Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 2 mai 2009

VIVALDI. CONCERTO FOR OBOI SI VIOARA

RISIPIRE



Eram în paşnică întârziere.
Nu deranjam frunzele
Prin pasu-mi;
Nici chiar scurta lumină
A licuriciului.
Bună seara! – am spus.
Şi-n urma umbrei mele
Uşa s-a închis
Fără zgomot.

CĂDEREA-N PAVLOV

Se merge pe-o scară ciudată
Egală-n orizontale şi
Fără vizibilitate în cele
Verticale
Ce par mai mult virtuale.
Posibile
Dar mult prea inaccesibile,
DIN CAUZE … PREVIZIBILE…
Stai pe-un cerc, uneori
Destul de colţos
Pentru-a te trage-n jos,
Care se face cocoaşă,
Cocoloaşă…
Timpul te-ntrece-n petrecere
Fără să ştii diferenţa
Între coasă şi secere,
Fără să ştii!
(…)
Până ce afli,
Te-ntreci cu nişte stafii
Ce-ţi putrezesc încheieturile
Măcinându-ţi câmpurile
Vecinătăţii cu verticala.
PRINCIPALA.
(!!!)
E DE-UN REFLEX
CONDIŢIONER
STAREA DE ŞOFER
AL UNEI MASSE
STOARSE
DE VLAGA RE-DE-VENIRII,
DE TE-APUCĂ TOT FELUL DE FURII!

Iar câinele mănâncă din câine
Ca dintr-o pâine
Mai mult sau mai puţin
Unsă cu venin.
(…)
Posibile
Dar mult prea inaccesibile,
DIN CAUZE … PREVIZIBILE.
(…)
Şi - timpul trece
Marea-l umple cu zece
Ghimpi uitaţi între lacrimi şi sfinţi
Netrataţi artificial cu impulsuri de transcendental.
Mişcarea LOR Cezar-iană,
De împarati
Flataţi
Cu ustensilele tehnologice
Ale … reţelelor logice,
Ucide sensul respirărilor netopografiabile
Dar
VERTIFICABILE.
(…)
DIN CAUZE MONETAR-PREVIZIBILE
CÂINELE-ŞI ÎNGHITE BALELE.
POATE ŞI … ZALELE!

Păşind cu paşi uşori pe roua dinspre zori, petale culegând

vineri, 1 mai 2009

AER DÂRDÂIND

Între mine şi tine
E întotdeauna un altcineva
Care’mi ciuceşte aorta
Cu prezenţa sa.
Unduindu-mi-se-n
Plexul solar
Ca o lumină fără de care nu.
Şi cu care, de asemenea, nu.
Care tace. Care vorbeşte.
Niciodată neştiind cu exactitate
Când.
Cuvintele-i oprindu-mi-se-n
Gestul mâinii care caută,
Niciodată găsind.
Iar tăcerile-i,
Privindu-mă din fiecare
Frunză. Alteori, fruct.
Între noi
Porţi veşnic deschise
Printre care,
Dus-întors,
Veşnică fortofotă-i.
Priviri. Uimiri. Întrebări.
Răspunsuri - niciodată.

MUSICA VIVA

Dialog si reverente. Bach

cuvinte




Arta… Aşadar, ce este Arta. Arta Florescu, Ionescu, Popescu – de la ESCU citire.. Adică, tipa aia pe care toată lumea o place, dintr-un unghi ori altul, printr-o ureche ori printr-un ochi, dintr-un sunet spre o poveste… Rasată ori experimentală. Clasică ori în curs de-a deveni. Sau nu. Dornică de-a fi la braţul cui vrea ea. Şi reuşind asta, în cele din urmă. Profesoară şi învăţăcel. Doar cu o singură obsesie (dar bună!): aceea de-a fi vie oricând şi oriunde.
Trecută prin coardele vocale şi ureche (în calitate de sunet – muzică, ori de cuvânt – poezie, poveste etc), prin ochii-mână (plastifiind ochiul ca formă ori culoare – în sculptură, pictură etc), prin pasul-aripă (balet), ori prin din toate acestea câte puţin (film, teatru, artele spectacolului, în general), Arta cea de la Florescu citire, în veşnică înflorire fiind, se strecoară, conştient ori mai puţin, în timpul de respiraţie al fiecăruia, într-o formă ori alta, la un nivelul ori altul, funcţie de receptacul (receptor). Niciodată nelăsând locul prin care-a trecut nelucrat. Prelucrat. Venind dinăuntru, perforând înlăuntrul până la modificarea cernoziomului interior. Intrând în starea de asimilaţie culturală, devenind unealta (uneltele) culturii. Cu diverse forme, mai mult ori mai puţin asumate, de gelozie. Între modulele care-o compun şi care se regăsesc embrionar în cuvânt, formă, expresie-dans, culoare şi sunet, reunite-n Teatru ori Film, ca multiconstrucţii artistice, complexe.
E adevărat, în unele situaţii ea, Arta – se vrea exclusiv exprimată de pictură şi sculptură, adică de … artele plastice. Însă, tipa asta e prea inteligentă, pentru-a se lăsa dusă doar spre formele respective. Insinuându-se – ca grad de perfecţiune, în tot ce mişcă-n zona culturală.
Dar, nu numai! Ci şi în toate disciplinele care au nevoie de acurateţe, măreţie, profunzime, experiment-reuşit-ca-performanţă a Viului în expansiunea sa către Frumuseţea Fiinţei!
Aşadar, ce este Arta, pe scurt? Fructul continuu al frumuseţii omeneşti, ca remember al şederii-n în Eden – poate fi un răspuns, lapidar (dar nu lapidat).

JAZZ. SAMBA

DINSPRE BUNICI DEVENINDU-NE OCHII



Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…

Feţe bătrâne fixează pereţii invizibili ai timpului.
Cutele-întelepciune taie orizontul
În patru, semn de orientare într-un spaţiu ales.
În sus şi-n jos
Ochii lor sfarmă-n tăcere
Cuvinte care niciodată nu se vor spune.
În schimb, în stânga şi-n dreapta,
Cu îngeri ori nu,
Mulţi dintre ei pierdutu-s-au în artele
Greului pământ ideologic.
Ieşit-au mai … fragezi de-acolo, iar
Mulţi - chiar mai înalti cu o treaptă ori două…
Un gest nesigur, tremurător, li se
Prelinge spre paşii noştri,
Nesiguri şi ei.
O mână-aripă, în lină zbatere,
Ne lasă miezuri de sens
Risipite-n cojile de nucă ale onomatopeelor…
Nu ştim. Nu pricepem.
Din cute cad cristale ce-şi sparg spirala-n
Caldarâmurile noului secol,
Nimeni nepricepându-le nadirul.
Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…
… Feţele-s crunte ori calde
Mirosind a brad uitat într-un colţ, vara.
Mirosind a smirnă şi-a mirth…
Ne privesc. Îi privim. Între noi e rece şi,
În zgomot, mor clipe casate, casante.
Unii de alţii fie-ne-va dor
Când roua mucezi-va două-trei frunze
Pe zâmbetul, de umbră, al lor.
Feţele au nume, destin şi părechi printre îngeri,
Noi însine împrumutându-le masca, la urmâ-ne…
Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…
Şi, astfel,
Noi inşine scădem clipa, în crunta neînţelegere.
Iar paşi ce ne poartă, gârbovi, se-ndoaie sub stele,
Sub cratima lunii regăsindu-ne, candizi, odihna.
Mulţimi ai tuturor neînţelesurilor
Şi neînţeleşilor- devenind, totuşi.
Mai plouă cu sunete …

