Faceți căutări pe acest blog

duminică, 30 decembrie 2012

A reminder of the important things in life


UN 2013 MAI BUN, PRO/SPER/O-IAN, IN CARE BINELE SA-L INGHITA PE CALIBAN,  FIECARE OPORTUNITATE DEVENIND VIS IMPLINIT!

joi, 29 noiembrie 2012

Biografii memorii - Valeriu Moisescu - Teatrul ca sarbatoare


http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/biografii-memorii-valeriu-moisescu-teatrul-ca-sarb

duminică, 25 noiembrie 2012

Mostly Classical on SKY.FM

Mostly Classical on SKY.FM

duminică, 14 octombrie 2012

ÎMBĂTRÂNIRE




Vine o vreme când,

După o îndelungă pândă,

Lupul chiar te-nfulecă,

Transformându-se-n tine,

Dar altfel,

Pierzâdu-ți chipul.

 Goldie Hawn - acum...



 (în imagine este, de fapt, aceeași persoană)


luni, 27 august 2012

Ce muza a Olimpului esti?

http://www.garbo.ro/quiz/11972/r/Test-psihomitologic-fascinant-Ce-muza-a-Olimpului-esti.html

Esti CALLIOPE, seducatoarea Muza a Artelor retorice


Calliope este muza superioara, conducatoare peste celelalte muze. Este protectoarea artelor retorice, a poeziei epice, dar si muza a muzicii, a cantecului si a dansului. In acelasi timp, Calliope, zeita a filozofiei, a fost inzestrata si cu harul elocventei. Este considerata a fi cea mai inteleapta dintre muze. Se credea ca ea este cea care ii insotea pe regi si regine atunci cand acestia imparteau dreptate, inspirandu-i. Calliope este adesea infatisata ca purtand in mana un instrument de scris sau o lira. Intrucat ea a fost cea care l-a inspirat pe Homer, in unele picturi Calliope este infatisata ca purtand intr-o mana cele 2 poeme homerice si in cealalta o crenguta de dafin.


Ca si Calliope, ai o fire artistica si esti atrasa de tot ceea ce inseamna frumos si artele frumoase. Esti sensibila, delicata si iti place sa vezi dincolo de suprafata lucrurilor, patrunzand in esenta lor. Esti maestra in arta diplomatiei si, fire pacificista, stii cum sa aplanezi conflictele. Ai darul cuvantului scris sau vorbit, iar conversatiile cu tine sunt cu adevarat inspirationale. Esti prevazatoare si chibzuita, insa iti place dreptatea mai mult decat orice pe lumea asta. Ai o fire linistita, iar izbucnirile tale de manie sunt legate de incalcarea dreptatii sau a drepturilor. Nedreptatea te face sa suferi ingrozitor. Desi nu iti place sa te afli in centrul atentiei, conducand sau facandu-te remarcata, prezenta ta nu poate trece neobservata. Esti interesanta si te impui intr-un mod subtil, rafinat fie prin cunostintele tale, fie prin remarcele tale pertinente si decente, fie prin atitudinea ta demna, de regina-zeita.

marți, 24 iulie 2012

...

e cald. și e rouă-n ..to'arăși. tot roșe li-i fața. și hâdă.
cu țepii împușcă la vrăbii.
iar apa speriată-i de-ntortocheata-le ... trudă,
în H se afundă.
veninul din gâtul strutocamilei arde.
contul partidului e unicul țel.
năstasele pare că este prințul măcel.
după el doar potopul.
vrăbii ucise-s mâncate pe săturatelea
de struțocămilă. noua ordine ..pseudodivină:
umbra siluind lumina.

miercuri, 30 mai 2012

MEE/T


Literele se lăfăiau redundant în penele zimţuite ale sălbatecului porumbel

Răstălmăcindu-i în cuvinte albastre zborul.

Pre unde trecea el, scădea truda pleoapelor răsucite de geruri

Lăsând inconştientul colectiv mai suav cu-o octavă.

Nu se ştie precis cine a iniţiat jocul acesta:

Litera ori pana zglobiului porumbel,

Cu siguranţă se cunoaşte însă cine a tras în pasăre

Numele acestuia otrăvind argila însăşi,

Dintru care masca i-a răsărit

Printre ţepii cuvintelor fantă,

Suratele penelor

Care renăscutu-l-au pe sălbatec

Într-un cuib din care acesta nu se mai arată...

sâmbătă, 7 aprilie 2012

NOAPTEA PATIMIRILOR. Reeducarea de la Pitesti

"DEMASCAREA" - Fenomenul Piteşti. Braşov, Centrul Reduta, 22.06.2011

Apostrophes - Marguerite Yourcenar

Georg Friedrich Handel Messiah HWV 56

J. S. Bach - Matthaus Passion (Karl Richter) Part - 1

J. S. Bach - Matthaus Passion (Karl Richter) Part - 2

duminică, 4 martie 2012

Fotograme în mişcare

Malandain Ballet Biarritz - Romeo şi Julieta

3000 de fotografii ale Bucurestilor

Puterea izolării - Sorin Ilfoveanu

Zen - Partea I - Aici şi acum

Zen - Partea a II-a - Pretutindeni şi întotdeauna

Inapoi la argument - Dorli Blaga, Cosmin Plesa si H.R. Patapievici

Inapoi la argument - Clara Mareş şi H.R. Patapievici

Inapoi la argument - Cristi Puiu si H.R. Patapievici

Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu

Apostrophes - Marguerite Duras

Apostrophes - Georges Simenon

vineri, 2 martie 2012

O frază despre un Măiestru

SUFLET DE ADAM este un spectacol interesant, ingenios, inteligent construit (tehnic - lumini, proiecţii video, asamblare muzici, mişcare scenică etc), sicretic-ecumenist (prin celula-mantră făcându-şi loc mărul - cu toată semnificaţia sa creştină, totul "vărsându-se"-n simbolul precreştin al Căluşarului, MULTIPLICITĂŢIILE RESPIRAŢIEI depăşind MECANICA/NICISMUL prin el...), budisto-soresciano-saltimbanco-aronofskyano-hermeneuticianist etc, INVENTAT pentru a pune în deplină valoare
MĂIESTRIA ACTORULUI EDUARD ADAM.

joi, 1 martie 2012

Câteva cuvinte despre FATA CU CĂRĂMIDA ÎN GURĂ



Din prezentarea piesei:

"O productie Teatrul Unteatru

De Theo Herghelegiu.

R: Theo Herghelegiu.


Cu: Cristian Toma, Adelaida Zamfira, Adriana Parvu, Gabriel Dutu.

Fata cu caramida-n gura spune povestea omului de azi – modelul
uman care a ajuns sluga cruzimii in cea mai pura forma a sa, dar, ce-i drept,
impachetata-n foita de aur; poveste pe care n-a scris-o nimeni altcineva decat
noi insine. Noi, cei care am tolerat si toleram rautatea, ticalosia, jocul marsav al
manipulatorilor de constiinte si, nu in ultimul rand, impostura. In plus, povestea
vorbeste despre singuratate, dragoste si moarte. Si mai vorbeste despre o trasatura
a individului contemporan; sau, cel putin, a individului roman contemporan: ceea
ce nu pot avea, prefer sa ucid…
"



În ce mă priveşte, am mai constatat:

O piesă interesantă, ca scriitură, punere în scenă, joc actoricesc (cu osebire ..câinele J, care a fost ..bestial!).

Nu ştiu ce isterii se dezvoltă atât de profund în societatea asta, „modernă” încât, adesea, publicul de teatru a început să reacţioneze atât de ilariant, nervos-amuzat, „des-creierându-se” printr-un râs plasat mai mult când nu trebuie...

Într-o anumită „ordine cu idei”, luând la primul nivel înţelesurile piesei, „fata cu cărămida în gură”, prin gestu-i ultim, a pus capăt, cu maximă inconştienţă, ca un deus et machina, unei situaţii-relaţii anormale.

Cum eu nu am „prizat” relaţia dintre Gloria şi John-Thor altcum decât ca pe o metaforă, în pofida motivelor de ....humoresc întors pe toate feţele (indus şi ..sedus de dezvoltarea mot-a-mot a „relaţiei”), replica pe care o dă „câinele” întrebării Gloriei, la final, anume: „Face şi ea ce facem toţi” – după care fata-l loveşte cu cărămida din gura-i, omorându-l, mi s-a părut emblematică pentru „decojirea” metaforei piesei, cu urmarea: intrarea în adevărata nesiguranţă, necunoaştere a sinelui ei (fetei cu cărămida în gură)...

Care, atâta timp cât era fata lui „tata” (Cerul – D, căruia şi mama – natura-i – ştie de frică, doar ea, fiica – adicătelea, creatura, cât timp era-n Grădina Raiului, nu..), inocentă (şi idioată, dar asta nu mai contează), nu avea nesiguranţe, aflându-se sub deplina protecţie a Creatorului său, cărămida din gură fiindu-i amintirea faptului că e parte din zid, din creaţie (amintire ancestrală, anima), dar şi determinare strictă.

Aşadar – fata cu cărămida în gură o văd ca pe o metaforă a umanităţii din Eden şi, la finalul piesei, din afara acestuia... Cunoaşterea se face sau nu prin recunoaştere, dar numai după ce conştiinţa trece prin nesiguranţele riscante, „glorioase”, ori depăşind ... Gloria (în sensul că acest personaj, Gloria, este omul care nu a reuşit să-şi asume sinele, nici măcar să şi-l priceapă, proces care rămâne-n coadă de peşte, la finalul piesei, pentru „fata cu cărămida în gură”, aceasta put\ndu-şi rata ori nu sinele, intrând în asemenea Gloriei, ori depăşindu-i limita. Personal, cu atât mai mult cu cât personajul – fata cu cărămida în gură – se dezvoltă din acea magmă a negurii fals inocente, nu cred că va reuşi s-o depăşească pe ... Gloria).

ÎNSĂ!

Clivând pe sensurile personajului, ea este cea care nu poate vorbi fără să lovească, să rănească; incapabilă de a mulţumi, deşi mereu se foloseşte de bunăvoinţa cuiva...

Gloria – traducătoarea de/din ...limbi străine (limbajul textului mereu ..la răscruci, clivând dintr-un nivel într-altul)– un simbol al omului la confluenţa ne/înţelesurilor, care, fără să mai simtă vreo rădăcină, nu mai pricepe nimic, trăindu-şi/”traducându-şi” mecanic propria-i viaţă. O învaţă un câine cum să se comporte omeneşte (tandreţea). Şi acest lucru nefiind capabilă să-l facă decât .. în somn. Ca şi în somn.

CÂINELE – metaforă a inconştientului.

Altcum, orice cunoaştere, RECUNOAŞTERE, incumbă o crimă – la origini, o lesmajestate care se cere răscumpărată, prin asumarea gesturilor şi intrarea într-o altă ordine a lucrurilor.

Nu există inocenţă pentru creaturile bipede: când pare a fi, în copilărie, de fapt se manifestă adesea ca o CRUDĂ INOCENŢĂ (de multe ori copilul, din dragoste de ceva, ucide – de „drag”, omoară ...).

Asumarea sinelui, capacitatea de a „îmbina omeneşte” anima şi animus, capacitatea de a trăi în cunoştinţă de cauză (ca urmaşi ai lui Adam şi ai Evei, pe de o parte, ai gestului „omorârii tatălui”, întru cunoaştere/ recunoaştere /consacrarea a sinelui uman etc), de a rămâne VII până la capăt, e, de fapt, asumarea dramei de a fi om.

Textul e făcut/regizat/jucat la limita lucrurilor, nivelurile de înţelegere scindându-se continuu (ca o păpuşă rusească), ionesciano-vişniechian..., astfel încât fiecare dintre spectatori reacţionează cum se pricepe ÎN TIMPUL PIESEI, însă, LA FINAL, TRAGEDIA care se întâmplă (prin moartea câinelui), cu tot ce generează în personajul-emblemă (fata cu cărămida în gură) NU MAI LASĂ LOC ŞI ROST DE RÂS. Finalul funcţionează ca un catharsis de tipul „palma care te trezeşte”...

vineri, 24 februarie 2012

Speranţă: Catrinel Dumitrescu


Oamenii rari, când sunt şi artişti, emană o căldură care, probabil, vine din amintirea paşilor trăiţi de aceştia în Empireu... Şi când nu sunt neapărat artişti, acea căldură există, însă gradul de expresie are o rază de propagare mai mică.

Catrinel Dumitrescu este unul din oamenii rari. Care au lăsat şi lasă sentimente şi gânduri temeinic omeneşti pe unde trece. Oameni peste care, din păcate, ca peste toţi ceilalţi, cad nouri grei. Care le împovărează privirea, surâsul, făcându-le din inima-le o rană în care totul plânge, care seacă, ucide claritatea privirii.

Oamenii rari, când sunt şi artişti, emană o căldură care, probabil, vine din amintirea paşilor trăiţi de aceştia în Empireu... Şi când nu sunt neapărat artişti, acea căldură există, însă gradul de expresie are o rază de propagare mai mică.
Catrinel Dumitrescu este unul din oamenii rari. Care au lăsat şi lasă sentimente şi gânduri temeinic omeneşti pe unde trece. Oameni peste care, din păcate, ca peste toţi ceilalţi, cad nouri grei. Care le împovărează privirea, surâsul, făcându-le din inima-le o rană în care totul plânge, care seacă, ucide claritatea privirii.
 Ca un rucsac orfeu-euridicean, ÎNNAPOIA capătă o greutate pe care sisificul din noi nu-şi mai găseşte resurse să mai urce, încă o dată, bulgărele, spre-a putea vedea, faţă către faţă, zâmbetul zeului.
SPER DIN TOT SUFLETUL ca Doamna Catrinel, tânăra cu ochi zglobii, sticlind de inteligenţă şi sclipitoare ironie, umane şi teribil de calde ambele – lucruri foarte greu de găsit astfel, în atare combinaţii – să REGĂSEASCĂ puterea de a-l renaşte din cenuşa amintirii pe cel împreună cu care şi-a păstrat, construit, luminat catedrala fiinţei ultimilor peste 20 de ani, pe domnul Milu Hossu, să redobândească forţa privirii întru lumină şi dragoste pentru doi, pe banca surâsului nostru de viaţă. 
a un rucsac orfeu-euridicean, ÎNNAPOIA capătă o greutate pe care sisificul din noi nu-şi mai găseşte resurse să mai urce, încă o dată, bulgărele, spre-a putea vedea, faţă către faţă, zâmbetul zeului. 

Care nu umbră de zâmbet să fie, ci tonică regăsire a frumuseţii clipelor de doi întrunul, astfel păstrându-l viu şi pe dl. Hossu.


SPER DIN TOT SUFLETUL ca Doamna Catrinel, acest om special, cu ochi zglobii, sticlind de inteligenţă şi sclipitoare ironie, umane şi teribil de calde ambele – lucruri foarte greu de găsit astfel, în atare combinaţii – să REGĂSEASCĂ puterea de a-l renaşte din cenuşa amintirii pe cel împreună cu care şi-a păstrat, construit, luminat catedrala fiinţei ultimilor peste 20 de ani, pe domnul Milu Hossu, să redobândească forţa privirii întru lumină şi dragoste pentru doi, pe banca surâsului nostru de viaţă.



Doamne ajută!

joi, 16 februarie 2012

Rockă



Daimoni-şi fac de cap,

Se frământă

Rupând în bucăţi inegale

Inşii.

Pe trotuarele memoriei

Sunt urmele lor,

Statui de ceară şi-asfalt

Retopit

Crescute-n noul tipar

Al respiraţiei dârdâinde.

Lecţii absurde, şfişchiuite

Printre dinţii căpcăunilor

De tip vechi ori de tip nou,

Vor să ucidă spiritul

Primit în momentul primei

Recunoaşteri-durere:

Naşterea.

În trapele memoriei

Poţi cădea ori prin ele

Te poţi salva,

Dacă-n cursul

Sinuoasei deveniri

Ai învăţat când să..

Taci.

vineri, 10 februarie 2012

ÎN AFARA ILUZIEI, TOTUL E O SIMPLĂ FANT(A)EZIE...

(Florina Gleznea şi Cristian Popa - scenă din foaier)

Motto: ”Fiecare vede altceva când se uită acolo în larg/Fiecare vede ce vrea el să vadă”

Balansând între TOTUL E BINE CÂND SE TERMINĂ CU BINE şi SCAPĂ CINE POATE, personajele din farsa cu gust amar SATISFUCKTION, de Thomas Bernhard, pusă în scenă la Teatrul Foarte Mic de Theo Herghelegiu, ies vii şi doar suficient de vătămate, încât să ne determine să medităm asupra adevărurilor pe care societatea modernă ne-a învăţat să le înghiţim şi asupra consecinţelor posibile, reale şi valabile pe care acestea le au asupra ...digestiei psihice. În plus, textul, la rândul său, este unul care clivează obsesiv între estetic, metafizic, socio-cultural, între metaforă și ...cuvântul direct, dens, lăsând cititorul-ascultătorul să leviteze pe nisipurile mării, unde: ”E uşor de spus/După cum e uşor de răspuns/Pe malul mării şi înapoi”...

Vivace, cu tempouri care accentuează latura ironică a perspectivei regizorale asupra întregii feerii psihologice pe care, la fel de ironic, şi autorul o expune, montarea doamnei Herghelegiu naşte un spectacol captivant, care pune în valoare atât actorii tineri, cât şi – mai ales – capacitatea de joc extrem de tonică, multiplicativă a doamnei Valeria Seciu, care pare a se simţi excelent, colaborarea cu regizoarea fiind una de bun augur, un merit deosebit al regiei fiind şi acela că a reuşit, în creuzetul laboratorului de lucru cu actorii, să anuleze absolut reala diferenţă de valoare şi de experienţă între Valeria Seciu şi ceilalţi interpreţi.

(Valeria Seciu)
Distribuirea doamnei Valeria Seciu în rolul mamei este, de asemenea, un atu al piesei: astfel fiind accentuată latura mefistofelică a personajului, tocmai prin contrastul între o anume ingenuitate a sa, pe de o parte, şi multe din replici, dar şi mai multe din gesturile, acţiunile personajului. Discrepanța între ce (și cum) spune și ce face conferă multă transparență caracterului personajului Mamei, aprofundându-l – ca decelare dramatică a textului din partea regiei, același lucru întâmplându-se, în unele cazuri (dar încă nu atât de fin lucrat) și în cazul interpretării personajului Fiicei de catre Florina Gleznea.

(Valeria Seciu şi Florina Gleznea - moment de "tandreţe")

Mişcarea scenică şi „puseurile” muzicale, realizate într-un contratimp bine gândit de Andreea Duţă (coregrafie), Ramona August (antrenor poiuri), Zoe Costache (figuraţie specială) şi Dragoş Alexandru (compoziţie muzicală), pentru a accentua maşinăria de scenă mecanic-absurdă a societăţii şi structura păpuşilor „mozartizate” care-şi „duc” viaţa în ritmurile teatrului ionescian, contopite într-un decor uşor panteist, prin care nimfa-înger-şi-demon îşi face veacul, născută din umbrele personajului principal, Mama, aduc un beneficiu important spectacolului. De asemenea, jocul special şi inventiv de lumini, semnat de Roxana Docan, accentuează caracterul feeric al poveştii, contrapondere a rănii cu sânge-nghegat, pe care-o simţi prin toţi porii, ca spectator, aduc un real şi important beneficiu poveştii scenice, toate acestea inserate şi coroborate de/cu/în scenografia lui Dan Titza, care a contribuit inteligent la structura de sinteză ...sintetic-nylonard-plasticizantă a spectacolului.

O surpriză plăcută a constituit-o pentru mine Florina Gleznea, interpreta fiicei, care, cu o faţă de Charlot uitat între timpuri şi spaţii clivează dintr-o stare psihică în alta, schiţând extrem de interesant informitatea psihologică a personajului său, nenăscut şi necrescut cum se cuvine, o magmă umană ce pendulează între Ariel şi Caliban, o „umbră la vedere”, fără şansa devenirii din cauza personalităţii teribile a mamei, care-o chinuie, o bântuie, o sufocă.

(Mihaela Popa - ..."umbra" Mamei. Şi nu numai..."Toate le punem în seama celui ce tace")

Mama, în interpretarea Valeriei Seciu, este o combinaţie de frivolitate parţial mascată, de forţă manipulatoare teribil de impactantă, cu gloduri psihologice extrem de zgrunţuroase, născute din frustrările şi compromisurile pe care a fost nevoită să le facă, pentru a pune mâna pe oţelăria care i-a oferit echilibrul psiho-social de care se foloseşte pentru a-şi impune voinţa, cu false mănuşi, în spatele cărora ielele caracterului său îşi fac de cap, ucigâd tot ce întâlnesc. Se hrăneşte din tinereţea fiicei ei, pe care o speculează la maximum, precum şi din forţa tinereţii oricărui alt om, în piesă – scriitorul, autorul dramatic, pe care-l subjugă la fel ca şi pe fiica ei, acesta pierzându-şi inocenţa nu foarte bine ascunsă sub o filozofie cu accente generalist-(cli)cinice într-un mod aproape metafizic, în faţa forţei demiurgice a Mamei-Amante (simbolul brelocului-peşte rămas breloc-oase de peşte după „cucerire”, făcând parte din galeria de idei-forţă ale echipei de realizatori ai spectacolului, care dau marja de inteligenţă activă). Mama – Femeia Vitriol, care-şi aruncă simbolul – cufărul-de-saltâmbanc-al-bunicului – peste tot şi toate, înecând realitatea în sinele-i, chiar dacă, în cele din urmă, inelul, simbol al puterii sale marino-demiurgicale, îi este smuls de fiică.
În timp ce fiica este subjugată, Mama subjugă prin forţa manipulatoare a Amintirii, care se revarsă peste spaţiu şi timp ca o liană ucigătoare, gesturile
și cuvintele ”frumoase” sunt, în fapt, capcane pentru ... văduva neagră, fiecare dorind să se împroprietărească, de fapt, cu ..aproapele său etc etc etc.

