PROTORECLAMA

Era pe la 1366. Hameiul, orzul şi altele asemenea creşteau în Europa ca la ele acasă. Între suzerani şi suverani se-ntindeau câmpuri întregi de hamei şi orz. Din acest motiv, se vedeau destul de rar unii pe alţii.
Când li se făcea dor, porneau câte-un război. Praful şi pulberea se-alegea de câmpurile de orz şi de hamei!
Într-un asemenea moment, un cavaler, pe numele său adevărat ARTOIS, călătorea dinspre Ţările din Sud spre Ţările din Nord, numite de suveranii lor şi Ţările de Jos (având, probabil, ca referenţial .. Steaua Polară).
Spre nenorocul său, Artois dădu peste un război din cele de mai sus. Se-ascunse-ntr-o scorbură, alături de câţiva şoareci de câmp, cărora nu le plăcu noul vecin şi plecară.
De obicei, cavalerii Evului Mediu erau nişte viteji. Şi Artois era, însă – necunosc datele de pe teren – îşi luă această măsură de precauţie, până se va dumiri, pentru a nu lupta împotriva principiilor sale. Artois era genovez.
Spre seară, adormi. Şi pe câmp era linişte. Pentru că, la 1366, războaiele erau civilizate, respectând multe din drepturile omului, printre care şi pe acela al odihnei.
Adormind, Artois avu o viziune. Deh! Era-ntr-o vizuină! Se făcea că, dacă .. ar măcina câmpul cu hamei şi câmpul de orz, adăugând câteva ingrediente, pe care nu le putem reproduce din cauză de secret de viziune, războiul ar înceta.
Dimineaţa, viteazul cavaler ieşi din .. copac. Treceau pe lângă el săgeţi din ambele tabere, dar nu-l nimereau. Strânse câteva spice de orz, pe care le amestecă în propria-i cană de lut, cu acele ingrediente secrete şi cu hameiul, toate măcinate bine, turnă puţină apă de izvor (ulterior, acest izvor a devenit parte componentă a unei staţiuni balneoclimaterice), le lăsă la soare şi se hotărî să se predea. Nu însă oricum, ci ambelor tabere.
Fu destul de greu acest lucru, întrucât, într-un moment de pauză de masă – când se-ntâlniră, pentru diverse detalii de teren, cei doi conducători de oşti, în seria nervilor momentului aceştia nu-nţeleseră ce vrea Artois. Asta, până veni seara şi opriră bătălia, pentru odihna binemeritată.
Rănit din ambele părţi, în momentele de maletendu ale căderii în prizonierat, Artois li se adresă (în latineşte) celor doi capi-cavaleri, astfel: VERE SCIRE EST PER CAUSAS SCIRE (a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte cauzele), după care, fiindcă se înserase, le arătă o stea. Cei doi capi-cavaleri priviră-n sus şi văzură mai multe stele. Artois insistă, până-i obişnui să vadă numai o stea.
Se făcuse târziu. Oştile dormeau deja. Cei trei cavaleri (capii ducatelor şi Artois) mestecau pe rând orzul, hameiul şi … restul. În depărtare, se-auziră, cântând, cocoşii. Steaua dispăruse. Artois îşi descoperise astfel doi prieteni pe măsură: cunoşteau şi ei PONS ASINORUM (puntea măgarului), nedescoperită încă oficial la acea dată (era-n faza experimentelor. De-abia pe la sfârşitul secolului al XV-lea va intra ca materie obligatorie de studiu, la Padova, pe uşa magiştrilor).
După ce-şi declină propriul nume (inclusiv la ablativ), Artois îi invită să guste din băutura ce se născuse, aproape alchimic, în cana de lut a sa. Aşa de mult le plăcu celor doi degustarea, încât se hotărâră să pună capăt războiului. De-atunci a urmat o pace de câţiva ani pe acele meleaguri. Oştile unui ducat culegeau hameiul, ale celuilalt – orzul, iar Artois punea restul. O afacere înfloritoare se născuse. Noul produs, numit Stella Artois, a fost pecetea unei păci de treizeci de ani, până la moartea lui Artois. Care, neatent, a uitat să le spună restul de ingrediente al băuturii, înafara hameiului şi a orzului, celorlalţi doi cavaleri.
După câţiva ani de război (la doi-trei ani după moartea lui Artois, ducatele, nervoase – prin transmisie tip vase-comunicante, de la şefi către supuşi), pe la-nceputul secolului al XV-lea, un ţăran, surprins în câmp de o furtună, avu şi el o.. viziune: cavalerul Artois, trist din cauza izbucnirii acestui război, îi dictă-n vis toate ingredientele berii sale. La început, bietul ţăran nu prea ştia ce înseamnă asta. Se duse acasă şi-i spuse nevesti-si toată-ntâmplarea brută, necernută de-nţelegere. Isteaţă, aceasta pricepu însă repede cam ce-ar trebui să facă. Astfel, îl sui pe bărbatu-său pe măgar şi porniră spre castel. Ce e drept, pătrunseră foarte greu înăuntru. Totuşi, reuşiră s-ajungă unde trebuia.
În faţa ducelui, nevasta-l înghionti pe ţăran. Acesta-ncepu să povestească tot ce i se întâmplase în câmp. Neîncrezător, ducele-i opri ca ostateci, până experimentă formula… După circa o săptămână, cei doi ajunseră, însă, nevătămaţi acasă. În plus, şi c-un butoi, pe care de-abia-l aduseră.
Din acel moment, STELLA ARTOIS a devenit băutura păcii, puntea dintre cele două ducate, foste duşmane.
În ochii actualilor urmaşi ai acelor bravi cavaleri se poate citi impresia nepovestită de nimeni până acum, a bravului cavaler Artois, care-şi doarme somnu-i de veci privindu-i îngăduitor de pe steaua sa…

(1998)