Joe Dassin. For ever

PROTORECLAMA

Era pe la 1366. Hameiul, orzul şi altele asemenea creşteau în Europa ca la ele acasă. Între suzerani şi suverani se-ntindeau câmpuri întregi de hamei şi orz. Din acest motiv, se vedeau destul de rar unii pe alţii.
Când li se făcea dor, porneau câte-un război. Praful şi pulberea se-alegea de câmpurile de orz şi de hamei!
Într-un asemenea moment, un cavaler, pe numele său adevărat ARTOIS, călătorea dinspre Ţările din Sud spre Ţările din Nord, numite de suveranii lor şi Ţările de Jos (având, probabil, ca referenţial .. Steaua Polară).
Spre nenorocul său, Artois dădu peste un război din cele de mai sus. Se-ascunse-ntr-o scorbură, alături de câţiva şoareci de câmp, cărora nu le plăcu noul vecin şi plecară.
De obicei, cavalerii Evului Mediu erau nişte viteji. Şi Artois era, însă – necunosc datele de pe teren – îşi luă această măsură de precauţie, până se va dumiri, pentru a nu lupta împotriva principiilor sale. Artois era genovez.
Spre seară, adormi. Şi pe câmp era linişte. Pentru că, la 1366, războaiele erau civilizate, respectând multe din drepturile omului, printre care şi pe acela al odihnei.
Adormind, Artois avu o viziune. Deh! Era-ntr-o vizuină! Se făcea că, dacă .. ar măcina câmpul cu hamei şi câmpul de orz, adăugând câteva ingrediente, pe care nu le putem reproduce din cauză de secret de viziune, războiul ar înceta.
Dimineaţa, viteazul cavaler ieşi din .. copac. Treceau pe lângă el săgeţi din ambele tabere, dar nu-l nimereau. Strânse câteva spice de orz, pe care le amestecă în propria-i cană de lut, cu acele ingrediente secrete şi cu hameiul, toate măcinate bine, turnă puţină apă de izvor (ulterior, acest izvor a devenit parte componentă a unei staţiuni balneoclimaterice), le lăsă la soare şi se hotărî să se predea. Nu însă oricum, ci ambelor tabere.
Fu destul de greu acest lucru, întrucât, într-un moment de pauză de masă – când se-ntâlniră, pentru diverse detalii de teren, cei doi conducători de oşti, în seria nervilor momentului aceştia nu-nţeleseră ce vrea Artois. Asta, până veni seara şi opriră bătălia, pentru odihna binemeritată.
Rănit din ambele părţi, în momentele de maletendu ale căderii în prizonierat, Artois li se adresă (în latineşte) celor doi capi-cavaleri, astfel: VERE SCIRE EST PER CAUSAS SCIRE (a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte cauzele), după care, fiindcă se înserase, le arătă o stea. Cei doi capi-cavaleri priviră-n sus şi văzură mai multe stele. Artois insistă, până-i obişnui să vadă numai o stea.
Se făcuse târziu. Oştile dormeau deja. Cei trei cavaleri (capii ducatelor şi Artois) mestecau pe rând orzul, hameiul şi … restul. În depărtare, se-auziră, cântând, cocoşii. Steaua dispăruse. Artois îşi descoperise astfel doi prieteni pe măsură: cunoşteau şi ei PONS ASINORUM (puntea măgarului), nedescoperită încă oficial la acea dată (era-n faza experimentelor. De-abia pe la sfârşitul secolului al XV-lea va intra ca materie obligatorie de studiu, la Padova, pe uşa magiştrilor).
După ce-şi declină propriul nume (inclusiv la ablativ), Artois îi invită să guste din băutura ce se născuse, aproape alchimic, în cana de lut a sa. Aşa de mult le plăcu celor doi degustarea, încât se hotărâră să pună capăt războiului. De-atunci a urmat o pace de câţiva ani pe acele meleaguri. Oştile unui ducat culegeau hameiul, ale celuilalt – orzul, iar Artois punea restul. O afacere înfloritoare se născuse. Noul produs, numit Stella Artois, a fost pecetea unei păci de treizeci de ani, până la moartea lui Artois. Care, neatent, a uitat să le spună restul de ingrediente al băuturii, înafara hameiului şi a orzului, celorlalţi doi cavaleri.
După câţiva ani de război (la doi-trei ani după moartea lui Artois, ducatele, nervoase – prin transmisie tip vase-comunicante, de la şefi către supuşi), pe la-nceputul secolului al XV-lea, un ţăran, surprins în câmp de o furtună, avu şi el o.. viziune: cavalerul Artois, trist din cauza izbucnirii acestui război, îi dictă-n vis toate ingredientele berii sale. La început, bietul ţăran nu prea ştia ce înseamnă asta. Se duse acasă şi-i spuse nevesti-si toată-ntâmplarea brută, necernută de-nţelegere. Isteaţă, aceasta pricepu însă repede cam ce-ar trebui să facă. Astfel, îl sui pe bărbatu-său pe măgar şi porniră spre castel. Ce e drept, pătrunseră foarte greu înăuntru. Totuşi, reuşiră s-ajungă unde trebuia.
În faţa ducelui, nevasta-l înghionti pe ţăran. Acesta-ncepu să povestească tot ce i se întâmplase în câmp. Neîncrezător, ducele-i opri ca ostateci, până experimentă formula… După circa o săptămână, cei doi ajunseră, însă, nevătămaţi acasă. În plus, şi c-un butoi, pe care de-abia-l aduseră.
Din acel moment, STELLA ARTOIS a devenit băutura păcii, puntea dintre cele două ducate, foste duşmane.
În ochii actualilor urmaşi ai acelor bravi cavaleri se poate citi impresia nepovestită de nimeni până acum, a bravului cavaler Artois, care-şi doarme somnu-i de veci privindu-i îngăduitor de pe steaua sa…

