Trei plus una frumoase adormite (două aflate în moarte cerebrală,
una intrată în comă uşoară din cauza amestecului dintre substanţele de la
anestezie şi drogurile din organism, iar cealaltă – fata senatorului –
„adormită” într-un egoism instinctiv, urmând să fie trezită de prinţul de care
se îndrăgosteşte, astfel ajungând la concluzia că numai prin dragoste poţi
înţelege şi ajuta cu adevărat lumea, semenii) sunt eroinele filmului Bella Addormentata, realizat de Marco
Bellocchio, care se construieşte pe o poveste adevărată, aceea a Eluanei
Egruaro, o femeie aflată în comă timp de 18 ani, pe care familia voia să o
deconecteze de la aparate, spre nemulţumirea bisericii catolice, a unei părţi
din politica şi societatea italiană, care, totuşi, se retrage în momentul în
care chiar este nevoie să intervină, întru salvarea efectivă a vieţii, a
sufletului cuiva ...
O societate care-şi permite să piardă cu
nonşalanţă oamenii vii, trăitorii zilei, canalizându-şi toate resursele către
cauze pierdute, care-i permit stagnarea în somnul în care se complace.. –
aceasta, societatea, fiind, în fapt, marea adormită, frumoasă ori nu, pe care
fiecare individ o poate trezi doar prin dragostea-i reală, profundă, manifestă.
O societate formată şi din inşi, chiar medici, care ..pariază pe şansele pro
sau contra eutanasiei, pe care le va adopta Parlamentul, pariază pe bani ..,
deus et machina anulându-le diabolica pornire mercantilă.
Între cinism şi depresie (astfel cum
caracterizează senatorul din film situaţia socială, în discursul pe care şi-l
pregătea în vederea demisiei din parlament), societatea balansează haotic, în
lipsa minimei moralia.
Cazul Eluanei, cel real, se rezolvă până la
urmă prin decizia coerentă, aplicată (chiar creştină, totuşi) a familiei. Cazul
Rosei, personajul creat în film, pentru a vizualiza starea Eluanei, urmează
calea adormitoare, în sensul că mama (interpretată de Isabelle
Huppert) îşi
va pierde fiul, cel pe care l-ar fi putut câştiga, dedicându-se nevrotic fiicei
pe care nu o mai poate salva, sperând într-o minune pentru care vremurile
modernităţii nu mai sunt pregătite s-o ceară, s-o primească, s-o trăiască întru
adevăr.
Fiica senatorului – angrenată maniheist în
cauza susţinerii Eluanei – va fi salvată, salvându-şi ulterior atât relaţia cu
tatăl, cât şi relaţia trezvitoare cu propriul sine, de un tânăr de care se
îndrăgosteşte subit şi care, urmare dorinţei nevroticului său frate, se afla în
tabăra adversă, el fiind, în fapt, doar un simplu om normal.
Femeia care doreşte să se sinucidă, căzută în
patima drogurilor, va fi pretextul, din punctul meu de vedere, al demonstraţiei
vii creştine, chiar dacă medicul care o salvează se declară agnostic, în sensul
că grija aplicată a acestuia, care hotărăşte să rişte totul, inclusiv cariera
sa de medic (pentru că încaldă protocolul de externare a femeii, pe care-l
ordonase şeful clinicii), pentru a trezi sufletul adormit de droguri al femeii,
finalul filmului axându-se pe valoarea gestului său (deşi găseşte posibilitatea
efectivă de a se sinucide, frumuseţea dimineţii – pe care ochiul său începe s-o
vadă – o determină să aleagă viaţa. Ea singură alege să trăiască).
Ambianţa” politică a Italiei (şi nu numai,
pentru că recunoaştem în film o atmosferă surprinsă generic, aplicabilă chiar
şi politicii româneşti), cu un guvern condus de un maimuţoi (Berlusconi) şi un
Parlament în care interesele de gaşcă ale socialiştilor în special, dar şi ale
dreptei lui Berlusconi (fiecare tranşând politic problema adoptării legii pro sau
contra eutanasiei) sunt caricaturizate extrem de aplicat, dar şi de dur de
Bellochio (ochiul cel bun ...).
Isabelle Huppert, Toni Servillo,
Alba Rohrwacher, Michele Riondino, Roberto Herlitzka sunt câţiva din
interpreţii acestui film, care începe uşor haotic, determinându-te, ca
spectator, să încerci să ieşi din sală – în primul sfert de oră -, însă
greşeală faci, dacă-ţi urmeză acest impuls, filmul fiind unul special, gama de
probleme pe care o expune fiind una în care fiecare ne putem recunoaşte, fără a
ne determina expres să fim de-o parte ori de alta (pro sau contra eutanasiei),
dar îndemnându-ne subliminal să ne regăsim substanţa profund umană, cea care-l
determină pe senator să dorească ieşirea din jocul găunos al politicii şi, în
special, pe medic – să chiar salveze un suflet, o viaţă, fără a ne pierde în
maniheisme gratuite, pretexte pentru adormirea, chiar moartea, sinelui ...
De care parte sunt eu? Eu sunt de
partea doctorului, care refuză să parieze, la insistenţele unor colegi de-ai
săi, tot medici, cel care se pune pe sine zălog întru salvarea unui om. Altcum,
gestul mamei, de a-şi jertfi fiul absolut gratuit, într-un impuls nevrotic ce
se doreşte extras din ..credinţă, mi se pare mai odios decât eutanasierea
Eluanei, a Rosei ..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu