Nu fuserăm în stare să construim socialismul, îl lăsarăm aşa, fără rost
prin istorii, doar cu dârele de sânge şi oase rupte, uitate-n ruina construcţiei,
fără rost şi rostuire, doar din cauze de narcisism manolesc, cu prea multe ane
la-ndemână.
Două generaţii rupte de sine se uită chiorâş în urmă, la zidul în
descompunere, prin care-şi caută spasmotic tinereţile, umbrindu-şi serenitatea
vârstelor de-a treia ori de-a patra, în deplina confuzie a neputinţelor vechi
şi noi, drămuindu-le destinul şi celor de vârsta de-a doua ...
Şi, socialismul ăsta neconstruit, nedevenit comunism, în splendoarea
tematică a P+1-nului său, cu mansarda prin care să-şi strepezească dinţii
capitaliştii de pre la care securiştii regimului se-mfruptau generos, cum deja
văzurăm, se lasă greu pe şalele noastre, ca un balon ce se umple cu granitul
frustrărilor de toate felurile, îndobitocitoare ...
O catedrală ce nu păstrează decât ruinurile aripilor şi urma-n zidul
nefrământat a libelulei în care s-a metamorfozat adevăratul Manole, după ce-a
stat la Piteşti, Gherla şi-n alte locuri asemenea, pare a fi ţara aceasta, peste
care azi balaurii zidurilor joacă pocker cu destinele frustraţilor de toate
nuanţele, trişând fără să se mai teamă nici măcar unii de alţii, cum o făceau
în timp ce dirijau haotic acea ... construcţie nefinalizată.