Nicăieri.
Niciodată. Niciunde. Nicicând. Pretexte de-a transforma timpul într-o lighioană
opacă. Lipsită de transparenţă şi de posibilităţi. De permeabilitate. De
accesibilitate şi şansă. Şi astea toate într-o lume ce ESTE prin timp. Care se
VEDE prin timp. Care se AUDE în timp. În care SE TRĂIEŞTE de la o secundă la
alta, un timp la altul.
Negarea
timpului e doar un afect al depresiei. De asemenea, orbirea dintr-un interior
lăsat pe întuneric, fără ochi chiar, în care se instalează depresia, cu
fluctuaţiile zogomotelor, sunetelor, fulguraţiilor şi dezordinilor care rup
fiind până la aneantizare. O intrare în sine până peste sine, dintru care nu se
mai recunoaşte nimeni în sine...
Primul
strigăt, la naştere - e deja un sunet în timp. E deja intrarea în standardele
timpului, cu măsura de care fiecare e în stare.
Măsurile timpului sunt diverse. Capacitatea
imersiunii în el, dând diferenţele. „Gagliarda”, dansul, pe care eşti în stare
să-l exersezi, în cerc, în semicerc, în spirală – cred că face marile diferenţe
de percepere a lui. Pentru că, oricât de intelectuali ne-am da, perceperea
efectivă a timpului se face prin sânge, carne şi os, prin nervii care dor,
întinzându-se sub presiunea lui.
Timpul e viu. Simte când e luat în seamă şi
reacţionează în consecinţă: dă credit celui care-i dă credit. Respectă pe cel
care-l respectă. Şi nu doar ca expresii verbale. De la o fază a încrederii/neîncrederii
încolo, timpul se manifestă viu într-un sens ori altul: ca o lumină ori ca o
gaură neagră.
Ca o lumină – viaţa celui întru care se manifestă
devenind tonică, vizuală, vizibilă, „lucrurile merg”. Timpul e un partener de
dialog pe care trebuie să-l iei în seamă, să-l auzi, asculţi, să ţii seamă de
ce-ţi .. spune.
Ca o gaură neagră – în fine, depresia.
Astfel încât, VIUL ÎN TIMP înseamnă oportunităţi
de care nu ştie, pe care le simte prin valorificarea clipelor. Crescând în
sine, ca viu, din această valorificare, odată cu insul şi timpul său. Ori
scăzând, în cazul în care viul se comprimă, cu sine – şi timpul său...