Râul Târgului curge liniştit, deşi e un pic nervos din fire. Vine dinspre munte şi-n aval apa are alte doruri. Dinspre Mateiaş, amintirile râului coboară ca o luptă-ntre daci şi romani, întru naşterea poporului român. Adică, o luptă în care învingător e-un al treilea, în timp…
Apa macină stânca, croindu-şi stările în sufletul ei. Totodată, dându-i astfel şansa stâncii de a se opune, pentru a-şi contura punctul de rezistenţă. De a-şi împlini existenţa, esenţa.
Omul de munte, în plimbările sale, aducând acasă piatră cu piatră (pentru toate nodurile din semnele cercului său interior…), a pus temelie casei sale. O temelie în care muzica râului – pe versurile respirânde ale pietrei – l-a păstrat vertical.
Şi, casa construită pe temelie de piatră, pe care n-a surpat-o nici timpul şi nici vremurile, cu istoriile (isteriile) lor, stă mândră pe strada numită, la rândul ei, „Calea Pietroasă”, pe care, mergând, simţi încă furioasa curgere a râului, dinspre amonte-n aval.
Fiind locul de refugiu al câtorva generaţii (a fost construită-nspre mijlocul secolului al XIX-lea), cărora le ştie fiecare sentiment şi respiraţie, auzind totodată ţipătul câtorva zeci de prunci – la naştere (fenomen ce se petrecea-ntre zidurile sale), ea-şi cuibăreşte sensurile în inefabilul, puţin colţos, al bucăţilor inegale de stâncă…
Zidul casei, de piatră şi el, toarce liniştit şi singur (actualii locatari – generaţia de-acum – sunt plecaţi în America, venind aici doar în timpul verii) – păstrând în sine, ca-ntr-un album pe care numai iniţiaţi-l pot cunoaşte, poveştile omătului, lângă cele-ale vânturilor de toamnă şi primăvară, pentru-a le spune-n visele musafirilor din timpul verii.
Astfel că, piatra albă de Muscel îşi face simţită prezenţa pe străzile New York-ului, prin pasul muşcelenilor care continuă-n mers poveştile pietrei (auzite-n adierile de fân şi speranţă-ale verilor), rezistând în visuri şi şanse, chiar şi pe-acolo, “peste baltă”, într-un destin - sens al respiraţiei - vertical.
Mai mult, temeliile multor biserici din ţară sunt construite din piatră albă de Muşcel (ba chiar şi de prin vecini…).
Astfel, întorcându-ne-n amontele inimii, ne regăsim lumea întru care naşterea noastră temelie-ntemeietoare-şi recunoaşte în lacrima-stalactită a pietrei-casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu