SOLIDARITATEA, acea stare de gratie ...

Aşadar, 80 de milioane. De zloţi. Care au avut şi ele importanţa lor în rezistenţa SOLIDARITĂŢII, atât în faţa burghezilor comunişti (expresia nu este greşită, astfel stând lucrurile în fapt), cât şi ale tancurilor poloneze de ..sorginte sovietică..

Da, e un film. Artistic. Inspirat însă din faptele reale, petrecute la Wrocław, în anul 1980, culminând cu 3 decembrie 1980, data efectivă a operaţiunii, şi încheindu-se chiar în noaptea declanşării acţiunii SINCRONIZARE, adică instituirea legii marţiale.

Un film care ne aduce şi nouă aminte de cozile de la ulei, zahăr, benzină, pâine – toate cartelate (tinerii făcând cunoştinţă cu lucruri pe care nici nu şi le imaginează), dar şi de faptul că pe vremea aceea încă mai speram, aveam alternative .. , iar oamenii care aveau demnitate atunci erau în număr mult mai mare decât cei de azi.

Calitatea umană a celor implicaţi în evenimente, de la simpli muncitori, la clericii catolici, caracteristică societăţii poloneze, a determinat, în cele din urmă, victoria (cuvântul emblemă, devenit prenumele copilului unuia dintre eroii principali) SOLIDARITĂŢII.

Bazat pe fapte reale, filmul readuce în memorie gestul curajos al unui grup de tineri din cadrul Sindicatului SOLIDARITATEA, care au avut curajul să retragă de la bancă sumele de bani care constituiau fondurile efective, constituite din cotizaţiile membrilor  sindicatului, astfel salvându-le de comunişti.. Cu complicitatea tacită a directorului băncii. Cu implicarea unor cadre medicale, membre sau nu ale SOLIDARITĂŢII, care nu şi-au permis să ucidă pacienţii în spital, cum s-a întâmplat la noi în decembrie 1989. Chiar cu implicarea tacită a unor cadre din armată, o forţă a statului polonez în care verticalitatea a încercat să se conserve mai bine decât în Miliţia-securistică... Conducătorii lor chiar (Stanisłav Kania, secretarul general al partidului în momentul evenimentelor, predecesorul în fapt al lui Gorbaciov, iniţiind unele reforme sociale care au şi dat ... apă la moară SOLIDARITĂŢII, organizaţia muncitorilor pe care el a recunoscut-o, totodată fiind adeptul unei colaborări tot mai active cu Biserica Catolică, iniţiative pe care le-a plătit, fiind destituit de sovietici, pentru că „nu a trecut testul”, de lingău kaghebist) fiind, în general, oameni de o calitate morală ceva mai bună decât dej-ceauşescul noştri..

Solidaritatea – adică acea stare de graţie care s-a dizolvat tot mai mult în ultimii peste 20 de ani, în grade diferite de la ţară la ţară din Est, în cazul polonezilor ea încă mai având suficientă forţă, încât să mai dea roade şi azi, spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări est-europene..

De fapt, sunt lucruri în istorie care se petrec strict într-o ţară ori alta, în funcţie de oikumenă, de conştiinţa şi de calitatea locuitorilor săi. Polonia este o astfel de ţară. În care şi artiştii şi-au ..permis să fie aproape mereu mult mai curajoşi decât în alte ţări, în care implicarea clericilor a fost în favoarea maselor de credincioşi, nu a protipendadei securisto-comuniste, în care demnitatea persoanei a avut o valoare constantă la nivelurile întregii societăţi.

http://youtu.be/sw1BlIpOhqQ

Regizorul Waldemar Krzystek, mergând pe linia Andrzej Witold Wajda, autorul OMULUI DE FIER, şi a lui Roman  Polanski  cu al său CUŢITUL ÎN APĂ, printre alte, coscenarist, alături de Krzysztof Kopka, a mizat pe o distribuţie relativ virgină, cu actori în general mai puţin cunoscuţi publicului extrapolonez, din punctul meu de vedere, anume: Wojciech Solarz, Krzysztof Czeczot, Maciej Makowski, Piotr Głowacki, Agnieszka Grochowska, Olga Frycz, Agnieszka Podsiadlik, Krzysztof Stroiński, cu excepţia lui Mariusz Benoit – interpretul lui Tadeusz Markuć "Stary", a lui Krzysztof Stroiński – interpretul preotului, "Żegota" şi a lui  Adam Ferency - Arhiepiscopul Henryk Gulbinowicz, un rol foarte bun creând Piotr Głowacki, interpretul securistului. Adam Ferency - Arhiepiscopul Henryk Gulbinowicz.

Miza scenariului, a regizorului, a filmului – în general, a fost, cred, nu numai relatarea câtmai corect şi coerent posibil a evenimentelor respective, ci aducerea în memorie a curajului şi demnităţii personajelor, corolar al unui moment în care Polonia devenise o naţiune extrem de importantă şi capabilă să rupă din temelii acel mocirlos tratat de la Yalta, necesar poate pentru momentul semnării lui, dar cu rezultate catastrofale în timp, pentru naţiunile care au fost livrate sovieticilor. Un pariu artistic pe memoria regeneratoare, care generează valoare prezentului..

http://youtu.be/iW_kp0n7lds 

Şi, ca o remarcă personală finală, în loc de concluzie:

Când vezi grofii securisto-comunişti din toate categoriile potenţaţilor, cât de bestii puteau fi, corupţi şi coruptibili până-n măduva oaselor, idioţi şi lingăi, ordinari şi ahtiaţi după sânge ca nişte vampiri, târâtoare umane de cea mai joasă speţă, te apucă groaza, conştientizînd că în majoritate economiile ţărilor din Est au ajuns aproape exclusiv în mâinile acestor ticăloşi, în multdorita-ne libertate ajungând ca astăzi să muncim pentru aceşti călăi.

Trei plus una, frumoase adormite ...

Trei plus una frumoase adormite (două aflate în moarte cerebrală, una intrată în comă uşoară din cauza amestecului dintre substanţele de la anestezie şi drogurile din organism, iar cealaltă – fata senatorului – „adormită” într-un egoism instinctiv, urmând să fie trezită de prinţul de care se îndrăgosteşte, astfel ajungând la concluzia că numai prin dragoste poţi înţelege şi ajuta cu adevărat lumea, semenii) sunt eroinele  filmului Bella Addormentata, realizat de Marco Bellocchio, care se construieşte pe o poveste adevărată, aceea a Eluanei Egruaro, o femeie aflată în comă timp de 18 ani, pe care familia voia să o deconecteze de la aparate, spre nemulţumirea bisericii catolice, a unei părţi din politica şi societatea italiană, care, totuşi, se retrage în momentul în care chiar este nevoie să intervină, întru salvarea efectivă a vieţii, a sufletului cuiva ...

http://www.youtube.com/watch?v=6OO5Bwmksv0 

O societate care-şi permite să piardă cu nonşalanţă oamenii vii, trăitorii zilei, canalizându-şi toate resursele către cauze pierdute, care-i permit stagnarea în somnul în care se complace.. – aceasta, societatea, fiind, în fapt, marea adormită, frumoasă ori nu, pe care fiecare individ o poate trezi doar prin dragostea-i reală, profundă, manifestă. O societate formată şi din inşi, chiar medici, care ..pariază pe şansele pro sau contra eutanasiei, pe care le va adopta Parlamentul, pariază pe bani .., deus et machina anulându-le diabolica pornire mercantilă.

Între cinism şi depresie (astfel cum caracterizează senatorul din film situaţia socială, în discursul pe care şi-l pregătea în vederea demisiei din parlament), societatea balansează haotic, în lipsa minimei moralia.

Cazul Eluanei, cel real, se rezolvă până la urmă prin decizia coerentă, aplicată (chiar creştină, totuşi) a familiei. Cazul Rosei, personajul creat în film, pentru a vizualiza starea Eluanei, urmează calea adormitoare, în sensul că mama (interpretată de Isabelle Huppert) îşi va pierde fiul, cel pe care l-ar fi putut câştiga, dedicându-se nevrotic fiicei pe care nu o mai poate salva, sperând într-o minune pentru care vremurile modernităţii nu mai sunt pregătite s-o ceară, s-o primească, s-o trăiască întru adevăr.

Fiica senatorului – angrenată maniheist în cauza susţinerii Eluanei – va fi salvată, salvându-şi ulterior atât relaţia cu tatăl, cât şi relaţia trezvitoare cu propriul sine, de un tânăr de care se îndrăgosteşte subit şi care, urmare dorinţei nevroticului său frate, se afla în tabăra adversă, el fiind, în fapt, doar un simplu om normal.

Femeia care doreşte să se sinucidă, căzută în patima drogurilor, va fi pretextul, din punctul meu de vedere, al demonstraţiei vii creştine, chiar dacă medicul care o salvează se declară agnostic, în sensul că grija aplicată a acestuia, care hotărăşte să rişte totul, inclusiv cariera sa de medic (pentru că încaldă protocolul de externare a femeii, pe care-l ordonase şeful clinicii), pentru a trezi sufletul adormit de droguri al femeii, finalul filmului axându-se pe valoarea gestului său (deşi găseşte posibilitatea efectivă de a se sinucide, frumuseţea dimineţii – pe care ochiul său începe s-o vadă – o determină să aleagă viaţa. Ea singură alege să trăiască).

Ambianţa” politică a Italiei (şi nu numai, pentru că recunoaştem în film o atmosferă surprinsă generic, aplicabilă chiar şi politicii româneşti), cu un guvern condus de un maimuţoi (Berlusconi) şi un Parlament în care interesele de gaşcă ale socialiştilor în special, dar şi ale dreptei lui Berlusconi (fiecare tranşând politic problema adoptării legii pro sau contra eutanasiei) sunt caricaturizate extrem de aplicat, dar şi de dur de Bellochio (ochiul cel bun ...).

Isabelle Huppert, Toni Servillo, Alba Rohrwacher, Michele Riondino, Roberto Herlitzka sunt câţiva din interpreţii acestui film, care începe uşor haotic, determinându-te, ca spectator, să încerci să ieşi din sală – în primul sfert de oră -, însă greşeală faci, dacă-ţi urmeză acest impuls, filmul fiind unul special, gama de probleme pe care o expune fiind una în care fiecare ne putem recunoaşte, fără a ne determina expres să fim de-o parte ori de alta (pro sau contra eutanasiei), dar îndemnându-ne subliminal să ne regăsim substanţa profund umană, cea care-l determină pe senator să dorească ieşirea din jocul găunos al politicii şi, în special, pe medic – să chiar salveze un suflet, o viaţă, fără a ne pierde în maniheisme gratuite, pretexte pentru adormirea, chiar moartea, sinelui ...

De care parte sunt eu? Eu sunt de partea doctorului, care refuză să parieze, la insistenţele unor colegi de-ai săi, tot medici, cel care se pune pe sine zălog întru salvarea unui om. Altcum, gestul mamei, de a-şi jertfi fiul absolut gratuit, într-un impuls nevrotic ce se doreşte extras din ..credinţă, mi se pare mai odios decât eutanasierea Eluanei, a Rosei ..

 http://www.youtube.com/watch?v=hSFlB4V7uns