Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 26 martie 2011

LĂUNTRICA-MI MARE, CE PLÎNGE-N COLŢUL STÂNCII


petrecându-mi timpul prin vaduri,
pasul meu, cald prin dorinţa-mpreunării cu valul,
se preschimbă-n fiinţa mersului însusi.
apa, domolită de tăcuta punere la punct
a stâncilor,
ruşinoasă-mi se strecoară printre cele zece
degete, numărându-le-n infinitul fiecărei dimineţi,
ca să le simtă prezenţa-n sine-şi.
ca de pe sub un umăr de nor,
mâna-mi se coboară de pe coama florii de colţ,
sub care muntele-şi petrece surâsul.
sub pas şi mână,
fiinţa-mi rosteşte starea de sânge-surâs
a Terrei,
printre pletele căreia
tictacul inimii mele-şi preschimbă timpul,
de la copilul zglobiu, la capul uşor pleşuv,
printre nisipul clepsidrei care-şi
răstoarnă visu-n coşmarul ochiului pustiu,
de alături,
prin care chiar ochiu-mi
îsi plânge rana din colţosul cuvânt al stâncosului austru,
lăuntrica-mi mare din briza-nserării crescând...