Faceți căutări pe acest blog

vineri, 9 octombrie 2009

Virtuozitati selective

Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, la Bonn - 26 martie 1827, la Viena), elev al lui Joseph Haydn şi al lui Antonio Salieri, autorul a nouă simfonii (ultima, a noua, neterminată), a şase concerte (din care, cinci - pentru pian şi orchestră şi unul – pentru vioară şi orchestră), a 32 de sonate pentru pian şi altele, pentru vioară (cea mai cunoscută fiind Sonata Kreutzer), a Missei Solemnis, a operei Fidelio şi a 16 cvartete pentru coarde – a fost vedeta zilei de joi, 8 octombrie 2009, când, sub bagheta dirijorului Alexandru Ganea, orchestra Filarmonicii din Piteşti a pregătit Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 (solist, Gabriel Croitoru) şi Simfonia nr. 1, în Do major, op. 21.
Concertul pentru vioară – Op. 61 – în Re major - o lucrare-vedetă din repertoriul viorii, uşor de recunoscut (în special prin faptul că începe, surprinzător, prin 4 lovituri din timpan), compus din trei părţi (Allegro Ma Non Troppo, Larghetto şi Rondo-Allegro), este şi o încercare a desăvârşirii artistice a oricărui interpret, fiind înscris în repertoriul violoniştilor virtuozi de pretutindeni. Măiestriei cu care Beethoven a ştiut şi a dorit să pună în valoare gama complexă de expresie/expresivitate a viorii, i-a răspuns, într-o măsură deosebită, creativă şi creatoare, şi dl. Gabriel Croitoru, care a reuşind un melanj destul de bine structurat cu orchestra.
Partea întâi, începută cu motivul marşului la timpani, rămâne un laitmotiv al întregii secţiuni, iar oboiul, clarinetul şi fagotul răspund firesc, marcând o anumită delicateţe a temei principale. Vioara solistă „intră în jocul” care i s-a pregătit, tatonându-şi prezenţa parcă, cu o scurtă cadenţă de virtuozitate a interpretului. Din acest moment, aceasta dezvoltă melodia, plină de culoare, de viaţă, de forţă-a descoperirii şi împlinirii destinului său în jocul inventat de compozitor, încet-încet preluând, în fapt, conducerea muzicală, astfel încât, cu ajutorul viorilor din orchestră, care-şi susţin în continuare meditaţia, vioara-solistă imprimă caracterul liric profund, din partea a II-a. După ce vioara şi-a „făcut jocul”, măiestria domnului Gabriel Croitoru perlând special pasajele muzicale, către final, orchestra „încearcă” să preia conducerea, născându-se astfel un dialog simfonic între vioara solistă şi aceasta, în care fiecare-şi recunoaşte vocea, într-un rondo regenerator, plin de seninătate şi optimism.
Întregul joc descris mai sus a fost susţinut cu măiestrie, forţă şi talent, cu dezinvoltură şi pasiune de Gabriel Croitorul, aplaudat minute în şir la scenă deschisă.
Partea a doua a serii a fost dedicată Simfoniei I - în Do major, op. 21 (de asemenea, de Ludwig van Beethoven), rămasă puţin în umbra primei părţi a concertului, deşi orchestra a prezentat o variantă muncită, în care fiecare instrumentist şi-a susţinut frumos partitura, evidenţiindu-se şi de această dată oboiul şi fagotul, care şi-au colorat uneori extrem de fin şi pasional pasajele dedicate. Astfel, Allegro-ul primei părţi s-a continuat firesc în Andante-le celei de-a doua, culminând cu Menuetul în scherzo, dinamic şi robust (cu dezvoltări superioare în simfoniile beethoveniene următoare), cu aportul deosebit al prim-soliştilor-suflători (astfel fiind gândită muzica de către compozitor), Presto-rondo-ul ultimei părţi constituind echilibrul tonal al orchestrei, întregul concert potenţându-se într-un joc dezvoltat sub zodia efectului purificator, al catharsisului.
În concluzie, marcând ca fiind un act artistic meritoriu, chiar deosebit şi acest al doilea concert al noii stagiuni a filarmonicii piteştene, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că, diferenţa temperamentală dintre cei doi dirijori (dl. Tibriu Oprea şi dl. Alexandru Ganea), pe lângă repertoriul diferit (propus de fiecare în parte), conduce şi la marcaje specifice ale interpretării orchestrei, impetuozităţii d-lui Oprea, interpunându-se o meticulozitate necesară construcţiei oricărui produs artistic, din partea d-lui Ganea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu