Prin ţepii
istoriei, Ondină trecând
Manipularea – pro sau contra a ceva – este întotdeauna
cel mai rău lucru care se poate întâmpla minţii şi sufletului uman. Pentru că
de fiecare dată adevărul pe care-l doreşte “cineva” promovat se vrea înghiţit
fără rest de o masă cât mai mare de oameni. Ori, de cele mai multe ori, această
exprimare subiectivă a modului cum stau lucrurile, ori cum au stat, dintr-un
punct de vedere care favorizează exclusiv o parte, introduce în istorie şi
între relaţiile dintre oameni şi popoare zone otrăvite de produs al memoriei,
care menţin continuu rezerve şi stări de tensiune pe care un compromis
echilibrat între adevărurile fiecăreia dintre părţi ar fi mai aproape de Adevăr,
de recunoaşterea faptelor propriu-zise.
În atare context se situează şi LORE (personajul fiind interpretat de Saskia Rosendahl) – filmul
germano-australiano-britanic, regizat de Cate Shortland, “iradiat” sonor de Max
Richter.
Astfel, la finele celui de-al doilea război mondial, în
degringolada datorată retragerii în derivă a trupelor SS inclusiv de pe
teritoriul german.., cu ştergerea urmelor crimelor şi politicilor criminale
naziste, în măsura în care acest lucru mai putea fi făcut, un ofiţer german,
tatăl – Peter Dressler (ulterior, aflăm că fusese chiar comandantul
unui lagăr, unde “se lucrase foarte urât”) şi soţia lui, Asti
Dressler, la rândul ei îndoctrinată – ca
şi, în special, fiica mai mare, Lore, încearcă să salveze ce mai pot din familie
(măcar pe cei cinci copii: Lore, Liesel, gemenii: Jürgen, Günther
şi Peter, încă bebeluş).
Relaţiile dintre mamă şi fiica mai mare, Lore, sunt destul de tensionate, în
special urmare faptului că, odată cu trecerea timpului, trupul celei dintâi e
tot mai puţin tânăr, în comparaţie cu mugurele care-ncepe să înflorească, Lore,
gelozia mamei având suficiente accente iraţionale, lupta dintre calitatea de
mamă şi cea de femeie fiind destul de explicit câştigată de cea de-a doua …, astfel încât “rasa aceasta superioară”, se
revendică activ din antichitatea greco-romană, din medievalistica nibelungiană,
chiar relaţiile soţie-soţ având tensiuni binare: soţia îşi pedepseşte soţul că
a pierdut războiul, condamnându-şi astfel Fuhrerul, dar şi că, în trecere,
ochiul său recunoaşte diferenţa între cele două trupuri, al mamei şi al
fiicei..
Oricum, aflaţi în situaţia înfrânţilor, tatăl se predă
(sau se sinucide, nu ştim précis ..), în timp ce mama încearcă să scape
împreună cu cei cinci copii. Astfel, ei se ascund într-o locuinţă pe care o
aveau într-o zonă din Munţii Pădurea Neagră, ascunzătoare care nu le va fi
prielnică pentru mult timp, atât datorită vecinilor, cât şi legilor, care-i
obligau pe toţi cei cu funcţii în al treilea Reich şi pe familiile lor să se
predea aliaţilor. Pe de o parte, încercând să-şi protejeze copiii, dar şi
pentru a-i înfrunta pe învingători, mama se predă, lăsându-i Lorei sarcina de
a-şi conduce fraţii către locuinţa mamei ei (bunica maternă a Lorei), în
Hamburg, pe un drum ce depăşea 900 de km, plin de soldaţi ruşi şi americani, de
germani înfometaţi, de pericole mari şi diverse, pentru a-i salva.
În acest periplu, în care Lore descoperă şi faptul că
tatăl ei fusese comandantul unui lagăr, la început nevenindu-i să creadă că
evreii chiar fuseseră omorâţi, chinuiţi astfel cum se prezenta într-un reportaj
foto – această opinie având-o majoritatea germanilor în acele prime momente de
după război, ea este nevoită să accepte ajutorul unui tânăr evreu, Thomas (interpretat de Kai-Peter Malina), faţă de
care are repulsia pe care fusese dresată în familie/şi societate s-o aibă faţă
de evrei, sentiment care, cu timpul, se va converti într-o primă iubire, rămasă
în faza platonică, dar generatoare de trezire a conştiinţei sale, aceasta, în
final, înfruntându-şi bunica, pentru care înfrângerea nu însemnase nimic, aceasta,
bunica, făcând definitiv parte din acea naţiune superioară pe canavaua căreia
se construise ideologia nazistă..
Drumul salvator
este unul plin de pericole, de umilinţe pe care nu şi le imaginase niciodată, fiind
nevoită să participe chiar şi la o crimă (Thomas, cuprins de gelozie, ucide un
barcagiu, pe care Lore dorea să-l seducă, pentru a-i ajuta să-şi treacă fraţii
pe partea cealaltă a unui râu), pierzându-şi unul din fraţi, unul dintre gemeni
– împuşcat de soldaţii ruşi, dar şi inocenţa.
Lore este
reprezentanta unei categorii socio-umane despre care s-a vorbit foarte puţin,
deşi, în definitiv, şi aceşti copii – ai foştilor SS-işti – ei înşişi au fost
nişte victime, atât ale îndoctrinării naziste pe care au suportat-o şi,
ulterior, a pedepsei aplicate de învingători, în special de sovietici, care
i-au determinat să se considere vinovaţi de tot ce s-a întâmplat în perioada
nazistă (în sensul acesta, e demnă de citi şi cartea Kindheistmuster - Modele ale copilăriei, 1976, a Christei Wolf, ea ănsăşi având 16 ani la
finele celui de-al doilea război mondial), în plus, pe cei din Est
reîndoctrinându-i...
Nu este
comparabilă tragedia suportată de copiii evrei, gazaţi, însă nu e corectă nici
completa tăcere asupra dramei trăite de copiii reprezentaţi de Lore şi de
fraţii ei. În definitiv, cei mari, oameni politici ai unei lumi aflate în
degringoladă economică, incapabili să gestioneze lucrurile, făcând jocurile a
doi criminali: Stalin şi Hitler, care .. s-au spălat destul de repede pe mâini
de urmările inconstanţei şi incapacităţii lor, au ceva mai multă vină decât
aceşti copii. Dar acestea sunt strict constatări despre problematica declanşată
de filmul LORE, nu despre filmul propriu-zis, care a creat doar ancore spre
eventuale discuţii, nu a produs concluzii.
Un film
interesant, bine construit şi bine jucat, un merit al întregului colectiv de
realizatori şi interpreţi, LORE deschide, poate, drumul unor discuţii mai
serioase asupra unor probleme pe care (ca să preiau sintagma vizuală a unui
scurtmetraj) istoricii s-au mărginit doar la a le ascunde sub preş ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu