Toby si Ylona -o zi de vacanta

- Bună dimineața!-i spuse, Baiatul fetei, în timp ce smulgea iarbă de pe marginea drumului. Fetița se plimba pe o bicicletă, cu un basc nou pe cap, mândră nevoie mare, pentru că de-abia primise bicicleta cadou. - Bună dimineața, Toby! Cum îți place bicicleta mea? E nouă! Am primit-o de la bunicul meu, care este pescar. A spus o poveste despre un pește mare pe care, după ce l-a prins, l-a dus la piața de pește și a luat așa mulți bani pe el, încât mi-a cumpărat această bicicletă.... Băiatul se opri din smuls iarba și privi cu atenție bicicleta, după ce fata se oprise și mergea pe lângă ea. Puse mâna pe cauciuguri, pe ghidon, și sesiză că: - E marfă! Chiar îmi place! Dar eu aș prefera albastra pentru mine. Tu ești fată, de aia bicicleta ta e roz. Cum ți s-ar părea un băiat pe o bicicletă roz? Ha-ha-ha! – râse el, sigur pe concluzia la care ajunse. - Ei, na! Că parcă mai contează culoarea, când te plimbi cu ea! Dar, ce e drept, ai părea puțin caraghios pe o bicicletă roz! Și ți-ar atrage atenția asupra culorii doar ce-i care nu și-ar putea-o permite, care nu ar putea-o primi cadou în viața lor, de necaz! ... - Da, mă rog, oricum nu mi-o permit nici eu... Ce zici, mă ajuți să mai strâng iarbă pentru Mac-Mac? M-a trimis bunica să o ajut cu asta, că Mac-Mac nu poate veni singură aici, iar noi în curte nu prea avem iarbă .... - A, bineînțeles! De-abia aștept să îl smotocesc pe căpșor pe Mac-Mac! Fata lăsă bicicleta de-o-parte și, împreună cu băiatul, strânseră câte-un braț mic, de copil, de iarbă pentru Mac-Mac. - Hai să ne oprim, că ne îndepărtăm de locuil unde am lăsat bicicleta și nu vreau să mi-o ”împrumute” careva” ! – zise fata, îndesînd iarba pe care o avea într-o plăsuță pe care o scoze din buzunarul pantalonilor. Tu ai unde să pui iarba culeasă?, eu sunt mereu ”utilată” cu câte-o punguță, pentru că mai cumpăr pâine de la magazin, dacă mă sună mama, că ea nu a putut cumpăra. - Normal! Oar nu mergeam cu iarba așa, să o pierd pe drum! – se minună băiatul de astfel de întrebare, de parcă el nu ar fi știut nici măcar atâta lucru. - Bine, atunci, să mergem, că eu trebuie să merg și pe la bunicul, care mi-a promis că îmi arată cum prinde pește. - Da? – se minună băiatul. Păi, dacă nu te superi, după ce duc mâncarea lui Mac-Mac, pot merge și eu? - Bineînțeles! Nu cred că o să se supere bunicul... Cei doi copii puseră punguțele cu iarbă pe bicicletă, unul pe o corană, celălalt pe cealaltă coarnă, și purceseră la drum. Fetița mergea pe lângă bicicletă, ca să poată ține același ritm cu băiețelul. - Nu te supăra, mai avem puțin până acasă la mine... Poți să mă lași să merg puțin pe bicicletă? - Sigur!, spuse fata, luând cele două punguțe cu iarbă de pe coarnele bicicletei. Nici nu încălecă bine pe bicicletă, că băiatul căzu. - Ce are bicicleta asta de nu merge cu mine? - Ha, ha, ha! – râse fata. Păi nu ea merge cu tine, ci tu merge cu ea. Trebuie să înveți să îți ții echilibrul, să pedalezi, ca să poți merge pe bicicletă... - Ei, nah! Eu nu știu să merg pe bicicletă. Poate mă înveți tu – spuse, ștergându-și pantalonii de praf și încercând să ridice bicicleta din drum. Fata merse sper el și îl ajută să ridice bicicleta. Apoi puse din nou pungile de unde le luase și porniră la drum în continuare. Ajunși acasă, Mac-Mac deja știa că îl așteaptă ceva bun. Îl aștepta la poartă pe băiat. Împreună cu fata, Toby intră în curte și luă o mână de iarbă pe care i-o dădu lui Mac-Mac, care stătea fălos să fie mângâiat pe creștet de fată, plăcându-i tare acest fapt. - Măi, ce-ți place! Conchise și fata, încercând să îl ia în brațe. Dar rățoiul nu se dădu luat în brațe! Ce, e bebe-rățoi, să fie luat în brațe? Nu, el e ”băiat mare”, una e să te lași mângîiat pe cap și alta să te poarte în brațe o