Faceți căutări pe acest blog

vineri, 8 mai 2009

OAMENI SI PIETRE (Mircea Eliade)-teatru radiofonic

doua citate de OSHO


Nu este nevoie să ştii unde mergi. Nu este nevoie să ştii de ce mergi. Tot ceea ce e nevoie să ştii este faptul că mergi plin de veselie; dacă faci acest lucru, nu poţi greşi.

Si

Înţelege, trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi!

joi, 7 mai 2009

Roata de rezervă


Perpetua stare
De rezervă-mi
Rezervă
(De fiecare dată
Aflată
În stare)
O dublă …prezervare:
Când n-ai rezerva-ntreagă
Şi-ţi trebuie, e dragă.
De nu-ţi aduci aminte,
E bine, încă. Dinte
În contra n-ai.
În rest, doar o povară
De cultivat, pe-afară,
Prin politeţuri zvelte
Ori rime nepereche,
De vorbe-ntr-o ureche.

Până ce-n sferturi zvelte
Mai stă să te aştepte?
Şi timpu-i măsurat.
Ea, roata, s-a ...stricat.

miercuri, 6 mai 2009

PLOAIE DE VARĂ


Compozitorul e treaz.
Notele-i macină-n rărunchi neliniştile.
Tună şi fulgeră de plăcerea scrâşnirii-ntre oase-a cheii.
Sol. De blânda trecere-a gândului dezgheţat pe fruntea celui care,
sclipind,
priveşte cerul,
(eu, tu, oricare),
dezmorţindu-şi nisipul din casa nesfinţită a ochiului.
Astfel, botezând-o.
Compozitorul e treaz!

ROŢI




Ne invităm unii pe alţii
La festinul propriei respiraţii.
Mai talentaţi ori mai stângaci,
Rapturi ale propriei imaginative
Risipiri în cuvinte-fragment.
Răstălmăcindu-ne sub lupele-abscise
Ale unor priviri de arici-primenici,
Ori de-ale nou-născutului pui perpetuu
Identificabil în lumina lumii. Sau a lunii.
- „Veniţi”, le spunem celorlalţi,
„Am nevoie de taina gândului vostru.
Vă-nţep, dar vreau gingăşie”,
-„ Vă mint, dar vreau ca adevărul să-mi
Reinventeze aorta.”
- „Veniţi”, le spunem celorlalţi,
încuindu-i în gândurile noastre.
Sau experimentându-ne răutăţile
Pe corzile alb-roşii-ale sufletului lor.
De clavecine întârziate-n azururi.
Şi ei vin. Mai mici ori mai mari.
Pitici peltici. Ori reverenţe-n
Continuă înălţare-n timpul nostru.
De-atâta aglomeraţie
Câtă se face, uneori, în noi
Uităm să mai respirăm.
Şi murim. Ducându-i mai departe
-n nunţile desăvârşitei identificări.

Ne reinventăm unii prin alţii.
La festinul care, în cele din urmă,
Prin noi se invită-n fiirea lucrurilor,
Participând împreună.

aproape aforism


Cu amicii "bei" o bere, cu prietenii, orice!

marți, 5 mai 2009

REVERENŢĂ PLANETEI ALBASTRE

Inima mea aparţine Soarelui.
Peste tot unde răsare el,
Este şi inima mea.
Ochii mei sunt înrădăcinaţi
În cerul albastru.
Pretutindeni unde lumina
Se lasă filtrată de el,
Ochii mei văd.
Pasul meu vibrează-n
Muzica fără de sfârşit a humei.
Oriunde-i simt mirosul,
Renasc.
Braţele-mi se strecoară
Printre penele albe
Ale pescăruşului,
Purtându-mă peste valurile
Albastre, ale sufletului
Mării. -nghiţindu-mă-ntre valurile
Şoaptelor ei. Dintru care
Vorbele-mi decantează petrecerea.
Dinspre ureche, un delfin
Îşi caută ieşirea-n ocean.
Regăsindu-o, m-a risipit
În Arka numită Planeta Albastră:
Aortă, Ventricul, Sângele-mi însuşi!

5 mai 2009

duminică, 3 mai 2009

Georges Moustaki

Robbie Williams - My Way

Călătorie-n Piteşti...




CĂLĂTORIE-N ..PITEŞTI

Era o dimineaţă geroasă,
În care umbra-mi tremura
De frigul celulei.
Nici vrăbiile nu mai puteau
Ciripi, spre-a-mi cere tainul
Creştinului,
Iar ţurţurii zgomoteau a pustiu
Prin zăbrele.
De-odată, uşa celulei,
Ruginită de-atâta grundoasă tăcere, scrâşni
Şi-o umbră-zdrenţuroasă,
Îmbrâncită-n ciudă de gardian,
Spre mine veni.

M-am bucurat că suflet de om
Îmi calcă pragul rugoasei muţenii
Şi pe străinul diurn l-am primit
Cu inima caldă, a Învierii.

Deşi priciul meu necăjit
Îmi lăţise seva din oase,
Pe oaspete eu l-am poftit
Să şadă în locul de-onoare,
Unde frigul muşca mai milos
Din Creaţia Domnului
Mântuită prin Domnul Hristos.

Şezut-am o vreme-n tăcere.

Şi eu şi oaspetele meu nesperat
Uitaserăm vorba, Cuvântul.
Privirea doar ne-a rămas.
Străină. Mai străină ca vântul.

