La inceput
totul poate fi un cosmar
cu parinti-fiare,
ori un camp de floarea-soarelui
pe care nu te mai saturi
sa il privesti, contempli, sa
te identifici pana la petale cu el.
Cu timpul, daca ai noroc,
incepi sa visezi, sa admiri,
sa simti ca poti face din
vis un templu,
templul timpului tau inflorit.
Pe masura ce cunosti,
recunosti, ori iti julesti clipa cea repede,
trecand de la extaz la agonii,
descoperi ca insii din care faci parte,
ca specie,
au fost si sunt capabili
de fapte abominabile, de crime abjecte,
ca, sub chipul si asemanarea lui Dumnezeu,
deseori se ascunde fiara.
Sufletul iti tremura sub asta povara.
Ramai in specie, intri in rand.
Ori stai pe margine. Glisand fantomatic.
Si timpul iti trece. Templul
rezista sau redevine nisip.
Iar campul de floarea-soarelui
se retrage in vreun ciuline din
campul pustiu
al trecerii si petrecerii visului
din petala in tepii unui baragan pierdut in galaxie.
