Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 20 februarie 2010

Leontina Vaduva - INTOTDEAUNA MI-A FOST FRICA SA CANT LA BUCURESTI

 "@„Sunt nopti nedormite, sunt lacrimi, sunt ore in sir de studiu. Mi se spunea: «Vai, doamna, ati vazut o lume intreaga!». Nu. Am stat cate opt ore intr-un teatru sa studiez. Veneam printre primii si plecam intre ultimii. Visam pasaje din opera, visam ca nu imi iese acuta, sau ca publicul pleaca din sala. Am cosmaruri inainte de aceste aplauze extraordinare si inainte de a ni se umple bratele de flori si inimile de succese!"@" (Q-Magazine)



„Cand am cantat rolul Micaelei la Buenos Aires, la Teatrul Colon, una dintre cele mai mari sali de opera din lume, a fost ca la meci. Publicul a izbucnit atat de puternic, oamenii au tipat atat de tare, incat am cazut pe spate! M-am rusinat si nu am mai vrut sa ies la aplauze. Atat au insistat, incat, pana la urma, am revenit pe scena. Un alt moment deosebit a fost atunci cand am cantat alaturi de Alfredo Kraus, care in ochii mei este un exemplu de stil francez... Sau atunci cand am cantat «Romeo si Julieta» la Covent Garden, alaturi de Roberto Alagna. Ni s-au aruncat flori pe scena. Vazusem imagini asemanatoare cu Placido Domingo, cu alti artisti de talie internationala... Dar nu credeam niciodata ca mi se va intampla mie."
Povestea ei de dragoste este cam asa... Leontina Vaduva isi gaseste jumatatea departe de țara, dupa doua casatorii esuate. „Intai i-am cunoscut parintii si apoi l-am cunoscut pe el. Eram amandoi in divort. Relatia noastra s-a dezvoltat treptat... Ne-a legat mult faptul ca proveneam amandoi dintr-o familie de artisti, mama lui a fost cantareata de opereta. Se stie ca barbatii romani sunt destul de... macho si de gelosi, or in cultura americana lucrurile stau altfel. Sotul meu este foarte intelegator, ma apreciaza, dar cel mai important lucru este ca are foarte mare incredere in mine. Faptul ca ne acordam respect reciproc e esential. A fost destin, cu siguranta a fost destin! Iar faptul ca avem un copil impreuna spune multe!"(Q-Magazine)





„Acasa sunt si aici, si la Paris. Cand am plecat definitiv din tara, am devenit ca o planta dezradacinata - nu mai am radacini adanci nici intr-un loc, nici in celalalt."(Leontina Vaduva, Q-Magazine)


O descoperire foarte interesanta, pe Youtube (Alicja7777777)

Edgar Degas - Bailarinas - Música: Vals del Tesoro - Johann Strauss, creat de MiCanaldeArte

vineri, 19 februarie 2010

Urme

Importanţa legăturii psihice, intelective, domină „rubedenerisirea de sânge”. Înrudirea spirituală este esenţială, cu atât mai mult cu cât este (şi în mod coerent şi concret) mult mai bine-lucrătoare (când e dominată de aspectele pozitive). Şi asta într-o epocă în care mulţi dintre noi am primit un gram de sânge transfuzat (sau am donat, ori şi-şi), în contextul ideii de rubedenie de sânge fiind necesar să recunoaştem că suntem rude cu toţi de la care am primit şi cărora le-am donat sânge.
Prin ideea donării de sânge devenim, aşadar în plus rude (suportând chiar dimensiunile logicii comune), şi, accentuând asta!, afinitatea spirituală, psiho-spirituală, bine şi profund lucrătoare, cu atât mai mult cu cât are şi o continuitate prin rubedenisirea sanguină (ADN-ică), când o are, devine o legătură inextricabilă. Iar când baza este strict de natură spiritual-psiho-intelectivă, deseori mi se pare infinit mai bine întemeiată, decât atunci când se bizuie DOAR pe apartenenţa la un ADN comun.
Şi asta, fără a pune la socoteală „donaţia” euharistică!

joi, 18 februarie 2010

II Cecilia Bartoli L'art des castrats (via Moondance)

A P A

Kymatica

miercuri, 17 februarie 2010

RESTRUCTURAREA TULPINII


Sunetul răcoros al clepsidrei
Se răsuceşte-n taina clipei pe care calc,
Trecător prin umbrele serii
Fiindu-mi pasul,
Născutul,
Uimitul,
Popasul..

Dintru Tine, Asemuitorule,
Cuvintele dimineţii-mi se preumblă-n
Dinspre urduroasa circumvoluţiune
Spre coarda aortei, subţire.
Şi invers.
Consumând depărtarea-n secundă
Ca undă
Ce-abundă

Dar imediatul meu semen, de-alăturea,
Îşi înfige veninul, pelinul,
În chiar popasul inimii mele
Uscând-o de sens,
Risipindu-mi pasul de mers.
Uitându-mi privirea
De steaua din ea,
Firească-ntru uimire,
Primenitoare
Devenire
-n fiire.

Şi. TOTUŞI!
Clepsidra-şi scurtează cadenţa
Cu timpul ce-mi coboară
Din Tine, Asemuitorule,
Restructurându-mi chiar
Sita din plexul solar
Ce-n hipotalamus
Reface, minunat renaşte,
Ochiul şi-auzul
Prin care veninu-n
Aorte-şi vindea pelinul.
Astfel, c-alăturatu-mi se prelinge
-n laringe,
Faringe,
Dar nu mai ajunge în sânge.

17 februarie 2010

marți, 16 februarie 2010

Be trust...

Încrederea cu care câinii comunitari privesc spre oameni mă ruşinează, deseori. Este un atribut pe care mulţi, noi, oamenii, nu-l merităm.
Şi, în plus, am observat asta cu mare atenţie, nu este o încredere gudurătoare, linguşitoare, ci una camaraderească, pe care nu ştiu de unde or fi învăţat-o…

duminică, 14 februarie 2010

Andrei Plesu - Din jurnalul de la Tescani

Get this widget | Track details | eSnips Social DNA

pseudofilosofice


Camus - temeiul dictaturii e o fantasmă, frica.
Însă formele de manifestare ale fricii sunt multe, uneori camuflate în fronde fără niciun conţinut, în anarhie. Pe de altă parte, şi tipurile de dictatură sunt mai multe, atât de natură ideologică, dar şi economică, mai mult ori mai puţin camuflate în democraţie.
Crescută într-o epocă generatoare de tipare masificatoare de alt gen decât cele de astăzi, mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că nu mulţimea are dreptate, să mă dezbar de teama produsă de mulţimea urlătoare, chiar dacă “profesam” forma mea de frondă la această frică personală, pierzându-mă într-o uşoară aneantizare, anarhizare uneori, a propriilor mele deziderate…
O societate normală dă indivizilor care o compun şansa de a fi drepţi şi adevăraţi în adevărul lor, în conţinutul valorii lor creatoare, cu impunerea singurei obligaţii ca fiecare să nu-i facă altuia ceea ce el nu vrea să-i facă acesta, condiţie sinequanon a democraţiei, din punctul meu de vedere (al uneia pentru care cele 10 porunci sunt suficiente pentru coexistenţa în orice tip de societate).
Din păcate, însă, atât societăţile totalitar-ideologice, dar şi .. celelalte, şi-au format prostul obicei de a formata indivizii de aşa natură, încât să răspundă celor mai “uzuali” stimuli, Pavlov fiind, se pare, un ins care se bucură de mare trecere peste tot. În plus, tiparele de “gândire“, de reacţie, de manifestare - devenind tot mai … temeinice, mai mult ori mai puţin inteligent lucrate, implementate în societate.
Ca să închei cu primul indiciu, pot spune că singurul remediu veritabil al fricii este CREDINŢA.