(1998)

Cohen. La Londra

delphini

IDENTIFICARE



Drum. Veşnic un drum. În faţă. În stânga. În dreapta.
Şi între acestea, multe alte drumuri. Fiecare ducâd undeva. Pe un pământ aproape rotund. Unele - spre sine...Sau mai încolo de sine, unde totul se prinde-n hora mai-mult-decât-cunoaşterii. Profund-recu-noaşterii. Altele, dintre drumuri, cele făcute cu pasul-cunoaştere, transformându-se-n mecanisme de antrenament, în mers-de-dragul-mersului, ,,în căutarea timpului pierdut" de tot. Dacă nu se pune punctul-reculegere la un moment anume al unei.. asemenea mergeri.
Drum. Uneori, ,,întâmplător“ - dacă ai noroc! - sau pus la cale de câte un .. cineva care se crede mult mai mult decât va fi (mai ales că se crede, acţionand în ... locul Aceluia), dar poate şi asta e .. ,,întâmplător" spre binele tău, deşi, intenţia n-a fost aceasta, treci prin câte un parc, în care toate lucrurile au importanţă, în care chiar frunza-nseamnă ceva anume şi fiecare bancă este pentru a oferi tihna cunoaşterii, a decojirii celor văzute, în limita putinţelor fiecărui privitor.
Parc. De cum intri, o atmosferă specială îţi face semne disperate, pentru a te ajuta să ieşi din complezenţa zilelor obişnuite, din conventionalul-politeţe - cu care, în mod autoprotector, priveşti în jur. Sau din furioasa neadaptare, care-ţi scrijeleşte sufletul cu semne de sânge şi foc.
Calci pe un ... fâşâit-cu alte rezonanţe decât acelea ale unei obişnuite frunze uscate, tocate-ntre tălpile obosite şi irositoare de sens ale mult-pierdutului, irositoare de sensuri…
Urechea poate reacţiona viu, înregistrând în ,,pagina specială" totul, încă de la această atenţionare; sau, somnoroasă, poate să-şi continue reveria, dormind pe lumină, întunecând-o.
Mergi mai departe. Printre copaci diferiţi. Culori diverse Treci mai departe. Paşii se lasă grei pe-un asemenea drum. Aleile parcului se multiplică. Se divid, diversificându-se. Graba. Frica. Blocajul vederii şi al semiarid - dacă se instalează, ai construit deja Labirintul! În care vei merge din ce în ce mai mic fiind. Micşorat de fricile divizate, multiplicate din orice.
Blocajul vederii şi-al simţirii, dacă se instalează ... În schimb, dacă totul e Senin, Armonios, Firesc şi Binevoitor, cu Graţie, labirintul e spart. Ori… inexistent. Dar pentru asta ori ai Har, ori... te vei fi pierdut în câteva labirinturi anterioare (fiecăruia câte-i ajung!), din care doar cu: noroc! se iese cât de cât viu. În sensul entuziasmului respirării.
Există un singur mod în care, pentru a nu te pierde, şi sparge, şi zdrentui în lupta cu labirinturile, poţi anula puterea Labirintului, anume: Harul. Cand începi să-L ai (dacă!), potecile, şi drumurile, şi căile sunt. Sunt CALEA! Având sens. Ducând undeva. Producând în tine acel perpetuum mobile al urcuşului cu prinos.
Încă.
Mergi.
...În parc, o bancă. În sfârşit! Ai tendinţa să te aşezi. Nu poţi. Ceva te opreşte. Nu ai mers pe aleea care trebuie, pentru a-ţi căpăta armonia şi tihna. Tu nu eşti pregătit pentru El. Mai mergi. Te mai pierzi. Pe sub copaci care-ş spun poveşti. Care te privesc.
Care-şi scutură frunzele peste creştetul tău. Din ce în ce mai obosit, parcă. Pentru a-1 trezi.
O fântână! Pare a fi nucleul parcului. Nu ştii dacă este chiar aşa. Nu vezi de sus, pentru a-ţi construi o viziune globală (matematica şi segmentul ei de cunoaştere...), de sus (cuvântul şi tăcuta lui înţelegere), pentru a-ţi da seama de e sau nu un Centru. Ţi-e sete. Foarte sete. Dar setea a trecut numai văzând apa. Fântâna-n apropiere. Setea a trecut. Pentru a te opri aici, la contemplarea fântânii.
Pentru că şi fântâna este într-o altă ordine de drum. Simţi că le-ai cam amestecat. Nechezol existenţial.
Mai departe. Ai senzaţia că stejarul acela, din colţ, vrea să-ţi spună ceva. Te apropii. Pui mana pe coaja sa. Aproape că ţi-a prins-o! Nu-ţi mai dă drumul palmei. S-a lipit coaja sa de palma ta. Poţi să-ţi ieşi din fire de frică, să-ţi rupi palma. Ori poţi aştepta liniştit; oricum, eşti în parc. Atunci, mesajul va trece si-n tine, vei afla ce doreşte să-ţi spună stejarul. Ce faci?
Odată eu, povestitorul, mi-am rupt palma. Ţin minte asta.
Tu, aştepţi. Aştept şi eu, povestitorul.
Mergi, după-ntâlnirea cu stejarul care ţi-a dat palma înapoi, în continuare. Cotidienesc fiind încă, nu-ţi dai seama ce a dorit acel pom de la tine. Observi însă că se mai iveşte-n chemarea odihnei o altă bancă. Te-apropii de ea. Şezi. Te miri. Nu prea mult însă. Pentru că, încet-încet încep să curgă sevele stejarului în conştienţa ta. Nu toate. Nu de-o-dată. Nu integral. Însă, de pe ochi ţi se ia o pânză. Şi poţi vedea un zbor aşezat peste desenul holografic al fântânii. De care-ţi aduci aminte. Care te ridică de pe bancă, purtându-ţi paşii mai departe. Ieşit din cotidienesc...
Se mai aud paşi. Este prima dată când mai auzi şi alţi paşi, în afara alor tăi. Priveşti în urmă. Nu vezi nimic. Încă!
O aripă! Vezi iară o fântână. Ţi se pare a fi alta. Poate este alta. Ori aceeaşi. Din alt unghi. Într-o altă stare a ta văzută. Posibil. Te apropii. Vrei să bei apa. Nu poţi. Ţi-este sete. Ai ajuns la o stare chinuitoare de sete. Nu poţi însă bea apa. Cauţi, din ochi, o altă fântână. Pentru aceasta, părăseşti locul fântânii deja văzute. Astfel că:
Mergi. Te-mpiedici, la un moment dat. Îţi sunt deja genunchii jdreliţi. În depărtare, mai observi o bancă. Doreşti s-ajungi la ea. Nu poţi. În urechi îţi vâjâie, susură, colcăie voci; şi zumzuinde mesaje; şi poveşti fără sfarşit încearcă să-ţi cucerească persoana. Pentru a te pierde. Iar drumurile toate încep să-ţi pară la fel. “Labirin…” îţi vine în gând! Numai pentru a te pierde pe tine de tine. Labir..., se strecoară-n urechea neacoperită suficient de credinţă, sfârtecându-ţi mersul, pasul.
Dacă nu-ţi vei proteja auzul cu ce ai la îndemână, cu sufletul tău-flacără a rugii, presiunea acestui nimic dureros te va arunca din tine, din fiinţă. Trebuie să găseşti rapid, să fii găsit, de-acel... fior care să-ţi răsfire sufletul în flacăra-RUGĂ, pentru a te ridica din parţialul tine, rotunjindu-ţi persoana, devenită, astfel, întreg. Ori nu mai ieşi.
Descoperi. Ridicându-te, afli, într-adevăr, de o altă faţă a mesajului copacului, stejarului. Dacă ai avut deja.. noroc, începi să simţi prezenta lui Dumnezeu în lucruri. Cuvintele-ncep să aibă propria lor personalitate. Nu mai pot fi spuse oricum. Descoperi sinceritatea în fibra ei, cât de adânc te poţi afunda. Ştii, însă, că posibilităţile tale sunt limitate, totuşi.
În sfârşit!
Ajungi la o altă bancă. Obsesia băncilor, a şederii, a tihnei. Dar nu mai este acea bancă pe care o vedeai din durere. Ci o alta. De care habar n-aveai. Te-aşezi. Altfel decât până acum. Fiecare din gesturile pe care le faci are o altă structură, o altă încărcătură. Orice mişcare e-ntr-un sens. Pe care nu-1 pricepi de fiecare dată. Îl simţi, însă, deseori.
Ridicându-te, îţi coboară pe umăr o frunză. Alături, o nucă-şi desface coaja, prin spargere. Dacă te apleci, iei miezul, pierzi frunza de pe umăr... Ce vei face?
Te ridici. Încet. Şi mergi mai departe. Poate nu este bine ce ai ales... Asta e!
Reîncep glasurile să se-audă. Şi paşii. O rumoare uşoară, care nu disturbă, care nu răneşte. Unda caldă, a unei mulşimi asemenea. Întorci privirea. Începi să vezi oameni. Diferiţi, diverşi, trecuţi, TRECĂTORI PRIN PARC.
...Poate c-ai ales bine. Nuca .. poate mâncai miezul înainte să-1 fi înţeles!
Din momentul întoarcerii capului în faţă, într-un COLŢ ROTUND, ascuns, un mic izvor-fîntână. Cu o cană alături. Invităndu-te să bei. Apa (?). Bei. După alţi oameni, care erau în faţa ta, lăsându-i pe alţii în continuare la/în rând. Şi nu uiţi nimic. O altă cortină de pe ochi ţi se ia.
Mergi. Obsesia-mers continuă. Apare, după un colţ, alt colţ, tot rotund/jit şi el, parcă spre tine venind. Apare o lumină, rază a soarelui pe care aproape c-o simţi cum îşi face loc printre copaci.
!De-odată, totul dispare!
Te trezeşti pe o bancă. Într-un parc. ALT parc. Privind într-o depărtare din care de-abia sosiseşi.
Te ridici. Paşi grei calcă pe caldarâm. Paşi care, din povestea ce-ţi răsfira-n cuvinte respiraţia, anamneza, metanoia, poate vor şti pe unde să meargă. Sau, poate, vor uita!
De la capăt se poate lua totul. Totul?!
Fiecare drum îşi are şansa amintirilor proprii. Dacă eşti în stare să le ţii minte, să te laşi construit de ele. Să ştii mai mult decât ştii şi să-nfloreşti la timp.
... Mergi. Pe unul din drumuri.
Din care fel? Din cele ,,mecanice" sau din acelea care ajung, măcar, la ... sine? (Sinele ... tunelul acela!)
Pasul curge. Pe drumul continuu pe care, dacă ai noroc (DESCHISE FERESTRELE LUMII, adică!), vei găsi: ba o frunză, ba o altă frunză .. ce poartă-n sevele ei mesajul tăcut al stejarului de munte, această specie unică, inventată...
(2004)