”Noi suntem opera soțului meu”, afirmă la un moment data Mama, acest Pygmalion –Procust care și-a sculptat opera – pe fiica-i – dintr-o bucată de oțel nefinisat, neșlefuit. Soțul - „motorul” care-i bântuie ființa, întru savoarea şi păstrarea referenţialului-pilon-forţă al propriei ei existențe, este ... creator al unei ”opere” de care ea se folosește, la troc, pentru a-l cuceri pe scriitor.

"Oţelul" apare ca un cuvânt-obsesie, determinant, de asemenea, pentru structura caracterului personajului: dur şi tenace, cu posibilităţi de modificare a sinelui şi a sinelui celorlalţi, în funcţie de temperaturile care se nasc în momentul impactului între personalităţi...

Dramaturgul, interesant interpretat de Cristian Popa, personagiu cu un aer cabotin destul de bine marcat, dar „ţepuit” pe ici pe colo de o inocenţă greu mascată, avers al cinismului jucat pe altă coardă psihică, în contrapondere cu cinismul Mamei, este „visul de aur” al Fiicei, speranţa care-i dă forţă în faţa Mamei, dar care, în cele din urmă, va deveni parte a forţei Mamei şi cicatrice teribilă pe sufletul profund chinuit al Fiicei (aceasta din urmă-l "promovează" pe Dramaturg în faţa Mamei inclusiv ca monedă de schimb, ca nouă "jucărie" a acesteia, în speranţa că-şi va recăpăta, astfel, ea, Fiica, mai multă libertate, dacă nu se poate să fie ea cea iubită de el...).

Un pont, personajul Nimfei-angel-demon-umbră a Mamei, în interpretarea „nudă” a Mihaelei Popa. Care, în pofida „dezgolirii”, nu are deloc un aer vulgar, ci, din contră, este simbolul sălbatecului-inocent, inconştientului activ, prin care personajul a cărui Umbră este, Mama, se încarcă activ cu forţe demiurgicale, interpretarea actriţei fiind una în forţă, cu un mesaj pe care spectatorul este obligat să-l priceapă, la un moment dat.

Altcum, "Toate le punem în cârca celui ce tace”...



(Valeria Seciu, Florina Gleznea, Cristian Popa, Mihaela Popa - scenă de ..vacanţă, "popas" tropic, între umbre şi voinţe...)

Inventivitatea regizoarei se „declanşează” încă din foaier, cu cinci minute înainte de începerea piesei, când Fiica se „manifestă” în plenitudinea-i de fană a Dramaturgului, un preambul al poveştii, totodată, şi o găselniţă regizorală bine ticluită, prezenţa doamnei Herghelegiu fiind aproape vizibilă în întreg spectacolul, simţind-o în mimica, tonurile, pauzele de gest şi voce ale interpreţilor, ea fiind dirijorul din umbră al unui spectacol bine închegat, interesant, în care partiturile fiecărui personaj sunt bine lucrate între regizor şi interpet, astfel încât privitorul pare să asiste la un spectacol ale cărui tendinţe coagulant-mangroviene sunt pe cale să-l înghită.

...Totul e bine când se termină cu bine? Dar când nu se termină cu bine, cum e? Cine mai scapă, dacă nu și-a forțat putința la timp? ... Nici măcar scriitorul.

E cum vi se pare, vorba lui Pirandello. Dar dacă devenim prea siguri că e cum ni se pare, cu siguranță că ne înșelăm ...

Şi, în plus, dacă ideile noastre măreţe nu lucrează în noi, dacă nu creştem prin cultură, dacă nu ne-o asumăm, dacă ... una spunem şi alta facem, spaţiul devenirii noastre nu depăşeşte forma şi dimensiunile unei construcţii nefinisate, care ne rostogoleşte din gol în hău ..., micşorându-ne continuu.

miercuri, 8 februarie 2012

clipe


Oamenii-umbre,

Oamenii-zgomot,

Oamenii-rânjet,

Oamenii-rană,

Oamenii-ghiară,

Oamenii-spaimă,

Oamenii-rest,

Omul-amprentă.







*

Fiecare eu, tu,

Făcând altceva,

Aflat sub determinarea

Legilor altui univers,

Chiar de-i aceeaşi imagine, poză,

Este, de fapt,

Alt eu, tu,

Un altcineva.


Povestea celui mai iubit dintre pământeni - Documentare - Radio România Actualităţi Online

Povestea celui mai iubit dintre pământeni - Documentare - Radio România Actualităţi Online

Andrei Şerban - interviu Yorick


"Care este cartea esenţială de teatru?
Cartea esenţială de teatru, şi am mai spus asta, este aceea a lui Zeami, despre floarea tinereţii şi secretul de a păstra vie floarea aceasta misterioasă a vieţii şi a talentului, lucrul cel mai dificil pentru un artist. Este cartea cea mai importantă, bogată, complexă, subtilă şi e la fel de actuală acum, la şapte sute cincizeci de ani după ce a fost scrisă în Japonia medievală; felicit și aplaud – de pe scaun – Editura Nemira pentru iniţiativa de o publica pentru prima dată în România şi o recomand tuturora celor care sunt serios interesaţi să afle ce înseamnă să fii actor. Este la fel de actuală şi acum şi poate fi citită de absolut oricine care vrea să facă teatru şi chiar dacă nu vrei să faci teatru. E o carte despre viaţă, dar şi despre arta vieţii şi viaţa artei.
Ştiu că povesteaţi că cea mai tentantă piesă este aceea pe care nu o înţelegeţi, aceea pe care o descoperiţi atunci când lucraţi cu ea şi o reînţelegeţi…
Nu o reînţeleg. O înţeleg, pentru că nu am înţeles-o, de fapt, niciodată. De aceea aleg o piesă, pentru că nu o înţeleg – căci, altfel, dacă o înţeleg nu mai am nici un fel de interes să o montez. Dacă nu o înţeleg, ea mă atrage, deşi e greu să spun ce mă atrage. Dar simt că mă interesează. Sunt atras ca şi cum aş fi atras de cineva pe care nu îl cunosc, dar pe care vreau să-l cunosc. De cineva pe care îl cunoşti ca pe un cal breaz nu mai ai nici un fel de chef, te plictiseşte îngrozitor. Dacă tu cunoşti piesa ca pe un cal breaz, nu mai are nici un rost să o montezi, pentru că atunci nu mai ai ce să descoperi, îţi lipseşte surpriza, crezi că o „o ştii”, că înţelegi… şi, totuşi, prin ce organ înţelegi teatrul? Prin cap? Nu! Prin emoţie? Da, dar şi prin experienţă, deci experienţa de a lucra efectiv, de a încerca, de a greşi, de a o lua-o de la capăt, de a greşi iar. Încerci, greşeşti… iar încerci, iar greşeşti. Despre asta este vorba. Aceasta este metoda de lucru în teatru, cum spune Brook, şi din asta, la sfârşitul repetiţiilor, când ajungi la premieră, abia dacă ai şansa, ajungi să înţelegi ceva, dar nu-i întotdeauna sigur că ai să înţelegi. Vedem multe spectacole în care regizorul sau actorii nu au înţeles nimic din piesă. Vezi cât de important este ca la sfârşit, să înţelegi prin experienţă, pentru ca mai apoi să le transmiţi ceva şi celorlalţi, nu prin cap, nu prin critica sau judecata literară, ci prin experienţa. Ce poate face critica este să transmită un reportaj al experienţei sau criticul să descrie propria lui experienţă primită." -
întreg interviul aici:

http://yorick.ro/andrei-serban-teatrul-daca-nu-e-electric-poate-fi-foarte-plictisitor/

surasuri



http://www.riemurasia.net/jylppy/media.php?id=508




joi, 2 februarie 2012

Film Ortodox Lavra Pecerska - Calea calugarului (tradus in romana)

Nu?!


„Nu e păcat ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”-
Întreabă Poetul,
Orbit de lumină,
Scurtul infinit
Prin care-şi lunecă
Zbaterea.
Luat prin surprindere
De-ntrebarea-i,
Gândul făcător de respiraţie
Tace.
Iar pe sub această duioasă
Şi răcoroasă, totodată,
Absenţă,
Paşii Poetului
În urme se-ntorc...

2.02.2012

duminică, 29 ianuarie 2012

SUNSHINE...




Suntem un pas
În clipa cea mare,
Un surâs uitat în
Clipa de zbatere a aripii
Porumbelului.

Nimăruia nu-i
Iese infinitul,
Cu excepția aceluia
Care-și regăsește
Eternitatea
În inima porumbelului.

Firimituri
În ceață ori
În clipa mărunțit-înluminătoare
A camilei-raze de soare -
Bulgări de surâs-înluminat,
Ne regăsim doar
În contopirea mirificească
A strict clipei-pană-armă
Prin care zborul
Păsării ne câștigă
Prin subțirele ticăit al
Inimei sale.

Mai mult nu suntem.
Dar nici mai puțin.
Tic-Tac. Tic. Tac.



Laura Ion,
29 ianuarie 2012

marți, 24 ianuarie 2012

GLOD


Paşi-mi se pierd prin rumoare.

Timpu-mi se scutură.

Prin amintiri strecurându-mă,

M-am pierdut de izvoare.

Cuvintele îmi scad privirea.

Ochiu-mi nu se mai regenerează-n nimic.

Peste streaşinile sunetului târziu

Urechea-mi trădează uimirea.

Nu mi-e nici cald. Dar nici rece.

Clipele toate-mi robotesc în zadar.

Aiuritor se-ascunde şi-ultimul vis

În rana ultimei arce.

Din când în când răspund la un nume.

Genericu-mi nume înscris pe-o hârtie.

Aş avea dreptul, probabil, la un surâs...

Un rânjet se-ntoarce din lume...

Pe-o cărare întoarsă din drum

Mă risipesc într-un petec de seară.

Din treptele scorburii-mi se preumblă

Umbra-mi, preschimbată în scrum.

Nu mi-e nici rece. Nici cald.

Din amintiri mă strecor spre amiază.

Un nume-mi răstoarnă umbra urechii

Sub care clipele-mi scad.

marți, 17 ianuarie 2012

Rezoluțiunea lui Caragiale







Musiu Caragiale stă, relaxat, în loja-i, mai mult ori mai puțintel masonică, privindu-și personajele. Vechile-i personagii se-nvârt bezmetic, hăcuind căruța de paiațe...
Între timp, noi personagii se lăfăie-n fața Vizitei bătrânei doamne, dramaturgul mustăcindu-și replicile, din când în când scărpinându-se sub pălăria oricum pusă pe cap cu schepsis, de pre sub mustăți scăpând câte-o replică: ”măi, să fie!, măi, să fie!” – tare mă tem că-i trece prin minte să mai scrie vreo dramă, pe alt calapod decât Năpasta, cu subiecte pritocite în timp ce-și privește noii Mitici și noile Zoicuţe...
Noii Mitici, cu pui de Mitici și cu puicuțe de Zoicuțe, își zornăie replici de mișto, după care, din când în când, scapără câte-un Jos icsulescu, să-i fezandăm prescura! ori: dacă vă pasă nu mai dormiți cu capu-n masă ..., ci pe masă etc etc etc.
Printre puii și puicuțele de mitici și zoicuțe, se strecoară și personaje pe care domnul Caragiale mai că-i vine să nu le creadă că-s reale: tipi și tipe înfrigurați de realitatea multiparalelă a realităților multiplicate la un xerox cosmic, digerând-o pe îndelete, dârdâind sub povara stării de sandwich la care sunt supuși, între mitici, trahanachi, vetuste vetuțe și gregar-spumoase zoicuțe, pe de o parte, mai mici ori mai mari în stat, zdrențuitele personaje triste și tăcute, pe sub care Dâmbovița-și scutură lacrimile, și cațavenci trahanacheizați dandanaic, tari și mari în statu palmă barbă-n cot/ ca pre după orice fel de vot...
”Măi, să fie!, măi, să fie!” – sfredelește dramaturgul frigul cu privirea, stingher printre aceste diferite soiuri de personaje, care i-au continuat matricea, unele, ascuțindu-și năimirea, care s-au împuținat sub calapodul înventurianistelorzițe ori zițericilor..., altele, ori pe care nu știe de pre unde să le ia și tare-i plac, celelalte, puține, de-nfrigurați sub povara sorții de-a-și trăi clipa...
Măi, să fie, spun și eu, urmârind gesturile încete ale scriitorului strecurat pre sub grimasa unor vremuri peste care Vizita bătrânei doamne rupe zăgazuri, adoarme răgazuri... – măi, să fie, până și pe Caragiale-l paște metanoia socială!
După care, timid, m-apropii de jilț, privind scrumul unei țigări ce nu se mai termină, pre sub fumuriul căreia dramaturgul deja a-nceput să-și scrie a zecea piesă (după: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale Carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O soacră, Hatmanul Baltag, Începem, 1 Aprilie şi Năpasta): RÂNJETUL CÂINELUI COMUNITAR: DOSPIREA...












































miercuri, 4 ianuarie 2012

Stiati ca Plesu canta Romante.flv

johnny raducanu in duet cu andrei plesu

Amadeus - Freedom

Amadeus,,song Romanian beautiful girls,,

Amadeus,,song Romanian beautiful girls,,

Bond - Canon (Pachelbel)