Pe lonjeron, trepte

Pas suspendat.
Rămas în rana întrebării.

Pe o scara imaginară
ale cărei trepte infinite
mă pot pierde
în sinele-mi,
urc.
Și cobor.
Din când în când
dormind pe câte-o treaptă.
Colțuroasă.
Sub care oboseala-mi crește,
invitându-mă-n golul cochiliei
Marelui melc.

Încă nu.
Încă nu, îmi spune al doilea pas,
de rezervă,
care, hipnotic,
mă dăltuiește-n lonjeron,
ocrotitor,
păstrându-mi mersul.
Urcuș.
Coborâș.

Cu icnet de suflet spart
pe câte-o treaptă.

Cu evrica redescoperirii
câtevreunui fragment
din Empireul uitat.

Pas.
Poți zice, la un moment dat,
melc făcându-te-n sinele-ți.