Faceți căutări pe acest blog

marți, 9 aprilie 2013

Prin ţepii istoriei, Ondină trecând



Prin ţepii istoriei,  Ondină trecând


Manipularea – pro sau contra a ceva – este întotdeauna cel mai rău lucru care se poate întâmpla minţii şi sufletului uman. Pentru că de fiecare dată adevărul pe care-l doreşte “cineva” promovat se vrea înghiţit fără rest de o masă cât mai mare de oameni. Ori, de cele mai multe ori, această exprimare subiectivă a modului cum stau lucrurile, ori cum au stat, dintr-un punct de vedere care favorizează exclusiv o parte, introduce în istorie şi între relaţiile dintre oameni şi popoare zone otrăvite de produs al memoriei, care menţin continuu rezerve şi stări de tensiune pe care un compromis echilibrat între adevărurile fiecăreia dintre părţi ar fi mai aproape de Adevăr, de recunoaşterea faptelor propriu-zise.

În atare context se situează şi LORE (personajul fiind interpretat de Saskia Rosendahl) – filmul germano-australiano-britanic, regizat de Cate Shortland, “iradiat” sonor de Max Richter.
Astfel, la finele celui de-al doilea război mondial, în degringolada datorată retragerii în derivă a trupelor SS inclusiv de pe teritoriul german.., cu ştergerea urmelor crimelor şi politicilor criminale naziste, în măsura în care acest lucru mai putea fi făcut, un ofiţer german, tatăl – Peter Dressler  (ulterior, aflăm că fusese chiar comandantul unui lagăr, unde “se lucrase foarte urât”) şi soţia lui, Asti Dressler,  la rândul ei îndoctrinată – ca şi, în special, fiica mai mare, Lore, încearcă să salveze ce mai pot din familie (măcar pe cei cinci copii: Lore, Liesel, gemenii: Jürgen, Günther şi Peter, încă bebeluş).
Relaţiile dintre mamă şi fiica mai mare, Lore, sunt destul de tensionate, în special urmare faptului că, odată cu trecerea timpului, trupul celei dintâi e tot mai puţin tânăr, în comparaţie cu mugurele care-ncepe să înflorească, Lore, gelozia mamei având suficiente accente iraţionale, lupta dintre calitatea de mamă şi cea de femeie fiind destul de explicit câştigată de cea de-a doua  …, astfel încât “rasa aceasta superioară”, se revendică activ din antichitatea greco-romană, din medievalistica nibelungiană, chiar relaţiile soţie-soţ având tensiuni binare: soţia îşi pedepseşte soţul că a pierdut războiul, condamnându-şi astfel Fuhrerul, dar şi că, în trecere, ochiul său recunoaşte diferenţa între cele două trupuri, al mamei şi al fiicei..
Oricum, aflaţi în situaţia înfrânţilor, tatăl se predă (sau se sinucide, nu ştim précis ..), în timp ce mama încearcă să scape împreună cu cei cinci copii. Astfel, ei se ascund într-o locuinţă pe care o aveau într-o zonă din Munţii Pădurea Neagră, ascunzătoare care nu le va fi prielnică pentru mult timp, atât datorită vecinilor, cât şi legilor, care-i obligau pe toţi cei cu funcţii în al treilea Reich şi pe familiile lor să se predea aliaţilor. Pe de o parte, încercând să-şi protejeze copiii, dar şi pentru a-i înfrunta pe învingători, mama se predă, lăsându-i Lorei sarcina de a-şi conduce fraţii către locuinţa mamei ei (bunica maternă a Lorei), în Hamburg, pe un drum ce depăşea 900 de km, plin de soldaţi ruşi şi americani, de germani înfometaţi, de pericole mari şi diverse, pentru a-i salva.
În acest periplu, în care Lore descoperă şi faptul că tatăl ei fusese comandantul unui lagăr, la început nevenindu-i să creadă că evreii chiar fuseseră omorâţi, chinuiţi astfel cum se prezenta într-un reportaj foto – această opinie având-o majoritatea germanilor în acele prime momente de după război, ea este nevoită să accepte ajutorul unui tânăr evreu, Thomas (interpretat de Kai-Peter Malina), faţă de care are repulsia pe care fusese dresată în familie/şi societate s-o aibă faţă de evrei, sentiment care, cu timpul, se va converti într-o primă iubire, rămasă în faza platonică, dar generatoare de trezire a conştiinţei sale, aceasta, în final, înfruntându-şi bunica, pentru care înfrângerea nu însemnase nimic, aceasta, bunica, făcând definitiv parte din acea naţiune superioară pe canavaua căreia se construise ideologia nazistă..

Drumul salvator este unul plin de pericole, de umilinţe pe care nu şi le imaginase niciodată, fiind nevoită să participe chiar şi la o crimă (Thomas, cuprins de gelozie, ucide un barcagiu, pe care Lore dorea să-l seducă, pentru a-i ajuta să-şi treacă fraţii pe partea cealaltă a unui râu), pierzându-şi unul din fraţi, unul dintre gemeni – împuşcat de soldaţii ruşi, dar şi inocenţa.
Lore este reprezentanta unei categorii socio-umane despre care s-a vorbit foarte puţin, deşi, în definitiv, şi aceşti copii – ai foştilor SS-işti – ei înşişi au fost nişte victime, atât ale îndoctrinării naziste pe care au suportat-o şi, ulterior, a pedepsei aplicate de învingători, în special de sovietici, care i-au determinat să se considere vinovaţi de tot ce s-a întâmplat în perioada nazistă (în sensul acesta, e demnă de citi şi cartea Kindheistmuster - Modele ale copilăriei, 1976,  a Christei Wolf, ea ănsăşi având 16 ani la finele celui de-al doilea război mondial), în plus, pe cei din Est reîndoctrinându-i...
Nu este comparabilă tragedia suportată de copiii evrei, gazaţi, însă nu e corectă nici completa tăcere asupra dramei trăite de copiii reprezentaţi de Lore şi de fraţii ei. În definitiv, cei mari, oameni politici ai unei lumi aflate în degringoladă economică, incapabili să gestioneze lucrurile, făcând jocurile a doi criminali: Stalin şi Hitler, care .. s-au spălat destul de repede pe mâini de urmările inconstanţei şi incapacităţii lor, au ceva mai multă vină decât aceşti copii. Dar acestea sunt strict constatări despre problematica declanşată de filmul LORE, nu despre filmul propriu-zis, care a creat doar ancore spre eventuale discuţii, nu a produs concluzii.

Un film interesant, bine construit şi bine jucat, un merit al întregului colectiv de realizatori şi interpreţi, LORE deschide, poate, drumul unor discuţii mai serioase asupra unor probleme pe care (ca să preiau sintagma vizuală a unui scurtmetraj) istoricii s-au mărginit doar la a le ascunde sub preş ...