fată! După ce băiatul duse restul ierbii cules la bunica sa, îl închise pe Mac-Mac la locul lui, să nu care-cumva să iasă din curte și să îl calce vreo mașină, plecă împreună cu fata la pescăria unde-l găseau la această oră pe bunicul ei. Merseră ce merseră și, odată ajunși, bunicul fetei-i și văzu, venind spre ei cu un ditamai peștele într-o mână, iar în cealaltă cu o căldărușă în care se pare că avea apă.. - Bine ați venit măi, copii, măi! – îi întâmpină el bucuros. Ylona, de unde ai ”pescuit” băiatul ăsta frumușel? - Ei, bunicule, nu-l recunoști tu pe Toby? -ha-ha-ha, Ce, e pește, să-l pescuiesc? Bunicul râse și el, întinzând spre copii peștele care fusese scos de crând din apă, că mișca. - Uite, dacă îl puneți din nou în apă aici, în căldărușa asta, el nu o să moară, ci o să continue să respire. Este prea mic să îl pot vinde pe bani buni la pescărie și nu este bine să omori vietățile așa, de dragul de a le omorî. - Da, bunicule!, se repezi și fata să fie de acord – Poate are și el copii... - Ei, nu e chiar așa la peștișori... Mama lor e apa și tatăl lor e Dumnezeu. Vezi, avem un tată comun! – spuse bunicul, în timp ce se grăbea să meargă la masa unde avea el afacerea, lăsând peștele celor doi copii, care-l puseră în căldărușă. - Bunicule, îl pot lua acasă? Toby are o rățușcă și vreau să am și eu un peștișor. Pooot, bunicule??? - Da, bineînțeles, că de aia ți l-am și dat. Dar să aveți grijă cum îl duceți acasă, să nu vărsați apa, că el moare dacă nu e ținut prea mult timp în apă. - Aveți încredere” – interveni Toby, bărbătește, în timp ce luă găletușa din mâna fetei. Te ajut eu să îl duci. - Mulțumesc, bunicule! Mulțumesc! – zise fata, întorcându-și bicicleta, ca să pornească împreună cu Toby spre casă. La revedere! Te aștept cu bunica la masă, să nu uiți să vii! - Bine, bine... vin, dacă pot.. La revedere, copii! - Cu bine! - completă și Toby, grijuliu nevoie mare să nu verse apa din recipientul în care era pus peștele. Cei doi copii mergeau încet, cu grijă, fiecare privind spre găletușa în care peștișorul stătea și din care chiat încerca să iasă, la un moment dat... - Măi, măi! – Fii cuminte! - îl atenționă fata. Că mori dacă ieși din găleată! - E-hei, păi el cu mine se pune! – remarcă țanțoș băiatul. Nu ține! Trecând pe lângă casa băiatului, îl auziră pe Mac-Mac făcând gălăgie de parcă erau zece rățoi, nu unul. - Băi, Mac, fii cuminte, că vin îndată la tine! Ce zici, vrei să te împrietenești cu un peștișor? Cum să-l botezăm, Ylona, pe pește? - Fishulica – așa-i zic! Că și al tău se cheamă Mac... - Bine, cum zici tu! Băi, Mac-Mac, fii cuminte, că te mănâncă Fishulică! - Ha-ha-ha – râse fata! Tu știi că rațele sălbatice mănâncă ele peștișori? - O fi, dar Mac al meu nu e sălbatec și mănâncă iarbă și grăunțe... – completă băiatul, grăbind pasul, ca să ajungă mai repede la casa fetei cu peștele, că mai avea și altele de făcut azi. Odată ajunși la casa fetei, cei doi copii o căutară pe bunica fetei, care se miră de peștele viu și îl puse într-un recipient mai mare, peste care mai puse ceva apă. - Bunicul a spus că nu știe dacă vine la prânz... - Da, mă gândeam eu... – spuse bunica nu năduf. Dar peștelui ăsta ce-i dăm să mănânce? Că nu-l putem ține doar așa, în apă! - Lasă, bunico, o să mă interesez eu la bunicul și rezolvăm – completă fata, luându-și la revedere de la Toby, care deja ieșise alergând din curte. O să mă ajute bunicul cu hrana peștelui, că doar nu mi-l da așa, doar ca să moară de foame ... Știe el ce și cum – făcu ea sigură pe ea, știind că bunicul avea ieșiri din orice situație. Se mai uită puțin la peștișor, care se tot zvârcolea în vasul cu apă și, după ce puse bicicleta la locui ei, îi spuse bunicii: - Gata, bunico, pe azi cu joaca! Mai am doar două zile de vacanță și mai am teme de făcut! - Bine, bine – cum știi tu!, mustăci bunica, Dar să vii gând te strig la masă. - Da, bunico! Mulțumesc! Și mai ai tu grijă de Fishulică, să nu ”zboare” din apă!... - Cine e Fishulică? A..., peștele,-și dădu seama bunica. Bine, am eu grijă de el. Merge de învață, că vine mamă-ta de la serviciu și tot mie îmi face capul calendar că te țin din învățat! Și eu, Doamne-Doamne, numai așa ceva nu fac! - Știu, bunico, dar mă descurc eu! – completă fata, ronțăind un măr pe care-l luase din coșul cu fructe. Am plecat! Ajunsă în casă, fata se privi în oglindă și-și spuse, șugubăț: - Păi, nu-s eu fată ca oricare, nu? Și începu să citească din CUORE, INIMĂ DE COPIL – cartea din care trebuia să pregătească un rezumat pentru școală... La un moment dat sună telefonul. - Alo, Ylona, tu ești? – spuse o voce stridentă. - Da, eu sunt. Ce faci Toby, ce ți s-a întâmplat? - A, nimic, voiam să știu ce face Fishulică. E bine? - Da, răspunse fata. Bombăne pre limba lui în căldărică, zise fata râzând. - Mă gândeam să vin și eu cu Mac-Mac pe la tine mai după amiază ... - Ce zici? Dacă ăștia doi nu se plac sau se plac prea mult, din partea lui mac-Mac mă aștept la suprinze. Să nu se repeadă la Fishulică! - Nu o face, n-ai grijă – răspunse băiatul sigur de el. - Bine, dar peste vreo două-trei ore, să citesc și eu pentru școală. Tu nu ai teme? - Ba da, însă eu îl aștept pe tata, că le fac eu el... – completă răspunsul Toby. Eu trebui să mai ajut și pe lângă casă, că sunt băiat mare, iar bunicii mei sunt ceva mai învârstă decât ai tăi... - Da, înțeleg. Păi, atunci vă aștept când am spus, încheie fata discuția și închise telefonul. Citind, fetița și adormi la un moment dat, imaginându-și-l pe Amedeo făcând năzbâtii ... Auzindu-l pe Toby salutând-o pe bunica ei, se hotărî să iasă din casă și mare-i fu mirarea când îl vîzu pe Mac-Mac cu un papion la gât. - Ce i-ai făcut bietului rățoi? – întrebă râzând. - Suntem în vizită, trebuie să fim arătoși, săi- facem impresie bună lui Fishulică. Dacă e o ”ea”, cine știe? – mustăci Toby. - Ei, ce să zic, că glumeț mai ești! – completă fetița, mergând spre locul în care-l pusese pe Fishulică. Bunico, unde e peștele, l-ai mâncat? – întrebă ea speriată. Bunica nu răspunse, însă ieși din locul unde era cu peștele care era pus într-un vas și mai mare. - Păi, a trebuit să-l mut iar, că ăsta fuge de aici! – răspunse bunica, vizibil deranjată de greutatea vasului cu apă în care era pus peștele. - Bine, bine – zise fetița cu inima ușurată, mergând să-și ajute bunic. Nici nu ajunse bine cu recipientul în curte că Mac-Mac se și repezi spre pește, să-l smotocească! - Ai grijă, Toby, cu animalul ăsta al tău! Că deși poată papion nu e gentleman deloc! Potolindu-și rățoiul, Toby conchise: - N-a fost o idee bună să-l aduc aici, că ăsta-i obișnuit doar să înfulece.. Acum, asta e, îl ducem pe Fishulică la loc și îl mai las pe Mac-Mac prin curte, sper să nu poată ieși pe undeva – și vin și eu să încăț cu tine. Am auzit că ai CUORE, INIMĂ DE COPIL. Mi-o împrumuți și mie? - Da, spuse fata, mergând împreună cu Toby spre locul unde învăța. Putem citi și împreună. Mă bucur că își place să citești. - Păi, cum, nu? – completă băiatul, intrând. Odată ajunși în casă, cei doi copii se puseră pe citit. Când citea fata cu voce tare, când citea băiatul cu voce tare.. Și astfel, se întunecase pe nevăzute. - Hei, măi, am uitat de mac-Mac, sper să nu-l fi pierdut! Mîine, dacă e mai cald, poate ieșim și le citim și lor. Poate că înțeleg și le place și lor Amedeo ... Pe această replică, băiatul merse și-l ”culese” pe rățoi dintr-un colț în care acesta găsise ceva iarbă, și, luându-și rămas bun de la fată, stabiliră că ziua următoare vor face lectură la trei guri (că ”vocea” lui Fish nu se putea auzi) și tare haios o să mai fie....