Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 18 decembrie 2013

Dor

Sărbătoarea e acea stare de graţie prin care avem acces la dâra de lumină pe care o prind îngerii pe aripile lor, în timpul în care-L slujesc pe Dumnezeu, stându-I alături!

Porumbeilor ucişi pe strada N. Iorga





Sărbătoare e când porumbelul
Îşi strecoară aripile prin
Respiraţia văzduhului auriu,
Nu când cârduri de maşini
Omoară zborul sub roţi,
Grăbind înserările...

Sărbătoare e viaţa surâzând
În delicatul mers al porumbelului
Ce-şi caută grăunţa printre
Urechile zbârlite de iarnă
Ale ierburilor

Sărbătoare e gânguritul
Aghiesmuit cu ciripitul
Pe pajiştea de suflet
A razei prin care soarele
Îndumnezeieşte continuu lumea,
Dăruindu-ne timpul cel de aur
Al Dimineţilor.

Sărbători sunt lucrurile simple,
Fiinţele mici şi gingaşe
Prin care Dumnezeu îşi trimite
Surâsul în lume!

luni, 16 decembrie 2013

Radio Romania Cultural` | Arhivă | Siesta cu Ioana Goia

Radio Romania Cultural` | Arhivă | Siesta cu Ioana Goia

vineri, 15 noiembrie 2013

marți, 10 septembrie 2013

CAVE/RNE



După ce ne-a prizat tot ce putea
La soba pasiunilor sale … metafizice,
Cain-cel-care-ne-căinează
Trece la următorul
Strat metafizic al definirii noastre:
Strecurându-ne de urmele
Visurilor pe care, deja, le-a fumat.
Între timp,
Burta lui Cain-cel-ce-ne-căinează
Creşte.
Iar noi,
Scădem.

vineri, 19 aprilie 2013

Obscenitatea publică

 "Adrian Năstase a revenit pe scena publică cu un interviu manipulator la Antena 3, care a dorit să opună aura de martir al cauzei anti-Băsescu pe care o poartă Năstase, imaginii de trădător conciliant pe care încearcă să i-o confecţioneze lui Ponta. Spectacolul, pe alocuri obscen, a avut însă o singură ţintă: Departamentul Naţional Anticorupţie. Un motiv în plus pentru a susţine independenţa admirabililor procurori ai acestei instituţii, care trebuie apărată de „samuraii” regimului USL.
Ca teoretician al retoricii, Hitler era convins că cea mai bună propagandă trebuie să aibă drept obiect „marea minciună”, o miniciună atât de revoltător de mare încât nicio persoană decentă şi raţională să nu o poată accepta. Propaganda trebuia să apeleze nu la raţiunea indivizilor ci la sentimentele masselor. „Massele - spunea Hitler - sunt feminine şi proaste. Numai emoţia şi ura le pot ţine sub control”. Antena 3 aplică această reţetă de inspiraţie nazistă a propagandei de aproape opt ani. Ura faţă de Băsescu şi faţă de tot ceea ce poate fi asociat cu Băsescu (Occident, UE, Boc, Macovei, Morar si, mai nou, Kovesi) este constanta acestei propagande, la fel cum ura faţă de evrei era constanta propagandei naziste." restul aici: 
http://www.revista22.ro/obscenitatea-publica-cu-adrian-nastase--24904.html

FLIGHT – ZBORUL pilotului către sine



Whip Whitaker, un pilot talentat, foarte bun profesionist, însă alcoolic şi narcoman... - în câteva linii directoare cam acesta este eroul interpretat în stilui inconfundabil de un actor care de obicei îşi ia în serios orice personaj, anume: DENZEL WASHINGTON, în FLIGHT (Zborul).




Începând din preziua zborului care i-a schimbat şi lui viaţa, dar şi altora – 6 persoane chiar decedând, filmul lui ROBERT ZEMECKIS ne pune faţă în faţă cu un personaj pe care-l putem crede orice, numai pilot nu.
Este divorţat, are un copil care locuieşte cu fosta soţie, şi se află într-o relaţie cu o colegă de serviciu, o stewardeză cu care chiar intră în tură în dimineaţa următoare (din păcate, aceasta va fi una din cele şase persoane ..).

În pofida faptului că Whip Whitaker este alcoolic şi narcoman, cauze care-i provoacă o anumită stare de viciere a conştiinţei, dar şi un mod mai brutal de a se manifesta, calităţile sale umane profunde, dar şi cele profesionale sunt păstrate la nivel major, lucruri care vor fi scoase la iveală atât urmare a derulării zborului respectiv (aflându-se la cârma unui avion defect, reuşeşte să-l piloteze magistral, aducându-l la sol cu pagube minime, prin manevre şi tehnicile de pilotaj teribil de ingenioase pe care le-a folosit - în derularea anchetei, la un moment dat, un număr de 7-8 piloţi foarte buni sunt puşi să simuleze situaţia zborului respectiv, niciunul din aceştia nefiind în stare să aducă avionul întreg la sol), cât şi în relaţia cu Nicole Devlin, la rândul ei – o dependentă de alcool şi de droguri, fiecare, în scurtul moment în care se întâlnesc, încercând să-l susţină pe celălalt..

Ca spectatori, ne putem pune întrebarea dacă nu cumva, într-o stare de conştienţă neafectată de alcool şi droguri, el nu ar fi reuşit să previzioneze mai dinainte problemele avionului, astfel încât să reuşească aducerea la sol a întregului număr de pasageri şi personal de bord.. Totuşi, chiar şi comisia de anchetă înclină să-l considere nevinovat, urmare şi ajutorului activ dat de şeful sindicatului, care-i anulează probele toxicologice luate în spital, în care se evidenţia clar că pilotul se afla atât sub influenţa băuturilor alcoolice, cât şi a cocainei. În cele din urmă, finalul filmului este unul moralist, capacitatea sa de a minţi blocându-se în momentul în care urma să dea vina unui gest al său (băuse trei sticle de votca în timpul cursei) pe exact stewardesa pe care, la începutul filmului, o numea chiar „a doua sa soţie”...
ZBORUL care i-a dat şansa de a fi devenit erou naţional, îl pune în situaţii umane diverse şi diferite. Încearcă să-şi domine dependenţele de alcool şi de droguri, fără a reuşi. Un fiasco, la primul nivel, fiind şi relaţia pe care şi-o doreşte cu Nicole Devlin. Calitatea sa de tată are şi ea vicii teribile.
Astel încât, în cele din urmă, eroul naţional, pilotul care reuşise să aducă la sol, prin manevre numai de el ştiute, un avion cu aproape toţi pasagerii la bord, relativ întregi, ajunge în închisoare, pentru gravă neglijenţă în serviciu, situaţie în care ajunge să preţuiască libertatea pe care şi-a câştigat-o, depăşindu-şi dependenţa de alcool şi de droguri. Filmul încheindu-se cu o scenă care ne poate duce cu gândul inclusiv la recuperarea relaţiei dinter tată şi fiu. Concluziv: cât trăieşti şi ai încă o minimă capacitate etică, poţi reabilita aproape orice greşeală, viaţa îşi dă şansa să repari o greşeală, dacă accepţi chiar şi modul în care-ţi e oferită şansa respectivă...


Filmul este unul profesionist lucrat, jucat impecabil de actori (printre care: JOHN GOODMAN – furnizorul de cocaină, BRUCE GREENWOOD – şeful sindicatului, DON CHEADLE – avocatul angajat de sindicat ori MELISSA LEOinterpreta lui Nicole Devlin, DENZEL WASHINGTON reuşind încă unul din rolurile sale deosebite, bine conturate, prinse, jucate), condus profesionist de regizorul ROBERT ZEMECKIS, „reţetarul” de succes filmic al americanilor fiind bine pus în peliculă, dar şi tendinţa morală a regizorului, fără a epata cu această stringenţă, însă cu „străzi” bine delimitate în acţiune încă din scenariu (JOHN GATINS), care să construiască o mică „autostradă a adevărului salvator” ..., ZBORUL fiind ambivalent: cu salvări şi pierderi atât în realitatea exterioară personajului, cât şi în insideul său, moral şi afectiv.

marți, 9 aprilie 2013

Prin ţepii istoriei, Ondină trecând



Prin ţepii istoriei,  Ondină trecând


Manipularea – pro sau contra a ceva – este întotdeauna cel mai rău lucru care se poate întâmpla minţii şi sufletului uman. Pentru că de fiecare dată adevărul pe care-l doreşte “cineva” promovat se vrea înghiţit fără rest de o masă cât mai mare de oameni. Ori, de cele mai multe ori, această exprimare subiectivă a modului cum stau lucrurile, ori cum au stat, dintr-un punct de vedere care favorizează exclusiv o parte, introduce în istorie şi între relaţiile dintre oameni şi popoare zone otrăvite de produs al memoriei, care menţin continuu rezerve şi stări de tensiune pe care un compromis echilibrat între adevărurile fiecăreia dintre părţi ar fi mai aproape de Adevăr, de recunoaşterea faptelor propriu-zise.

În atare context se situează şi LORE (personajul fiind interpretat de Saskia Rosendahl) – filmul germano-australiano-britanic, regizat de Cate Shortland, “iradiat” sonor de Max Richter.
Astfel, la finele celui de-al doilea război mondial, în degringolada datorată retragerii în derivă a trupelor SS inclusiv de pe teritoriul german.., cu ştergerea urmelor crimelor şi politicilor criminale naziste, în măsura în care acest lucru mai putea fi făcut, un ofiţer german, tatăl – Peter Dressler  (ulterior, aflăm că fusese chiar comandantul unui lagăr, unde “se lucrase foarte urât”) şi soţia lui, Asti Dressler,  la rândul ei îndoctrinată – ca şi, în special, fiica mai mare, Lore, încearcă să salveze ce mai pot din familie (măcar pe cei cinci copii: Lore, Liesel, gemenii: Jürgen, Günther şi Peter, încă bebeluş).
Relaţiile dintre mamă şi fiica mai mare, Lore, sunt destul de tensionate, în special urmare faptului că, odată cu trecerea timpului, trupul celei dintâi e tot mai puţin tânăr, în comparaţie cu mugurele care-ncepe să înflorească, Lore, gelozia mamei având suficiente accente iraţionale, lupta dintre calitatea de mamă şi cea de femeie fiind destul de explicit câştigată de cea de-a doua  …, astfel încât “rasa aceasta superioară”, se revendică activ din antichitatea greco-romană, din medievalistica nibelungiană, chiar relaţiile soţie-soţ având tensiuni binare: soţia îşi pedepseşte soţul că a pierdut războiul, condamnându-şi astfel Fuhrerul, dar şi că, în trecere, ochiul său recunoaşte diferenţa între cele două trupuri, al mamei şi al fiicei..
Oricum, aflaţi în situaţia înfrânţilor, tatăl se predă (sau se sinucide, nu ştim précis ..), în timp ce mama încearcă să scape împreună cu cei cinci copii. Astfel, ei se ascund într-o locuinţă pe care o aveau într-o zonă din Munţii Pădurea Neagră, ascunzătoare care nu le va fi prielnică pentru mult timp, atât datorită vecinilor, cât şi legilor, care-i obligau pe toţi cei cu funcţii în al treilea Reich şi pe familiile lor să se predea aliaţilor. Pe de o parte, încercând să-şi protejeze copiii, dar şi pentru a-i înfrunta pe învingători, mama se predă, lăsându-i Lorei sarcina de a-şi conduce fraţii către locuinţa mamei ei (bunica maternă a Lorei), în Hamburg, pe un drum ce depăşea 900 de km, plin de soldaţi ruşi şi americani, de germani înfometaţi, de pericole mari şi diverse, pentru a-i salva.
În acest periplu, în care Lore descoperă şi faptul că tatăl ei fusese comandantul unui lagăr, la început nevenindu-i să creadă că evreii chiar fuseseră omorâţi, chinuiţi astfel cum se prezenta într-un reportaj foto – această opinie având-o majoritatea germanilor în acele prime momente de după război, ea este nevoită să accepte ajutorul unui tânăr evreu, Thomas (interpretat de Kai-Peter Malina), faţă de care are repulsia pe care fusese dresată în familie/şi societate s-o aibă faţă de evrei, sentiment care, cu timpul, se va converti într-o primă iubire, rămasă în faza platonică, dar generatoare de trezire a conştiinţei sale, aceasta, în final, înfruntându-şi bunica, pentru care înfrângerea nu însemnase nimic, aceasta, bunica, făcând definitiv parte din acea naţiune superioară pe canavaua căreia se construise ideologia nazistă..

Drumul salvator este unul plin de pericole, de umilinţe pe care nu şi le imaginase niciodată, fiind nevoită să participe chiar şi la o crimă (Thomas, cuprins de gelozie, ucide un barcagiu, pe care Lore dorea să-l seducă, pentru a-i ajuta să-şi treacă fraţii pe partea cealaltă a unui râu), pierzându-şi unul din fraţi, unul dintre gemeni – împuşcat de soldaţii ruşi, dar şi inocenţa.
Lore este reprezentanta unei categorii socio-umane despre care s-a vorbit foarte puţin, deşi, în definitiv, şi aceşti copii – ai foştilor SS-işti – ei înşişi au fost nişte victime, atât ale îndoctrinării naziste pe care au suportat-o şi, ulterior, a pedepsei aplicate de învingători, în special de sovietici, care i-au determinat să se considere vinovaţi de tot ce s-a întâmplat în perioada nazistă (în sensul acesta, e demnă de citi şi cartea Kindheistmuster - Modele ale copilăriei, 1976,  a Christei Wolf, ea ănsăşi având 16 ani la finele celui de-al doilea război mondial), în plus, pe cei din Est reîndoctrinându-i...
Nu este comparabilă tragedia suportată de copiii evrei, gazaţi, însă nu e corectă nici completa tăcere asupra dramei trăite de copiii reprezentaţi de Lore şi de fraţii ei. În definitiv, cei mari, oameni politici ai unei lumi aflate în degringoladă economică, incapabili să gestioneze lucrurile, făcând jocurile a doi criminali: Stalin şi Hitler, care .. s-au spălat destul de repede pe mâini de urmările inconstanţei şi incapacităţii lor, au ceva mai multă vină decât aceşti copii. Dar acestea sunt strict constatări despre problematica declanşată de filmul LORE, nu despre filmul propriu-zis, care a creat doar ancore spre eventuale discuţii, nu a produs concluzii.

Un film interesant, bine construit şi bine jucat, un merit al întregului colectiv de realizatori şi interpreţi, LORE deschide, poate, drumul unor discuţii mai serioase asupra unor probleme pe care (ca să preiau sintagma vizuală a unui scurtmetraj) istoricii s-au mărginit doar la a le ascunde sub preş ...

joi, 4 aprilie 2013

SOLIDARITATEA, acea stare de gratie ...


Aşadar, 80 de milioane. De zloţi. Care au avut şi ele importanţa lor în rezistenţa SOLIDARITĂŢII, atât în faţa burghezilor comunişti (expresia nu este greşită, astfel stând lucrurile în fapt), cât şi ale tancurilor poloneze de ..sorginte sovietică..

Da, e un film. Artistic. Inspirat însă din faptele reale, petrecute la Wrocław, în anul 1980, culminând cu 3 decembrie 1980, data efectivă a operaţiunii, şi încheindu-se chiar în noaptea declanşării acţiunii SINCRONIZARE, adică instituirea legii marţiale.
Un film care ne aduce şi nouă aminte de cozile de la ulei, zahăr, benzină, pâine – toate cartelate (tinerii făcând cunoştinţă cu lucruri pe care nici nu şi le imaginează), dar şi de faptul că pe vremea aceea încă mai speram, aveam alternative .. , iar oamenii care aveau demnitate atunci erau în număr mult mai mare decât cei de azi.
Calitatea umană a celor implicaţi în evenimente, de la simpli muncitori, la clericii catolici, caracteristică societăţii poloneze, a determinat, în cele din urmă, victoria (cuvântul emblemă, devenit prenumele copilului unuia dintre eroii principali) SOLIDARITĂŢII.

Bazat pe fapte reale, filmul readuce în memorie gestul curajos al unui grup de tineri din cadrul Sindicatului SOLIDARITATEA, care au avut curajul să retragă de la bancă sumele de bani care constituiau fondurile efective, constituite din cotizaţiile membrilor  sindicatului, astfel salvându-le de comunişti.. Cu complicitatea tacită a directorului băncii. Cu implicarea unor cadre medicale, membre sau nu ale SOLIDARITĂŢII, care nu şi-au permis să ucidă pacienţii în spital, cum s-a întâmplat la noi în decembrie 1989. Chiar cu implicarea tacită a unor cadre din armată, o forţă a statului polonez în care verticalitatea a încercat să se conserve mai bine decât în Miliţia-securistică... Conducătorii lor chiar (Stanisłav Kania, secretarul general al partidului în momentul evenimentelor, predecesorul în fapt al lui Gorbaciov, iniţiind unele reforme sociale care au şi dat ... apă la moară SOLIDARITĂŢII, organizaţia muncitorilor pe care el a recunoscut-o, totodată fiind adeptul unei colaborări tot mai active cu Biserica Catolică, iniţiative pe care le-a plătit, fiind destituit de sovietici, pentru că „nu a trecut testul”, de lingău kaghebist) fiind, în general, oameni de o calitate morală ceva mai bună decât dej-ceauşescul noştri..

Solidaritatea – adică acea stare de graţie care s-a dizolvat tot mai mult în ultimii peste 20 de ani, în grade diferite de la ţară la ţară din Est, în cazul polonezilor ea încă mai având suficientă forţă, încât să mai dea roade şi azi, spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări est-europene..

De fapt, sunt lucruri în istorie care se petrec strict într-o ţară ori alta, în funcţie de oikumenă, de conştiinţa şi de calitatea locuitorilor săi. Polonia este o astfel de ţară. În care şi artiştii şi-au ..permis să fie aproape mereu mult mai curajoşi decât în alte ţări, în care implicarea clericilor a fost în favoarea maselor de credincioşi, nu a protipendadei securisto-comuniste, în care demnitatea persoanei a avut o valoare constantă la nivelurile întregii societăţi.
Regizorul Waldemar Krzystek, mergând pe linia Andrzej Witold Wajda, autorul OMULUI DE FIER, şi a lui Roman  Polanski  cu al său CUŢITUL ÎN APĂ, printre alte, coscenarist, alături de Krzysztof Kopka, a mizat pe o distribuţie relativ virgină, cu actori în general mai puţin cunoscuţi publicului extrapolonez, din punctul meu de vedere, anume: Wojciech Solarz, Krzysztof Czeczot, Maciej Makowski, Piotr Głowacki, Agnieszka Grochowska, Olga Frycz, Agnieszka Podsiadlik, Krzysztof Stroiński, cu excepţia lui Mariusz Benoit – interpretul lui Tadeusz Markuć "Stary", a lui Krzysztof Stroiński – interpretul preotului, "Żegota" şi a lui  Adam Ferency - Arhiepiscopul Henryk Gulbinowicz, un rol foarte bun creând Piotr Głowacki, interpretul securistului. Adam Ferency - Arhiepiscopul Henryk Gulbinowicz.

Miza scenariului, a regizorului, a filmului – în general, a fost, cred, nu numai relatarea câtmai corect şi coerent posibil a evenimentelor respective, ci aducerea în memorie a curajului şi demnităţii personajelor, corolar al unui moment în care Polonia devenise o naţiune extrem de importantă şi capabilă să rupă din temelii acel mocirlos tratat de la Yalta, necesar poate pentru momentul semnării lui, dar cu rezultate catastrofale în timp, pentru naţiunile care au fost livrate sovieticilor. Un pariu artistic pe memoria regeneratoare, care generează valoare prezentului..

http://youtu.be/iW_kp0n7lds 




Şi, ca o remarcă personală finală, în loc de concluzie:
Când vezi grofii securisto-comunişti din toate categoriile potenţaţilor, cât de bestii puteau fi, corupţi şi coruptibili până-n măduva oaselor, idioţi şi lingăi, ordinari şi ahtiaţi după sânge ca nişte vampiri, târâtoare umane de cea mai joasă speţă, te apucă groaza, conştientizînd că în majoritate economiile ţărilor din Est au ajuns aproape exclusiv în mâinile acestor ticăloşi, în multdorita-ne libertate ajungând ca astăzi să muncim pentru aceşti călăi.

miercuri, 3 aprilie 2013

Trei plus una, frumoase adormite ...





Trei plus una frumoase adormite (două aflate în moarte cerebrală, una intrată în comă uşoară din cauza amestecului dintre substanţele de la anestezie şi drogurile din organism, iar cealaltă – fata senatorului – „adormită” într-un egoism instinctiv, urmând să fie trezită de prinţul de care se îndrăgosteşte, astfel ajungând la concluzia că numai prin dragoste poţi înţelege şi ajuta cu adevărat lumea, semenii) sunt eroinele  filmului Bella Addormentata, realizat de Marco Bellocchio, care se construieşte pe o poveste adevărată, aceea a Eluanei Egruaro, o femeie aflată în comă timp de 18 ani, pe care familia voia să o deconecteze de la aparate, spre nemulţumirea bisericii catolice, a unei părţi din politica şi societatea italiană, care, totuşi, se retrage în momentul în care chiar este nevoie să intervină, întru salvarea efectivă a vieţii, a sufletului cuiva ...



O societate care-şi permite să piardă cu nonşalanţă oamenii vii, trăitorii zilei, canalizându-şi toate resursele către cauze pierdute, care-i permit stagnarea în somnul în care se complace.. – aceasta, societatea, fiind, în fapt, marea adormită, frumoasă ori nu, pe care fiecare individ o poate trezi doar prin dragostea-i reală, profundă, manifestă. O societate formată şi din inşi, chiar medici, care ..pariază pe şansele pro sau contra eutanasiei, pe care le va adopta Parlamentul, pariază pe bani .., deus et machina anulându-le diabolica pornire mercantilă.

Între cinism şi depresie (astfel cum caracterizează senatorul din film situaţia socială, în discursul pe care şi-l pregătea în vederea demisiei din parlament), societatea balansează haotic, în lipsa minimei moralia.

Cazul Eluanei, cel real, se rezolvă până la urmă prin decizia coerentă, aplicată (chiar creştină, totuşi) a familiei. Cazul Rosei, personajul creat în film, pentru a vizualiza starea Eluanei, urmează calea adormitoare, în sensul că mama (interpretată de Isabelle Huppert) îşi va pierde fiul, cel pe care l-ar fi putut câştiga, dedicându-se nevrotic fiicei pe care nu o mai poate salva, sperând într-o minune pentru care vremurile modernităţii nu mai sunt pregătite s-o ceară, s-o primească, s-o trăiască întru adevăr.

Fiica senatorului – angrenată maniheist în cauza susţinerii Eluanei – va fi salvată, salvându-şi ulterior atât relaţia cu tatăl, cât şi relaţia trezvitoare cu propriul sine, de un tânăr de care se îndrăgosteşte subit şi care, urmare dorinţei nevroticului său frate, se afla în tabăra adversă, el fiind, în fapt, doar un simplu om normal.

Femeia care doreşte să se sinucidă, căzută în patima drogurilor, va fi pretextul, din punctul meu de vedere, al demonstraţiei vii creştine, chiar dacă medicul care o salvează se declară agnostic, în sensul că grija aplicată a acestuia, care hotărăşte să rişte totul, inclusiv cariera sa de medic (pentru că încaldă protocolul de externare a femeii, pe care-l ordonase şeful clinicii), pentru a trezi sufletul adormit de droguri al femeii, finalul filmului axându-se pe valoarea gestului său (deşi găseşte posibilitatea efectivă de a se sinucide, frumuseţea dimineţii – pe care ochiul său începe s-o vadă – o determină să aleagă viaţa. Ea singură alege să trăiască).

Ambianţa” politică a Italiei (şi nu numai, pentru că recunoaştem în film o atmosferă surprinsă generic, aplicabilă chiar şi politicii româneşti), cu un guvern condus de un maimuţoi (Berlusconi) şi un Parlament în care interesele de gaşcă ale socialiştilor în special, dar şi ale dreptei lui Berlusconi (fiecare tranşând politic problema adoptării legii pro sau contra eutanasiei) sunt caricaturizate extrem de aplicat, dar şi de dur de Bellochio (ochiul cel bun ...).

Isabelle Huppert, Toni Servillo, Alba Rohrwacher, Michele Riondino, Roberto Herlitzka sunt câţiva din interpreţii acestui film, care începe uşor haotic, determinându-te, ca spectator, să încerci să ieşi din sală – în primul sfert de oră -, însă greşeală faci, dacă-ţi urmeză acest impuls, filmul fiind unul special, gama de probleme pe care o expune fiind una în care fiecare ne putem recunoaşte, fără a ne determina expres să fim de-o parte ori de alta (pro sau contra eutanasiei), dar îndemnându-ne subliminal să ne regăsim substanţa profund umană, cea care-l determină pe senator să dorească ieşirea din jocul găunos al politicii şi, în special, pe medic – să chiar salveze un suflet, o viaţă, fără a ne pierde în maniheisme gratuite, pretexte pentru adormirea, chiar moartea, sinelui ...


De care parte sunt eu? Eu sunt de partea doctorului, care refuză să parieze, la insistenţele unor colegi de-ai săi, tot medici, cel care se pune pe sine zălog întru salvarea unui om. Altcum, gestul mamei, de a-şi jertfi fiul absolut gratuit, într-un impuls nevrotic ce se doreşte extras din ..credinţă, mi se pare mai odios decât eutanasierea Eluanei, a Rosei ..

luni, 11 martie 2013

(O)poziţia târzie a .. copilului


                                                           Motto: Ce mult e vid în jurul meu, deşi-i atâta zgomot...

        

Într-un cinematograf fără fasoane ( ..EUROPA), din Bucureşti, într-o zi însorită de sâmbătă, 9 martie a.c., am intrat să văd recent premiatul film românesc POZIŢIA COPILULUI, în regia lui Călin Peter Netzer, care a cosemnat scenariul, alături de Răzvan Rădulescu. Pot spune că am avut noroc! Filmul nu s-ar fi difuzat dacă nu am fi fost în sală măcar doi spectatori plătitori de bilet. Din fericire, am fost aproape 10 ... Dar aceasta este o altă problemă, în subliminalul textului pe care s-a construit filmul existând sămânţa unui răspuns ...

Filmul începe promiţător: Mama – Cornelia Kereneş, în interpretarea Luminiţei Gheorghiu, se pregăteşte să-şi aniverseze ziua de naştere, ca preambul la aceasta făcând unele exerciţii de conversaţie ..româneşti cu sora soţului ei, interpretată de Nataşa Raab, căreia i se plânge de atitudinea complet anormală a fiului ei, care a hotărât să nu-i acorde nici măcar de ziua ei vreo atenţie, care-i vorbeşte urât, în pofida a tot ce a făcut ea pentru el ş.a.m.d. – repertoriul deja schematic al relaţionării mamă – fiu în contextul dezagregării tot mai profunde a vieţii de familie, a unei întregi societăţi care nu-şi găseşte matca şi în care fiecare ..se descurcă, mercantilismul şi egoismul, posesia de oameni şi de bunuri  fiind singurele valori, ligamentul spiritual şi cultu(r)al al relaţiilor interumane fiind ca şi inexistent. La aceasta adăugându-se freudianul complex oedipian, în contextul sus-arătat devenit mult mai frustrant. 

 

Urmează petrecerea propriu-zisă, în care lumea grotesc de ... bună a noilor îmbogăţiţi ai anilor 2000 îşi dă niţel în stambă, regizorul nefocalizându-şi filmul în mod excesiv pe acest episod, însă „prinzând” esenţialul, ciuperca otrăvită care va sta şi la baza dramei ce urmează să se desfăşoare în continuare..

Primul lucru care nu mi-a plăcut la acest film a fost titlul, profund neinspirat, indiferent cât accent comercial s-a pus în alegerea lui... A urmat, după acele prime momente relativ bine conturate de Luminiţa Gheorghiu, o uşoară stare de disconfort în ce-o priveşte, căci, deşi foarte bine aleasă şi făcând un rol în general bun (personajul fiindu-i aproape opus, ca tipologie umană) ca mamă-mămoasă şi uşor oedipiană (vezi scena – totuşi, uşor exagerat de lascivă, a datului cu cremă pe spatele fiului) are unele ezitari în ..preluarea coerentă a carapacei personajului şi, în plus, nici nu s-a lucrat prea mult cu ea pentru acomodarea cu, totuşi, rigorile culturale ale personajului (care e, totuşi, de profesie arhitectă, nu – cel mult – o profesoară de generală), de la care te astepţi la o .. raţie de siguranţă intelectuală ceva mai mare ... Însă, exceptând disonanţe din seria celor susmenţionate, Luminiţa Gheorghiu (Cornelia Kerenes) a reuşit să construiască un rol în care s-au recunoscut (şi cu care s-au identificat profund.., dându-i doar dreptate) şi câteva mame-spectatoare din sală ...



La rândul său, Florin Zamfirescu (dl. Făgărăşanu) încearcă să facă un rol credibil, reuşind în mare parte, atât zona profesională (e medic), dar şi zona social-filmică (e tatăl vitreg al lui Barbu, „copilul” cu pricina din film, interpretat corect şi coerent de Bogdan Dumitrache, fiul frustrat, teribil de laş,  nematurizat, incapabil să ştie ce vrea, lipsit de coerenţă şi de voinţă raţională – mitocan tocmai pentru că nu ştie de pe unde să se ia, să se caute, să se dezvolte, chircit într-o poziţie fetală, un grăunte de carne însângerată care ucide tot ce iubeşte, neştiind cum se iubeşte, „cărând” cordonul ombilical după el, uitat în el).
 
Natasa Raab (Olga Cerchez), sora şi, respectiv, cumnata raţională şi pragmatică, dar şi, în special, Ilinca Goia, interpreta lui Carmen, prietena lui Barbu, au reuşit să construiască roluri foarte bine dozate în economia valoric-pozitivă a filmului, cea din urmă, Ilinca Goia, făcând unul din cele mai bune roluri ale ei – în care eu am văzut-o într-un film.

Interpeţi majori ai unor roluri secundare: Vlad Ivanov – în rolul lui Dinu Laurenţiu, în fapt coautor al accidentului, Mimi Branescu - Cerasela Iosifescu, poliţaii care ştiu pe ce lume trăiesc ..., Adrian Titieni şi Tania Popa, părinţii copilului ucis, sunt excepţionali!

Accidentul care se produce pare a fi evenimentul care scoate la suprafaţă întreg gunoiul societăţii româneşti actuale, a mahărilor care s-au „împroprietărit” cu societatea românească, comportamentul distonant al fiului fiind rezultatul căilor scurte şi grobian mercantile folosite pentru rezolvarea tuturor ..cestiunilor arzătoare de către părinţii săi şi de către cei din tagma lor socială, ... falsa protipendadă contemporană, care vând şi cumpără după cum le dictează interesul ...

Totuşi, în lumina finalului pentru care au optat regizorul şi scenaristul, jerta copilului omorât de ... copilul frustrat de 35 de ani pare a nu fi fost în zadar (sau, poate c-a fost ..), însă ultimul sfert de oră al filmului lasă loc posibilităţii unei treziri din bezna subumanului, dând şansa personajelor la un katharsis după care, poate, vor putea să-şi refacă r/acordul cu sine.., calitatea real-umană (din viaţa de zi cu zi, nu personajul) a Luminiţei Gheorghiu răscumpărând, parcă, tot ce făcuse personajul ei până atunci (măsluirea declaraţiilor de la poliţie, ideea de a-i plăti pe părinţii copilului ucis ca să-şi retragă plângerea, toate intervenţiile cu tupeu, făcute la toţi ... prietenii cu poziţie, reordonând astfel umilinţa pe care a-nghiţit-o ea, o Andromacă a timpului prezent, de la .. Creonul timpului nou, Dan Laurenţiu (într-o anistorică intrare în relaţie),  repet: magistral interpretat de Vlad Ivanov).


Filmul convinge prin francheţe şi prin calitatea ochiului cu care a fost privită realitatea, prin carnea vie a personajelor, în general foarte bine interpretate de actorii aleşi de regizor, prin calitatea scenariului – care a dat şansa unei construcţii viabile din toate punctele de vedere, artistic şi socio-uman, prin calitatea decupajelor şi, în special, prin calitatea şi conţinutul frescei sociale şi umane descrise extrem de profesionist de întreaga echipă.

 

 

 

 

 

 

 


marți, 5 martie 2013

Cehov – doctorul fără arginţi



Schiţele de caracter ale lui Anton Pavlovici Cehov: „Cerere în căsătorie” şi „Ursul” s-au contopit extrem de inteligent, cu tuşe delicate, mozartiene, în regia Cezarinei Udrescu, la premiera de sâmbătă, 02 martie 2013, de la Teatrul Al. Davila din Piteşti.
Regizoarea Cezarina Udrescu a dorit un Cehov cât mai curat posibil, cu amprente contemporane doar cât să antreneze atenţia publicului, spectacolul său emanând o deplină încredere în autor, tendinţa regiei nefiind una acaparatoare faţă de acesta, ci una de camaraderie, situaţie care s-a circumscris şi modului cum se pare că a lucrat cu actorii.
Luminiţa Borta – protagonista ambelor minipiese -, alături de cei doi parteneri principali: Dan Andrei, în „Cerere în căsătorie”, respectiv de Puiu Mărgescu, în „Ursul”, s-a „cabrat” inteligent pe cele două roluri, încercând să „ţină mâna” regiei, în sensul unei continuităţi uşor ironice a temelor schiţelor susmenţionate, personajul ei fiind ligamentul opţiunii pentru montarea în comun a celor două texte.

                                           secvenţă din CERERE ÎN CĂSĂTORIE
                                         (Dan Andrei - cu spatele şi Robert Tudor)

Am remarcat în mod special interpretarea lui Dan Andrei, un actor teribil de motivat, talentat, muncitor şi inventiv, care şi-a condus extrem de persuasiv personajul, alegerea sa de către regizoare fiind benefică pentru ambele părţi. Deşi în plan secund, interpretarea rolului Luca de către Adrian Duţă mi s-a părut, de asemenea, una absolut meritorie. Ieşind din carapacea sa uşor cabotină, Puiu Mărgescu a creat un personaj credibil în Ursul, pendulând creativ în jocul de replici cu cei doi actori colegi: Luminiţa Borta şi Adrian Duţă. Un rol important în economia artistică a spectacolului a făcut, de asemenea, Robert Tudor - tatăl din „Cerere în căsătorie”, cu replici bine jucate atât în cadrul tandemului Tată – Fiică (Robert Tudor – Luminiţa Borta), cât şi Tată – Pretendent (Robert Tudor – Dan Andrei).
Daniela Butuşină, Tudoriţa Popescu, Marius Pieca şi Robert Chelmuş, iobagii, respectiv vecinii din cele două schiţe cehoviene, deşi încă destul de stângaci, s-au achitat onorabil de sarcinile din spectacol.
Se simte o uşoară nesiguranţă în jocul tuturor actorilor, care se va estompa după alte 3-4 ieşiri la rampă a spectacolului, cu accente mai puţin vizibile în cazul lui Dan Andrei.
Ilustraţia muzicală a lui Cătălin Creţu, fără a dori să iasă spectacular în evidenţă, s-a dovedit de bun augur, mai ales în „Cerere în căsătorie”, unde ataşul muzical a creat o atmosferă charlotiană, în dialogul text-muzică (pe replicile „proprietăţii”, în special), iar Miruna Varodi, care a semnat scenografia, a secondat cu succes ideea simplicităţii creative a regiei.
În esenţă un spectacol mai rar pe scena piteşteană, mixajul creat din contopirea textelor: CERERE ÎN CĂSĂTORIE şi URSUL a readus în amintirea spectatorilor piteşteni spiritul teatrului în sine, cu respect de sine – ca act creator, fără accente vulgare şi comerciale, demonstrând că se poate şi astfel: inventivitatea regizorului fiind delicată şi creativă, în acelaşi timp, cu racord subtil între secole, recognoscibilitatea în contemporaneitate a  caracterelor umane cehoviene rămânând valabilă, vizibilă.