Timpul se scurge printre cozile ondulate ale câtorva căței maidanezi, care-și caută rostul pe câmpurile arse de soarele lui Cuptor, jdrelindu-și lăbuțele de ciulinii aduși de vânturi de pe câmpiile unui Bărăgan uitat de lume.
Pe prispă, secundele ticăie altcum față de fotoliul de la etajul 10 ori de cum o face de pe scaunul rotitor zgâriat în norii multinaționalelor ce-și hrănesc offshore-urile din pancreasul angajaților ce-și plătesc ratele lunare la bancă.
Ceasul din frunza scorțoasă, de-un verde însetat, așteptând alinarea unei ploi ce nu mai vine, nu e același cu rubicondul din care se preschimbă floarea-n frunctul măslinului mustos.
Nu-ți vine decât să iei câinii de cozile lor ondulate, să-i plimbi prin stomacurile burtoșilor din offshore, după care ploaia, venindu-și în fire, să se strecoare ticăndu-și stropii pe buzele uscate-ale veveriței ce nu mai țopăie dintr-un chip într-un daily uitate-n porte bonheur-ul lui Walt Disney, poate doar astfel secunda-și va reintra în sine și, odată cu ea, timpul va pendula în zigzag între Proust și Thomas Mann, digerându-și amintirile.
