Dacă-ţi pot dumiri prezența în lacrima rozelor, poți RĂMÂNE?!

PETALE DE NUFĂR

Motto:    „Iubirea nu-i paiaţa vremii. Chiar când

Cade sub compasul coasei sale.

N-o schimbă ani. Şi n-o clintesc măcar

Tăişurile clipelor fatale”

W. Shakespeare

            Oamenii pe care i-ai pierdut, îi pierzi. Pur şi simplu. Îi pierzi şi te pierd. Un om iubit care pleacă, închizând uşa după el, nu poate fi înlocuit de nimeni. Cu nimic. Poţi să te droghezi cu metafore. Care-ţi vor  ţine de cald o vreme. Până când te vei micşora, în timp ce drogul-metaforă va creşte. Ca o umbră. Ce te va înghiţi.

         Există oameni pe care, într-o viaţă, îi iubeşti. Şi-i pierzi. Şi nu-i mai poţi înlocui în tine. Pe chipul tău vor curge urmele lor. Paşii li se vor distinge-n inima ta, chiar de vor fi paşi pe nisip... Clepsidra măcinându-ţi fiinţa.

         Poţi merge mai departe. Şi mergi. Dar golul acela ... nu poate fi înlocuit. Pentru că un om iubit nu poate fi înlocuit niciodată.

         Vei mai râde. Vei mai schiţa paşi de vals, ori de tangou – la braţul altor oameni. Ce se vor dori iubiţi de tine. Care, poate, ei te vor iubi. Dar, fiecare „fost om iubit” va desena în urma dansului tău o ezitare. Şi sufletul tău va pierde lumină-n ezitarea asta. Iar cel de lângă tine va interpreta greşit. Poate va pleca spre altcineva. Lăsându-te-ntr-o ezitare din ce în ce mai adâncă. Sau, poate-ţi va înţelege şubrezenia pasului. Pentru că şi el a pierdut vreun om drag. Şi recunoaşte genul acesta de ezitare ...

         Iubim oameni dragi ca de la suflet la suflet, ca de la copil la copil, de la idee la idee ori ca de la munte la gorun ...  Suntem iubirile noastre.

         Devenind ierburi sau îngeri. Împreună.

                                                                       Laura ION