ANDREI!...

Mergea încet, adulmeca fiecare centimetru pe care călca. Fiecare pas părea făcut într-un relanti reluat la un montaj imaginar. La un moment dat se opri, întorcând puțin umărul drept. De parcă-l lovise un obiect ușor, dar care-i transmisese ceva în fracțiunea de secundă a impactului. Câteva secunde privi-ntr-o depărtare greu de precizat. Apoi, continuă să meargă.
Pașii săi aveau ceva ciudat. Mersul părea că se ghidează după unde necunoscute, care-i transmiteau calea.
Înc-o dată, se opri. Se aplecă, încet. Luă ceva de jos. Un obiect greu de observat de-un om obișnuit. Îl privi, cercetându-i parcă mesajul ascuns, după care, cu grijă-l puse în buzunarul sacoului.
Simțea parcă faptul că-l urmăream, dar acțiunea, gestul meu îmi erau chiar şi mie imposibil de explicat.
Mă atrăsese ritmul mersului său. Parcă plutea, dar după un plan foarte bine definit.
Circa 10-15 minute mersul său, deodată devenit normal, continuă ca și când se grăbea să prindă un mijloc de transport care venea la oră fixă. Când totul părea să se transforme într-o impresie, datorată prea multelor filme cu agenți de toate felurile devorate, personajul reintră în transa care mi se transmisese și mie. Aproape că nu-l puteam urmări. Deși nu mergea foarte repede, avea un fel de a merge de parcă ar fi fost purtat de un curent ce-i conducea întreaga ființă.
LA UN MOMENT dat se opri. Pur și simplu. Se-ntoarse spre mine:
- De ce mă urmăriți
- Nu …, eu .. Nu … - răspunsei, bâlbâindu-mă din toate încheieturile ființei, pentru că nu știam nici eu de ce făceam asta și nici nu găseam un motiv verbalizat și logic, pentru a mă proteja de o minciună sfruntată.
- De fapt … eu - continuai fără să găsesc încă o explicație de bun simț, … eu mă plimb pe faleză. Știți, mie îmi plac foarte mult pescărușii. Iar la ora aceasta știu că urmează un fel de agapă a lor. Mereu la aceeași oră … Fascinant, nu? - jubilai cu ultima replică, nu atât pentru că mă scosese din încurcatura, dar era o explicație, de altfel, destul de adevărată, în ceea ce mă privea, dar la fel de aiurită ca mersul personajului care mă prinsese-n mreaja mersului său-dans.
- Nu-mi spuneți adevărul, dar v-ați descurcat excelent să improvizați un răspuns … logic. Și când spuse cuvântul logic, avu un surâs extrem de malițios în colțul drept al gurii, de parcă pronunțase o mască, nu un cuvânt… Eu…, eu mă voi sinucide, dar nu ştiu cum s-o fac. Poate mă ajutaţi ..
Rămasă fără replică, am lăsat ca distanţa dintre mine şi … personaj să crească, pentru că, după ce-mi spusese asta, o luase din loc fără niciun alt cuvânt.
Uitând şi de bunele maniere şi de oarecarea discreţie pe care-o păstrasem până atunci, într-un pas uşor alergat, am pornit în căutarea sa. Apropiindu-mă suficient încât să-mi poată auzi vocea, l-am întrebat:
- Cum, de ce vreţi să faceţi asta?
Mergeam umăr la umăr deja, însă nu se grăbea să-mi dea niciun răspuns. Cu un uşor sentiment de teamă, am insistat:
- De ce?…
Nu am apucat să termin de vorbit că, brusc, speriindu-mă, s-a oprit din mers, m-a prins de mână şi a-nceput să turuie:
- Eu .., eu trebuie să mă-ntorc în Afganistan. Şi nu mai pot suporta asta. Am reuşit să mă fofilez în prima misiune, să nu omor pe nimeni, dar nu ştiu dacă o mai pot face în continuare. Sunt prins la mijloc: familia mea are nevoie de bani, eu am semnat un contract, acum - fiind rănit, a trebuit să vin pentru o lună în ţară, la recuperare, dar trebuie să mă întorc acolo. ACOLO! - spuse şi groaza i se întipări aşa de adânc pe faţă, încât parcă-mi transmise şi mie milioane din imaginile pe care ochii săi le văzuseră.
- Dar … - încercai în zadar să-l ponderez, dacă vă sinucideţi ce rezolvaţi, familia dvs. …
- Da, familia mea! Din nefericire, îmi iubesc foarte mult şi copilul şi soţia, tocmai de aceea …, spuse şi, fără niciun cuvânt, se lăsă-n genunchi, atrăgând astfel şi mai mulţi ochi curioşi spre noi. Tocmai de aceea! - spuse, aproape urlând.
Încet, l-am ajutat să se ridice, căutând, din ochi, o terasă, o bancă pe care să putem sta.