joi, 30 aprilie 2009

Gluma. De-ntai. Mai


Deci, MAI!
Când ziua o dospeai
La Salva lui Vişeu
Ori promenând mergând
Pe culoarul stâng
Al celui de Canal
Privind chiorâş spre mal/ul
Drept al Dunării din piept,
Bulgarii ascultând
Şi-atunci Pink Floyd!
*
Deci, mai că-mi veni să zic
De-ntâiul cel peltic
Acum, în crah tipic,
Muncind ori nemuncind
Pe malul ăsta, stâng..
Veni-că-mi-va să zic:
De unde-n munci muncind?
Mai bine:
Grătare sfârâind,
Cu beri ori vin topind
Mai vechi ori noi amare.
Şi muzici pe măsură!
De MAI fumând
grătare!
*
De-ntâi de Mai
Adică,
O zi în plus nu strică
Să ai
Din libertate!
Că-n rest, le-avem pe toate!
Mai mult ori mai puţin…
Zicând că zic, m-abţin
Mai mult să spun!

Pasi


Prin paşi treceam
Şi, aş!,
Cum mă treceam
Prin paşi trecând!
Mergând,
Din urme
Renăscând!
*
Ei, paşii lor,
Picioru-mi înălţau
Sau, fără de tăgadă,
-n ţăr'nă mi-l păstrau.
Ofrandă.
*
O frondă-mi chiar crescu
Din pasu-mi, de acu,
Pe care-mi se păşi
Cu gândul rău, sălciu.
O frondă,
Aş!
Prin paşi
Tăcere-mi colindaşi!
*
Trezindu-mă-n pustiu
În gându-le, sălciu,
Al celor care nu
Sunt umbre,
Ci doar tumbe-n
Ziua de acu’
(Sunt vii, dar încă nu
Sunt vieţi,
Iar pasu-le, pustiu,
Nu lasă-n urme viu
Nimic,
Ci doar pustiu).
Şi, aş!,
Ce paşi
Tăcere-mi, colindaşi!
*
Dintr-unii, care nu-s,
Dar sunt,
Un pas se duce-n sus,
Rotund.
Din alţii, care-ar fi
Să fie
Pământu-nghite
Umbra vie.
*
Căci, aş!,
Ce multe spun
Sublimii paşi!
Când vie tu prin lume
Fiinţă colindaşi!

30 aprilie 2009

luni, 27 aprilie 2009

simplu. SIMPLU?

Erau la un bar
Vorbeau. Se mai întâlniseră
Odată - cinci minute,
Altă dată - zece,
Ori, cel mult douăzeci.
Şi nu de prea multe ori.
De fiecare dată spunând,
Fiecare, ceva esenţial.
Atât de important, încât simţiseră nevoia să se revadă.
Acum, unul lângă altul, vorbeau.
La un bar. Umăr lângă umăr.
De parcă s-ar fi cunoscut de o mie de ani.
La un moment dat, el şi-a ridicat
Privirea spre ea
(am uitat să spun, nu se priveau
Mereu. Însă, când o făceau,
Ochii povesteau biblioteci întregi de cuvinte,
Şi impresii, şi stări).
Simţind, ea-l privi, la rându-i.
Toate cuvintele dintre ei au tăcut.
Ochii le înotau. Doar atât.
Zece secunde
Între inimile lor cascade de energie
Pură alimentară lumina
Întregului burg.
Şi nimeni nu ştiu de unde vine lumina.
Zece secunde. Şi-atât.
După care totul reintră în
Normal. Ambele lor inimi băteau
La fel. Acelaşi puls, aceleaşi intensităţi.
Lumină albă între ele curgând.
Fără cuvinte, ea se ridică.
El înţelese.
Ea-i puse, uşor, mâna pe umăr.
Pe suflet, de fapt.
Şi, privindu-l ca-n oglindă,
Plecă. Lăsându-l gol.
Pe scaunul unui bar oarecare.
Când se-nchise uşa,
O căldură definitivă se cuibări-n el:
.ea creştea în el.

27 aprilie 2009

LEVĂNŢEII ANTICARI



Ea- ciudată, el un blanc.
Pe altarul de smarald
Se-ntâlniră-n Henri Wald,
Cumpărat cu doar un franc
De la anti-cariat.

Dup-o scurtă lecturare
El rămase-un pic năuc,
Ea priză Miercurea Ciuc
La un minus oarecare
Dewaldaţi.

Şi-mpreună-ntr-o poveste
Se treziră negreşit
Din nadirul infinit
Personaje fără feste
-n Wald visând:

El - mai mult decât un blanc,
Ea - ceva mai mult ciudată
Da-mpreună anti-cari
Consumând pe îndelete
Henri Wald şi-alte portrete
Inserate pe … coperte
Doar c-un franc.

29 ianuarie 2009

duminică, 26 aprilie 2009