Faceți căutări pe acest blog

vineri, 7 martie 2014

Reflecţii aproximative şi despre mine, nu numai despre tatăl .. nostru

http://www.youtube.com/watch?v=dGd09JOScm8

 Funcţiile sociale ale unui scriitor dau greutate afirmaţiilor pe care acesta le face despre unul sau altul dintre aspectele politice şi sociale pe care le dezbate în operele sale, vorbind, oarecum, dinlăuntru şi cunoscând întâmplările la cald. Astfel,  dacă un autor dramatic oarecare ar fi făcut afirmaţiile contextuale din POVESTE DESPRE TATĂL MEU, ideea de ficţional ar fi fost, totuşi, dominantă. Însă, când acelaşi lucru îl face domnul senator Radu F. Alexandru, lucrurile cad altcum, greutatea afirmaţiilor fiind neîntâmplătoare…
         Încă o dată, şi cu acest text dramatic, trebuie să ne aducem aminte, să realizăm că demonii pe care i-a infiltrat în populaţia trăitoare pe aceste meleaguri  comunismul sunt mult mai mulţi, mai acuţi şi greu de numit şi decelat  în tot timpul... Lipsa de coagulare a ideii de societate în postcomunism li se datorează implicit şi explicit. Cu atât mai mult cu cât „vechii” sunt şi cei noi, având tot interesul să lucreze conform maximei latine "divide et impera". O societate unită de principii şi idealuri comune este una puternică, în care aceşti indivizi nu şi-ar mai fi găsit nici rostul, nici ..posturile. În contrapondere, pentru a-şi pastra "cutumele", întreaga "lor .." (a foştilor şi ... actualilor) activitate postdecembristă s-a canalizat asupra menţinerii în dezordine mentală şi psihologică a oamenilor, un popor devenind astfel doar populaţie ...
            Deşi uşor inegal cu sine, cu tuşe în care verbul se activează vivant, în care se intercalează pase facile, cu tente de film poliţist american de duzină, pe alocuri, piesa domnului Radu F. Alexandru ne readuce aminte – dacă mai este nevoie de memento, cât timp suntem căzuţi în această realitate, în ce stare de lucruri trăim, în ce societate bolnavă respirăm, ce caracatiţă ne sufocă timpul, pasul, visele. O societate căreia nu i s-a permis, nici de istoria obiectivă şi nici de interesele viermilor „ridicaţi” de comunism, să aibă tihna necesară pentru a-şi face curat şi ordine în ea însăşi.
            Evident, plasarea acţiunii principale a piesei în anii de domnie ai duetului Iliescu-Năstase poate fi şi uşor maliţoasă, însă, pentru cine a trăit, cu memoria la sine, acea perioadă, ca şi perioada anterioară, a anilor 90, săgeata nu este una de circumstanţă, atmosfera de atunci semănând cu cea a anilor ΄50, mijloacele folosite fiind mai persuasive şi mai ... delicate (?...), în perioadă întâmplându-se destule asasinate politice (şi direct, fizice, dar şi secundar, morale, sociale), unele mai vizibile decât altele, chiar dacă multe au fost acoperite de criminali cu destul succes.
            Astfel încât, întrebarea  Irinei (fiica personajului principal), din finalul piesei, referitoare la ce s-ar mai putea face într-o astfel de societate, dacă se mai poate face ceva.., nu este una redundantă. Poate că nici retorică...
          Ce ne rămâne de făcut „aici”: să fim ... inocenţi, ca Prinţul Mâşkin, diabolici – ca Verhovenski, pierduţi în interludiu – ca Dmitri (alcoolul fiind refugiul unei mari părţi din intelighenţia românească, mai ales cea comunistă şi postcomunistă), cozi de topor, ca Smerdeakov, într-o societate bolnavă de lepră, care-i ucide „strategic” pe absolut minoritarii Alexei Karamazov, o societate mutandă, care nu-şi recunoaşte nici rădăcinile şi nu ştie nici ce ar vrea să devină, fiind la cheremul vânturilor-valurilor...
          Treburile murdare, societăţile moderne, mai mult ca oricând, le rezolvă cu indivizii din interiorul lor, nu cu mercenari, care, chiar de  atunci, ori ulterior, fac parte din staff...

     Nimeni nu e perfect nevinovat, toţi avem slăbiciunile, carenţele noastre de comportament ori chiar de caracter, însă modul cum societăţile comuniste ori postcomuniste, ucise în starea lor de graţie de anii comunismului, fals pedepsesc, manipulează individul după interesul grupului de rinoceri aflaţi la putere, ieri şi azi, produce în ADN-ul social reflexe condiţionate de bestiar, instalând iadul ca ..”etalon (i)moral”.

                Fără a face excese, într-o regie imaginativă, totuşi (cu reflexe multimedia, deja obişnuinţă în piesele montate în ultimul deceniu şi ceva, inclusiv pe scenele noastre), care pune accent pe actor, nedorind să-l sufoce cu efecte tehnice abracadabrante, cum se mai poartă, domnul Gelu Colceag face un spectacol coerent, interesant, fără a fi o capodoperă, totuşi; în continuarea ideii sale regizorale venind atât muzica - uşor obsesivă, o încercare de descriere a amprentei întâmplării asupra psihicului personajelor (cele care au astfel de deschideri), cât şi scenografia - voalat descriptivă şi funcţională, semnată de Constantin Ciubotariu.
            Punctul de sprijin pe care mizează regizorul, grupa de actori, al cărei vârf de lance este, cum era şi normal dl. Gelu Niţu, interpretul tatălui (Andrei), are urcuşuri şi coborâşuri, piesa nefiind încă suficient rodată, ca întregul colectiv să empatizeze activ. Cu siguranţă, peste 10-15 reprezentaţii anumite crispări vor dispărea.
            În coerenţa textului şi a montării regizorale, domnul Gelu Niţu face un rol bun, cu sclipiri şi o empatie vizibile, înţelegându-şi personajul suficient de bine încât să-l construiască frumos, fără excese, astfel după cum este întreg spectacolul. Obsedat de fosta soţie, Lucia (dispărută „strategic” la finele anilor 80, pentru a face un joc dublu în interesul securităţii), pe care are impresia că a văzut-o în trafic acum, dupa 15 ani, intră fără să vrea într-un joc pe care-l va pierde, plătindu-l cu viaţa. Joc în care-şi disimulează stări contradictorii, datorate, la limită, remuşcării, iubirii, curiozităţii, sperând în zadar că vremurile se vor fi schimbat, la 13 ani după „revoluţie”. 
            Destul de stângace intrată în scenă, Ioana Anton, interpreta Irinei – fiica de 12, respectiv 14 ani, a cuplului Andrei (Gelu Niţu) – Anca (Crina Mureşan), s-a „încălzit” în faţa noastră, a spectatorilor, astfel încât a reuşit să convingă în cele din urmă, să marcheze extrem de bine emoţia teribilă şi datul esenţial al rolului, un copil ce-şi iubeşte egal părinţii, obsedat de necesitatea iubirii pe care aceştia trebuie să şi-o poarte unul altuia, în sufletul ei triumviratul fiind echidistant în frumuseţea sentimentelor lui, bază inclusiv logică a fiinţei unei familii. Ca şi pentru mama sa, dar într-o dimensiune uşor diferită, normal diferită, moartea tatălui este nodul Gordian care-i marchează fiinţa, existenţa, amprentându-i definitiv drumul. Copilul plin de candoarea celor 12 ani, într-o zi mai „lungă decât veacul”, se schimbă într-o piatră durerândă, plină de asperităţile întrebărilor care-i rod sufletul, timpul.
            Crina Mureşan (Anca – soţia lui Andrei), din punctul meu de vedere este un paradox: pe de o parte, nu pare deloc o actriţă care joacă un rol, fiind, totuşi, o actriţă care construieşte  un rol, iar pe de altă parte - e o violoncenlistă, profesoară de muzică, soţie prinsă într-o relaţie casnică ce se va termina prost, din vini conexe, totuşi...
 Soţie tandră, care a reuşit să construiască un echilibru stabil în binomul familie – profesie, stâlpul care de la începutul căsniciei a ştiut că trebuie să fie, bine şi coerent plantat în structura vieţuirii (pentru a fi referenţial stabil pentru Andrei, rănitul pe care-l întâlnise într-o după-amiază în parcul unde ea cânta la violocel, alături de o prietenă),  deşi presimte drama pe care o va trăi în acest al 13-lea al căsniciei ei, detectează mai mult subconştient pericolul (pe care nu-l poate recupera informaţional, din cauza unor realităţi pe care nu le poate digera logic - nu consimte raţional că trăieşte într-o societate clădită pe structuri mafiote), fără a-l putea diminua, anula. Deşi, în tot acest context, are tactul şi inteligenţa necesare pentru a încerca să-l aducă pe Andrei cu picioarele pe pământ, faptul că venise mai târziu cu 3 ani în viaţa lui, o perioadă despre care ştia doar ..poveşti (descoperind cu stupoare acest adevăr!) are o importanţă mult mai mare decât şi-a imaginat iniţial.  Astfel încât, finalul neaşteptat o va lăsa pe ea în starea în care-l recuperase pe Andrei, în urmă cu 13 ani, neexistând remuşcările trădării, în ce o priveşte ..