Circa zece minute am continuat să mergem, doi străini uniţi de-o situatie care ne topise-n conţinutul ei. Care ne purta unul lângă altul, fără să ne cunoaştem, recunoscându-ne însă! Cu alte prilejuri, cu siguranţă am fi trecut absolut nonşalant unul pe lângă altul, poate cu gânduri denigratoare …, cântărindu-ne cininc.
Acum, era altceva. Eram conştientă de un ridicol absolut al situaţiei, însă autenticitatea stării, a suferinţei personajului, m-a determinat în cele din urmă să las deoparte cutumele sociale, distanţele hygienic necesare şi altele asemenea.
Ne-am apropiat de-o terasă, aşezându-ne-ntr-un loc din care auzeam şi uşoara vălurile-n briză a mării, dar şi muzica-n surdină, şi de foarte bună calitate (ceea ce, când mi-am amintit de întreaga situaţie, mi-a atras în mod SPECIAL atenţia: muzică preclasică, la o terasă, în luna mai, lâng-o faleză!), încet-încet starea personajului meu revenind la o oarecare normalitate.
Cele două feluri de sunete, obligat să le asculte - prin aşezarea la masă - avură un efect extrem de ciudat asupra lui. Care se revărsă şi asupra mea. O linişte de peste veacuri, vremi, oameni şi fapte ne cuprinse, parcă-n ciudată contrapondere cu precedenta.
Niciunul nu puteam vorbi. Ne priveam, recunoscându-ne şi neştiindu-ne de nicăieri, totodată, uimiţi că suntem alături. Înciudaţi de asta, dar şi mulţumiţi că se-ntâmplase.
- Bună ziua, mă cheamă Andrei. Şi scuzaţi-mă pentru tot. Din păcate, chiar sunt într-un impas. Din care nu ştiu cum să ies. Matematic vorbind, dacă mă sinucid, voi evita şi întoarcerea-n Afganistan, dar şi precaritatea materială a familiei, pentru că în contract sunt stipulate anumite drepturi, dacă mor. Oricum, dar să mor! - zise cinic, bând dintr-o înghiţitură paharul cu nectar, care i se adusese de-o jumătate de oră şi pe care parcă nici nu-l văzuse până atunci.
- Dar … nu puteţi face şi altceva, evitând …
- Nu! - spuse pe-un ton dur şi-atât de repede, încât, într-un recul instinctiv, mă retrăsei spre înafara mesei. Nu pot, pentru că acest contract mă obligă să trăiesc după cum vor ăştia pentru încă trei ani. Ăştia! Speculanţii de viaţă şi de moarte! Dacă renunţ la contract, trebuie să le plătesc atâţia bani cât nu voi fi în stare să fac toată viaţa! - zise-ntorcând ultimul cuvânt într-un plâns nervos.
- Soţia dvs. ce spune, nu găsiţi o cale … - încercai să-l opresc din plânsu-i nervos, care-ntorsese capetele tuturor celorlalţi spre noi.
- Nu. O iubesc atât de mult, încât n-am îndrăznit să-i spun nici că rana pe care-am avut-o îmi putea fi fatală. Pentru că, evitând eu să trag, am fost ţinta unui puşti de paişte ani, care n-a văzut în mine decât o ţintă! Nu! N-o să-i spun niciodată asta! - zise, privindu-mă pentru prima dată-n ochi. O privire care mă-ngheţă, pur şi simplu, şi care nu-mi mai lăsă avântul niciunei alte întrebări.
Pentru un timp, suficient de lung ca să-şi facă efectul binefăcător consonanţa muzicii valurilor cu cea a difuzorului, am tăcut. Împreună am tăcut, între noi circulând sentimente, informaţii nedecodate pe loc, dar care au creat, în cele cinci-zece minute, un curent de încredere pe care nu-l mai simţisem faţă de nimeni altcineva până atunci. Aveam faţă de el, de Andrei, sentimentul unei comuniuni definitive, umane, care transgresa rasa, genul, sexul, vremurile.

De-abia acum, rememorând totul, recunosc şansa unei astfel de întâlniri. Cu un profund necunoscut, în esenţă. Pentru că, din momentul despărţirii, nu am mai auzit nimic de el; nici nu aveam de unde, pentru că nu făcusem schimb de numere de telefon, de adrese, de nimic. El nici măcar nu-mi ştia numele, uitasem să-l spun.
Totul fusese o întâmplare-graţie, care-l ajutase pe el să depăşească momentul, iar pe mine să mă capaciteze pentru o stare de care nu mă credeam capabilă.
Uitasem de toate astea. De el, de Andrei, care mă obsedase un timp, încercând să aflu mai multe despre el, despre familia lui, încercând să-l mai întâlnesc, bântuind aceeaşi faleză..
Uitasem. Până astăzi! PÂNĂ ASTĂZI!
Când, dintr-un perete strâmb, în care era postat un televizor, imaginea sa, a lui Andrei, mă izbi fulgerător: fusese ucis.
Niciun detaliu nu mă mai interesa.
Niciunul.