Şi-am privit ce-a rămas
Din zarcă, din frig, din bici:
Un biped ghemuit pe un prici.

...Timpul torcea. Tremurând
Câteva sute de stele-au trecut
Peste frunţile noastre:
Ostatecii semnului mut.

Zile şi nopţi ne-am privit.
Buzele ni se mişcau.
Niciun cuvânt prin ele
Însă n-a răzbătut.

...O lună, o viaţă – un timp răstignit...
...

Într-o-nserare, străină şi grea,
Din tăcere o vorbă-a purces
Izbindu-mi urma de os.

…- Gheară îmi zice! – într-un târziu
Se-auzi un glas ca de jder
Coborât dinspre măguri.(... tăceri sfârtecate de umbrele unor vocale cioabe
Ne-au mai trudit urechile, din când în când.
Eram însă prea goi pentru-un Cuvânt...)

ŞI!

Mai frică mi-era acum,
Cu un semen alături
Decât camarad al tăcerii!

... Cinci luni ne-am privit şi-am tăcut.
Nici nerv, nici os, nici sânge
n-aveam.
Fiindcă pierduserăm totul printre
Semenii noştri: oamenii noului val...

Între Gheară şi vrăbii
Nu ştiu ce s-aleg.
Dumnezeu să mă ierte,
Dar nu ştiu s-aleg.
El însuşi, Gheară, o victimă,
Eu însumi – un om în care nu mai cred…
...
Este o dimineaţă-nsorită, de aur,
În care umbra-mi sfârtecă încă din pas,
în urmă-mi rămasul.

Sunt fără zăbrele.
Dar inima-şi toarce-n grundişuri
şi rana şi sarea.

Popas printre semeni...
Străin. Mut. Şi surd
Rumoarea din oase
Ştiind s-o ascult, s-o-nţeleg.
Doar atât.
În ochi mi-e răcoare.

(autor: LAURA ION)

(26 iulie 2005)

Imersiune în subiectul dat


Există o patrie a artiştilor, în care fiecare muzician, scriitor, pictor, actor, Artist - într-un cuvânt, vine trecând prin vama limbii materne, a sunetului-ritm … bucium al gândurilor-sol, prin zona de albastru a oikumenei primului său pas pe pământ ori fandându-şi fiinţa între rondelurile pietrei şi ritmurile iniţiatice ale pârâului filtrat de aripile gândurilor bune care-i compun devenirea.
În măsura în care artistul îsi asumă trecerea-zbor prin/dinspre vama profund asimilată a naţionalităţii sale, a structurii interne a artei sale, el poate pătrunde oikumena semenului întru cuvânt, imagine, sunet, dans etc. a semenului de altă nationalitate (politică/teritorială şi/sau artistică), întru care va locui în patria Cuvintelor-Sunetelor-Culorii-Pasului-Fiinţelor întru multiplă devenire. Pentru că adevăraţii artişti locuiesc unii într-alţii, ţara aceasta, a lor, fiind una profund vie, al cărei pământ este compus din fiinţele ce-o respiră, a cărei nouă limbă este inima filtrată raţional, pasul prin ea fiind cel mai adesea aripă, iar gândul fiind inspiraţia-expiraţie însasi.
Pentru a fi trebuie să-ţi dai seama, în primul rând, că respiri. Tot astfel şi-n artă: pentru a deveni, cred că trebuie să-ţi asimilezi limita, delimitâdu-te astfel prin arta-barieră-pod (în funcţie de câtă putere de … transformare, devenire ţi-a dat Dumnezeu şi eşti în stare să parcurgi).
De ce acest preambul pentru a-i numi pe Freddie Mercury şi pe Montsserrat Cabalier? Pentru că ei fac parte din locuitorii Atlantidei-Arcadia, posibilul nume al ţării despre care am vorbit mai sus. Fiind artişti care şi-au ASUMAT fiecare arta sa până la limita diamantului, fapt pentru care, două veritabile pietre preţioase devenind, în unirea pe care şi-au propus-o, au reinventat oraşul Barcelona, care, astfel, a învatat să respire prin inima lor. Iar noul oraş a devenit oază de apă, lumină şi soare pentru toţi ceilalţi, care nu s-au născut orbi.
Strict tehnic vorbind, acest mixaj de muzici, propus atât de ei, dar şi de Luciano Pavarotti & Friends (la noi de Felicia Filip şi Iris, puţintel mimetic, trebuie s-o recunoaştem, dar a ieşit bine şi varianta românească, având aceleaşi beneficii) etc, aduce imense beneficii Culturii, în general. Pentru că demolează falsele bariere între genuri, stiluri, tipuri muzicale (culturale), tratând Muzica/Arta ca pe o fiinţă, vie, neperisabilă, în stare să fie, să devină, să existe.
Cultura fiind o stare de spirit, o respirare continuă a viului din fiinţă, are nevoie să fie trăită ca atare, nu numai în ţara sa, Atlantida-Arcadia, ci şi dinspre această ţară-stare-de-graţie către toţi locuitorii mirificei Planete Albastre, care ne poartă pe coama-i delfinică, unii dinspre/către alţii, prin clipele de nisip ale paşilor, ochilor, inimilor-gând ce suntem. Şi prin ARTIŞTI precum Freddie Mercurry şi Montsserrat Cabalier.