Faceți căutări pe acest blog

vineri, 2 martie 2012

O frază despre un Măiestru

SUFLET DE ADAM este un spectacol interesant, ingenios, inteligent construit (tehnic - lumini, proiecţii video, asamblare muzici, mişcare scenică etc), sicretic-ecumenist (prin celula-mantră făcându-şi loc mărul - cu toată semnificaţia sa creştină, totul "vărsându-se"-n simbolul precreştin al Căluşarului, MULTIPLICITĂŢIILE RESPIRAŢIEI depăşind MECANICA/NICISMUL prin el...), budisto-soresciano-saltimbanco-aronofskyano-hermeneuticianist etc, INVENTAT pentru a pune în deplină valoare
MĂIESTRIA ACTORULUI EDUARD ADAM.

joi, 1 martie 2012

Câteva cuvinte despre FATA CU CĂRĂMIDA ÎN GURĂ



Din prezentarea piesei:

"O productie Teatrul Unteatru

De Theo Herghelegiu.

R: Theo Herghelegiu.


Cu: Cristian Toma, Adelaida Zamfira, Adriana Parvu, Gabriel Dutu.

Fata cu caramida-n gura spune povestea omului de azi – modelul
uman care a ajuns sluga cruzimii in cea mai pura forma a sa, dar, ce-i drept,
impachetata-n foita de aur; poveste pe care n-a scris-o nimeni altcineva decat
noi insine. Noi, cei care am tolerat si toleram rautatea, ticalosia, jocul marsav al
manipulatorilor de constiinte si, nu in ultimul rand, impostura. In plus, povestea
vorbeste despre singuratate, dragoste si moarte. Si mai vorbeste despre o trasatura
a individului contemporan; sau, cel putin, a individului roman contemporan: ceea
ce nu pot avea, prefer sa ucid…
"



În ce mă priveşte, am mai constatat:

O piesă interesantă, ca scriitură, punere în scenă, joc actoricesc (cu osebire ..câinele J, care a fost ..bestial!).

Nu ştiu ce isterii se dezvoltă atât de profund în societatea asta, „modernă” încât, adesea, publicul de teatru a început să reacţioneze atât de ilariant, nervos-amuzat, „des-creierându-se” printr-un râs plasat mai mult când nu trebuie...

Într-o anumită „ordine cu idei”, luând la primul nivel înţelesurile piesei, „fata cu cărămida în gură”, prin gestu-i ultim, a pus capăt, cu maximă inconştienţă, ca un deus et machina, unei situaţii-relaţii anormale.

Cum eu nu am „prizat” relaţia dintre Gloria şi John-Thor altcum decât ca pe o metaforă, în pofida motivelor de ....humoresc întors pe toate feţele (indus şi ..sedus de dezvoltarea mot-a-mot a „relaţiei”), replica pe care o dă „câinele” întrebării Gloriei, la final, anume: „Face şi ea ce facem toţi” – după care fata-l loveşte cu cărămida din gura-i, omorându-l, mi s-a părut emblematică pentru „decojirea” metaforei piesei, cu urmarea: intrarea în adevărata nesiguranţă, necunoaştere a sinelui ei (fetei cu cărămida în gură)...

Care, atâta timp cât era fata lui „tata” (Cerul – D, căruia şi mama – natura-i – ştie de frică, doar ea, fiica – adicătelea, creatura, cât timp era-n Grădina Raiului, nu..), inocentă (şi idioată, dar asta nu mai contează), nu avea nesiguranţe, aflându-se sub deplina protecţie a Creatorului său, cărămida din gură fiindu-i amintirea faptului că e parte din zid, din creaţie (amintire ancestrală, anima), dar şi determinare strictă.

Aşadar – fata cu cărămida în gură o văd ca pe o metaforă a umanităţii din Eden şi, la finalul piesei, din afara acestuia... Cunoaşterea se face sau nu prin recunoaştere, dar numai după ce conştiinţa trece prin nesiguranţele riscante, „glorioase”, ori depăşind ... Gloria (în sensul că acest personaj, Gloria, este omul care nu a reuşit să-şi asume sinele, nici măcar să şi-l priceapă, proces care rămâne-n coadă de peşte, la finalul piesei, pentru „fata cu cărămida în gură”, aceasta put\ndu-şi rata ori nu sinele, intrând în asemenea Gloriei, ori depăşindu-i limita. Personal, cu atât mai mult cu cât personajul – fata cu cărămida în gură – se dezvoltă din acea magmă a negurii fals inocente, nu cred că va reuşi s-o depăşească pe ... Gloria).

ÎNSĂ!

Clivând pe sensurile personajului, ea este cea care nu poate vorbi fără să lovească, să rănească; incapabilă de a mulţumi, deşi mereu se foloseşte de bunăvoinţa cuiva...

Gloria – traducătoarea de/din ...limbi străine (limbajul textului mereu ..la răscruci, clivând dintr-un nivel într-altul)– un simbol al omului la confluenţa ne/înţelesurilor, care, fără să mai simtă vreo rădăcină, nu mai pricepe nimic, trăindu-şi/”traducându-şi” mecanic propria-i viaţă. O învaţă un câine cum să se comporte omeneşte (tandreţea). Şi acest lucru nefiind capabilă să-l facă decât .. în somn. Ca şi în somn.

CÂINELE – metaforă a inconştientului.

Altcum, orice cunoaştere, RECUNOAŞTERE, incumbă o crimă – la origini, o lesmajestate care se cere răscumpărată, prin asumarea gesturilor şi intrarea într-o altă ordine a lucrurilor.

Nu există inocenţă pentru creaturile bipede: când pare a fi, în copilărie, de fapt se manifestă adesea ca o CRUDĂ INOCENŢĂ (de multe ori copilul, din dragoste de ceva, ucide – de „drag”, omoară ...).

Asumarea sinelui, capacitatea de a „îmbina omeneşte” anima şi animus, capacitatea de a trăi în cunoştinţă de cauză (ca urmaşi ai lui Adam şi ai Evei, pe de o parte, ai gestului „omorârii tatălui”, întru cunoaştere/ recunoaştere /consacrarea a sinelui uman etc), de a rămâne VII până la capăt, e, de fapt, asumarea dramei de a fi om.

Textul e făcut/regizat/jucat la limita lucrurilor, nivelurile de înţelegere scindându-se continuu (ca o păpuşă rusească), ionesciano-vişniechian..., astfel încât fiecare dintre spectatori reacţionează cum se pricepe ÎN TIMPUL PIESEI, însă, LA FINAL, TRAGEDIA care se întâmplă (prin moartea câinelui), cu tot ce generează în personajul-emblemă (fata cu cărămida în gură) NU MAI LASĂ LOC ŞI ROST DE RÂS. Finalul funcţionează ca un catharsis de tipul „palma care te trezeşte”...

miercuri, 29 februarie 2012

Relaxation Piano Music I - Chopin, Schubert, Handel, Brahms & Others

Wellness & Harmony: Pure Relaxation - Enjoy The Silence