Faceți căutări pe acest blog

joi, 9 ianuarie 2014

Încă o poveste cu porumbei



Da. Au dreptate, porumbeii. Eu sunt vinovată, pentru moartea, ieri, a unuia dintre ei. Pentru că mi s-a pus în vedere să nu le mai aduc grăunţe, de către un ins mic, pricăjit, urât mirositor – ca fiinţă, iar eu le-am adus şi ziua următoare, ziua în care, la ieşirea de la birou, l-am văzut pe unul din ei – porumbel alb, chiar – omorât metodic, lângă un trotuar. Şi astăzi le-am adus grâu, dar ei nu au mai venit să mănânce. M-am gândit că sunt speriaţi, Că, deşi stăteau pe aceleaşi sârme de înaltă tensiune, observând că am pus grâunţe, nu vin la grâu de frică. Am aşteptat vreo 20 de minute, dar ei tot sus stăteau şi tot nu veniseră la grâu.
La două ore distanţă, mi-a venit în gând acest impuls – care, probabil, e părerea porumbeilor: din vina mea le-a murit prietenul, astfel încât nu mai mănâncă grăunţe.
Oamenii care miros rău ca fiinţe umane sunt cei mai periculoşi: ochi mici, de viezuri neînţărcaţi, mereu spionând, otrăvind continuu locurile pe unde trec.
Aceştia, deci. În război cu porumbeii, a căror singură .. vină e că, uneori, guanizează locul pre unde se preumblă. Loc care niciodată nu miroase urât, chiar dacă pictura asta nu place multora.
Unii fac răul, pentru că sunt .. rasă superioară. Alţii îl suportă – doar pentru că nu devin lupii de care rasa superioasă are atâta nevoie, încât i-a inventat în sânul speciei sale, homo homini lupus ...


09 ianuarie 2014

miercuri, 8 ianuarie 2014

Popasuri



Există cărţi pe care
Prefer să le citesc în tăcere,
Să le las să coacă în mine în linişte,
Fără vorbe despre ele
în timpul ori înapoia
Imediată a citirii;
La fel – piese de teatru.
Pe care prefer să le vizionez singură.
Singură – cu ceilalţi spectatori
Împreună cu care mă contopesc
Doar în aplauzele din final,
Dar pe care nu-i salut,
Care nu mă salută,
Neschimbând cu ei cuvinte despre
Fant/a/ezia umană ce urmează să sape în mine,
Să inventeze fântâni, ori stele,
Ori corolele nestrivite de pasul lui Blaga. Lucian Blaga.

marți, 7 ianuarie 2014

...Seminţe, coji ...



Da. Încerca să prindă .. „clipa cea repede ce ni s-a dat”, vorba lui Eminescu. S-o prindă din urmă, pen΄ că avea darul să rămână constant în afara potecilor pe care era aglomeraţie, pe care se .. preumblau, cu sau fără graţie, oamenii obişnuiţi, cei care se regăseau extrem de uşor unii în alţii, care se puteau ascunde fără probleme unii după alţii, în turma perpetuă care ţine de cald...
Asta a fost povestea mai multor ani. Chiar zeci. Până s-a dumirit că nu va reuşi niciodată să facă în aşa fel încât să-i fie cald în interiorul turmei, să se ascundă în spatele mulţimii cu care să fie asemenea .. Pentru simplul motiv că avea un altfel de ..proiect, desenul după care fusese construit avea alte nuanţe, chiar dacă, pe dinafară, lucrurile păreau perfect simetrice cu .. unicatul multiplicativ.
E drept, nu se număra nici printre cei care considerau că ..multiplii nu aveau şi ei modelul lor unic după care fuseseră împinşi în viaţă. Opţiunea îi determinase să semene, nu matricea...
Pe de altă parte, a nu fi .. obişnuit nu însemna neapărat a fi deosebit, în sensul valoric. Nu. Însemna doar că încerci să exişti ştiind că pasul tău poartă matricea gândului tău, cât o fi sau n-o fi el de original. Nu însemna neapărat nici că ai avea puterea de a redimensiona pulsiunea vorbirii pe pulsiunea creierului. Nu. Însemna doar că, înainte de a fi sau a nu fi de acord cu ceva, te lua gândul pre dinainte, încercai, cât te ţineau băieriile creierului propriu, să ştii cât de cât de ce ai opţiunea aia ori aia. Chiar dacă nu poţi avea pretenţia că ..mecanica newtoniană nu te ia deseori peste picior, distrându-se pe seama ticurilor tale, verbale sau mentale.
Nu e tocmai confortabil să recunoşti că .. nu eşti ca toţi ceilalţi. Şi asta având în vedere că nimeni nu e chiar ca toţi ceilalţi. Numai că, sintagma „toţi ceilalţi” e una de care unii se agaţă, mimetic, alţii o formează, în cârduri de electroni care gravitează în jurul unui nucleu, iniţial provenit dintr-unul care nu era ca ceilalţii dinaintea lui, ori în jurul fricilor, reale ori imaginare, insidios proiectate de mulţi actanţi sociali care trăiesc prin asta, construindu-şi sinele pe cârpelile din fricile celorlalţi .. Şi tot astfel.
În momentul în care recunoşti faţă de tine că nu eşti ca ..ceilalţi, începe să-ţi fie frig, mai întâi, după care te obişnuieşti cu frisoanele continui, uneori încălzindu-te în urma stărilor pe care ceilalţii le-au aruncat în fuga lor continuă de ei înşişi, în speranţa recunoaşterii în modelul implementat social de mass media în ultimele zeci de ani, alteori trezindu-te că eşti perfect paralel cu drumul mulţimii, fără a avea niciun câştig din asta. Dacă e întradevăr ceva de capul tău, te vei afla printre cei care, de asemenea pe un drum paralel cu mulţimea trecând, nu vor avea ei înşişi ei lor pe calea aceasta, după ce le-o va confisca mulţimea de electroni ... Însă, ţi-a fost suficient de frig în viaţă, ca să ştii că nu te afli printre aceştia.
Astfel, după „clipa cea repede” mergând, alergând, mereu în urma ei proiectându-ţi paşii, măcar un ultim ..damf de inteligenţă, poate, cuprinde-te-va: să stai pe loc, să te simţi până la momentul în care frigul se transformă în cald, memorându-ţi cât poţi din sinele călător, stând şi dumicându-l până când vei recunoaşte în fumul ce-ţi iese din nări că astă clipă o ai în tine, fiecare o are în sine, nu are rost să alergăm atâta pe un pământ rotund, care e şi înalt cât cerul şi mai adânc decât presupun ştiinţele exacte că este.
Să stăm, să oprim starea de trăncăneală a cuvântului, să privim cu ochi de începător firul de iarbă, sămânţa din care acesta se face verde, aripa sub care se ascunde pasărea când zboară, timpul pe care norii-l răstoarnă în sinele lor călător, învingând poftele carnale ale lui Cronos, să vedem lumea cu un ochi pe care să fim în stare să-l recunoaştem când scoatem coaja din lucrurile care ne construiesc, prin cunoaştere ori prin recunoaştere.
Lumea are nevoie de timpul fiecăruia. Cât timp fiecare e în stare să dăruie fiinţei partea din sine pe care acum o dăruie materiei, doar materiei ce creşte ca o avalanşă sub care Sisif îşi pierde entuziasmul urcuşului, murind înainte de-a mai urca stânca-i încă o dată ..