              Mai mult decât meritoriu mi s-a părut Dan Bădărău (interpretul căpitanului-general Bujor), care a potenţat calitativ montarea regizorală, interpretând cu fineţe monstruosul personagiu, parşivenia şi inteligenţa bolnavă a categoriei pe care o însumează fiind extrem de fin decelate de actor.
            Mircea Constantinescu (interpetul prietenului lui Andrei, ImY), cel care-şi lasă la vedere propriile slăbiciuni, în dorinţa de a păstra  ligamentul noii familii a prietenului său, fără a boicota imaginea primei soţii (Lucia) a prietenului său, de care el însuşi era îndrăgostit (ca şi de Anca, de altfel), există extraprofesional doar prin poveştile pe care reuşeşte să le producă Andrei, fiind genul care se pierde ca persoană, transformându-se în PICĂTURA şi în catifeaua de care au nevoie cei din jur. Deşi profesional pare a-l domina pe Andrei, echilibrul fragil al vieţii sale personale se regăseşte/construieşte în tihna ...căminelor acestuia, platonic.
            Mircea N. Creţu (George – un alt prieten de „revoluţie” al lui Andrei)  s-a achitat onorabil de .. „clipa de răgaz explicativ-denominativ” pe care o constituie rolul său în economia piesei, fiind, la rândul său, un caracter-tipar al politrucului postdecembrist, care stă pe un scaun de ministru doar ca să aibă de unde ieşi la pensie, perfect deprofesionalizat, incapabil să-şi câştige existenţa altcum, la fel ca şi foştii activişti de partid comunişti.
            Pentru povestea expresă a piesei, Sala Studio a Teatrului Odeon este deschisă, oferind prilejul celor interesaţi să vadă un spectacol care nu-i va lăsa indiferenţi, care-i va disponibiliza pentru posibile răspunsuri la întrebări puse redundant în societatea ultimilor 24 de ani, le va împrospăta puţintel memoria, lăsându-i cu un cât în plus în ei înşişi, la ieşirea din sală, cu semnul de întrebare-uşă..
           Concluziv, POVESTE DESPRE TATĂL MEU e pretextul pentru a sta pe gânduri, pentru a ne gândi pre noi înşine - ce suntem şi ce vrem să mai fim - într-un context în care şinele pe care noi, roboţeii, suntem „canalizaţi” par a ne duce nu spre multrâvnita luminiţă (opacizată de chiar cei care-o propuseseră),  ci spre iadul lipsei de chip.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu