In urma pasilor nostri grabiti spre niciunde, pierdem chiar sansa urmelor. A impresiilor vii despre noi insine, despre verde si viu, despre aer, apa, lumina, despre secunda prietena, despre viata noastra. Murind-o continuu printr-o neglijenta criminala fata de noi insine; aflati in prizonieratul morbid al falsilor nostri semeni, panzele de paianjeni care ne sufoca timpul, destinul, sansa de a ne percepe pe noi insine ca oameni vii, traitori intr-un Univers viu, pe o Planeta vie. Alergam tot mai repede spre propria noastra moarte. Si pe ea ratand-o...
