Undrea

Porumbeilor ucişi pe strada N. Iorga

Sărbătoare e când porumbelul Îşi strecoară aripile prin Respiraţia văzduhului auriu, Nu când cârduri de maşini Omoară zborul sub roţi, Grăbind înserările... Sărbătoare e viaţa surâzând În delicatul mers al porumbelului Ce-şi caută grăunţa printre Urechile zbârlite de iarnă Ale ierburilor Sărbătoare e gânguritul Aghiesmuit cu ciripitul Pe pajiştea de suflet A razei prin care soarele Îndiminiţeşte continuu lumea, Dăruindu-ne timpul cel de aur Al Dimineţilor. Sărbători sunt lucrurile simple, Fiinţele mici şi gingaşe Prin care Dumnezeu îşi trimite Surâsul în lume!

Poveste de Decembre

Moș Crăciun uitase.. trecuse cu ditamai sania plină de daruri pe lângă casa lui Tom. Probabil, fiindcă era o casa mică, insignifiantă, pe care nici nu o văzuse, astfel încât nu intrase și nu lăsase nimic sub unica crenguță de brad, pusă lângă geam ( pe care copilul o primise de la o doamna drăguță, după ce o rugasem să-i dea și lui o crenguță din bradul ei de doi metri, aproape..). Tom nu știa asta, că Moș Crăciun îl ratase, că nu văzuse în geamul luminat cu o lanternă și crenguța lui de brad... Era doar el și mama lui, tatăl plecase demult, când el avea atât de unpuțini ani încât nici nu și-l mai amintea.. Trăia oarecum un timp paralel, și pe al copilului, care era, și pe al paternului casei, simțindu-se obligat, îndreptățit să-și protejeze mama.. Așadar, Dimineață, trezindu-se mama lui, văzu aranjamentul făcut de băiat, probabil după ce ea, obosită, adormise îmbrăcată pe fotoliul bunicii (că de la ea îl primise, un fotoliu leagăn, pe care îl prefera, din tot mobilierul casei). Patronul, ca să fie sigur că se duce și în Ziua de Crăciun la serviciu, nu-i dăduse salariul în Ajun, astfel încât, sub pomulețul improvizat nu putu adăuga decât cele trei bomboane Bucuria pe care i le dăduse ieri, un domn în vârstă, drept mulțumire că îl ajutase cu bagajele până la mașina sa, parcată în apropiere . Sorbind pe repede înainte din cafea, se gândi că, din păcate, deși-l iubea foarte mult, nu era în stare să-i ofere prea multe fiului său, care, ca o compensație subtilă, reușea să fie el în sine cel mai important dar, maturizat prea devreme printr-o înțelegere intuitivă a întregii situații în care, de bine de rău, treceau împreună prin clipe, prin zile, prin ani, bucurându-se de fiecare lucru insignifiant care-și creștea valoarea prin surâsul din ochii copilului. Șterse repede lacrima ce-i brăzda obrazul și-și propuse ca, după serviciu, să găsească măcar un brăduț adevărat pe undeva și niște beculețe, pre sub care surâsul fiului ei să treacă întru bucuria adevăratei Sărbători a Crăciunului. Închise ușa, încet, și plecă alergând spre stația de autobuz. Băiatul o auzise pe mama sa trebăluind prin bucătărie, dar nu-și imaginase că va pleca și astăzi la serviciu. Ieși din camera sa, căutând-o cu ochii, însă nu o văzu. Se așeză pe scăunelul său preferat și privi, dus pe culoarul unor gânduri pe care, dacă l-ar fi întrebat cineva cum să le numească, nu ar fi știut. Găndurile pe care nu le cunoaște decât Moș Crăciun, spre exemplu... De-odată, privi spre gemulețul unde pusese crenguța de brad și văzu cele două bomboane sub el, fapt care-l bucură nespus: nu erau daruri mari, impozante, dar asta însemna că Moșul se gândise la el, îi apreciase pomulețul improvizat și-i dăruise două dintre bombonelele care-i plăceau cel mai mult, ce, mai, Bucuria!-și zise, luând bombonelele și punându-le pe masa din bucătărie, de lângă scăunelul lui preferat. Le privea cu jind, mai c-ar vrea să le desfacă imediat și să le mănânce rapid!-da, dar, sunt două, una el și una Mama, Moșul lăsase câte una pentru fiecare, gândi, și era bine să o aștepte și pe mama, ca fiecare să se bucure degustându-și darul. Tom bău puțin din laptele, călduț încă, pe care mama i-l lăsase pe masă și, după a treia-nghițitură o zbughi spre camera bună, unde se afla televizorul: azi e-n vacanță (că doar și el era școlar, în clasa pregătitoare, nu?) și se poate uita la canalul cu desene animate! Deschise televizorul, care era deja pe canalul cu desene animate (deci, mama nu mai deschisese deloc televizorul aseară, gândi), și se bucură (Bucuria!-izbucni el) că era tocmai Căpitan America, filmulețul ui preferat. Între timp, băiatul și adormi în fața televizorului, astfel încât, când sosi mama lui se trezi, brusc: Bună, mami, vaaai, ce am mai dormit! – comentă, alergând spre mama sa, băiatul. Mama îl cuprinse în brațe, lăsând, fără să o vadă el, un pachețel lângă brăduțul improvizat de băiat. -Să înțeleg că ai fost cumine, nu? – comentă mama, surâzând, - Păi, cum, nu! Am dormiiit...., de parcă nu mai dormisem o dată, azi-noapte! – completă, ghiduș, Tom, cu un ochi la pachețelul pus de mama sa sub brăduleț. Desfăcîndu-se încet din brațele mamei sale, Tom se duse spre pachețel, luându-l rapid în brațe și, desfăcându-l cât putea el de repede, descoperi o cutiuță în care părea că se zbate ceva. -Ce-i aici? Moșul a mai trecut o dată pe la mine, mami! Când m-am trezit nu erau decât două bombonele, una pentru mine și una pentru tine, iar acum iată, am mai primit ceva! De ce s-o fi răzgândit și a mai venit o dată? – sporovăi băiețelul în timp ce se chinuia să deschidă cutiuța care nu se lăsa deloc deschisă. - Probabil că l-ai impresionat cu brădulețul tău! – chicoti mama. După ce a văzut ditamai brazii pe la casele pe unde o mai fi fost, crenguțele tale i-or fi adus aminte de pre când era el copil, că așa am înțeles, că Moșul a fost și el copil, iar familia lui, din Laponia, nu era una bogați, ba, din contră!-i răspunse mama sa, mergând spre el pentru a-l ajuta cu deschiderea cutiei. Odată deschisă, cutia făcu descoperită o surpriză care-i scoze băiatului un chiot de bucurie!-Măi, să fie! Ce Moș isteț! Tocmai asta-mi doream cel mai mult! Pe Căpitan America! Ui-ui-ui!!!, completă băiatul sărutând jucăria. Fericită de reacția băiatului, mama zise: - Păi Moș Crăciun e un tip isteț, Tom, el știe și ce vrei tu, și cât ești de cuminte, și dacă-ți spui rugăciunile seara, înainte de culcare, el știe tot! - Acum nu mai am ce să zic, chiar așa este! -i răspunse, poznaș, băiatul, în timp ce ținea la piept jucărioara care-l reprezenta pe Căpitanul America într-o poziție clasică, de erou în acțiune care, așa mic cum era, salva de fiecare dată lumea asta în care copiii ca Tom aveau dreptul să spere, să crească, să devină la rândul lor salavatorii ei. Nici nu intră bine în camera lui, că auzi soneria. Cum de obicei pe la ei nu venea nimeni, Tom apăru rapid la raport: - Cine-i, mami? Cine e? Mergând spre ușă, mama sa nu-i răspunse, pentru că nici ea nu știa. Privi spre vizor și văzu niște ramuri de brad. Ușor contrariată, deschise ușa și, de-odată, apăru un brad, care mergea pe două picioare 😊 Nici mai mult, nici mai puțin! Brad care nici nu așteptă să fie invitat înăuntru, că deja puse un picior în casă. - Stați, puțin, cine sunteți, ce doriți? – încercă mama să îi taie avântul ”brădulețului”. - Cine să ... fim, suntem ce se vede, nu se vede ce suntem că suntem, ce să zic? – răspunse ”brădulețul” intrând în continuare, cu tupeu. Deodată, mama rămase fără grai, pentru că recunoscuse vocea, era a socrului ei, tatăl tatălui lui Tom: - A, dumneavoastră! Cum ne-ați găsit, de unde ați apărut? – răbufni, contrariată, mama. - E-hei, păi, cine caută găsește. Unde-l pun? – întrebă el, privind brăduțul. - Păi aici, lângă cel improvizat de Tomiță -I răspunse mama, privind și general camera, să vadă cam cât e de dezordine ... Prinzând mișcarea, Bunicul puse repejor brădulețul, care avea și un stativ, lângă fereastră, grăbindu-se din nou spre ușă, de unde mai aduse o pungă pe care nu se grăbi să o deschidă. Tom rămăsese perplex la toată această tevatură. Nu-și cunoștea bunicul, nu-și amintea să-l fi văzut vreodată. Nici pe tatăl său nu l-ar fi recunoscut dacă, dn întâmplare, s-ar fi întâlnit cu el.. Poate chiar se întâlniseră.... - Ce bunic!, răbufni el! Eu nu am bunici, doar pe mama ... La invitația discretă a mamei, Bunicul se așeză pe unul din cele trei scaune, făcându-și de lucru cu sacoșa, din care tot scotea una-alta... - Deh, dacă tatâne-tu a luat câmpii, să măsoare dacă lungimea este egală cu lățimea și nordul e la locul lui, ce să spun, asta e! O să vadă el mai târziu, când o fi de vârsta mea! Asta e! Ia uite, Tom, ce m-a rugat Moșul să-ți aduc! - încercă să iasă din impas bunicul, întinzând spre Tom un pachet înfășurat de parcă venea de la Polul Nord direct, să nu-i fie frig pe drum! Tom , privind și spre mama sa, merse cu sfială către domnul care se dădea drept bunic și, luând pachetul respectiv, gata-gata să-l și scape, că era destul de greu, murmură un: - mulțumesc! ușor timid, ușor enervat… și puse pachetul pe masă, fără să încerce să-l deschidă. Se vedea că pe băiat nu-l impresiona vizita asta, el dorise doar să vină mama de la serviciu și să își deguste cu tact, cum îi plăcea lui să spună, bombonica Bucuria, primită de la Moș. - Nu te interesează ce ți-a adus Moșul, Tom? – încercă mama să treacă peste momentul neplăcut, în timp ce deja pusese ibricul de cafea pe aragaz. Fără niciun entuziasm, Tom începu să desfacă pachețelul ăsta friguros, care nu se dădea deloc despachetat. - Las' că te-ajut io, interveni bunicul, scoțând din buzunar un briceag ultraperformant. Când văzu briceagul, lui Tom nu-i mai ardea de niciun cadou despachetând, ochii i se lipiseră de briceag și, fără să vrea, întinse mâna spre ustensila parcă luată din rucsacul Căpitanului America.. Bunicul sesiză și, în încercarea de a-i face pe plac nepotului regăsit, întinse briceagul spre el, rugându-l să aibă grijă, să nu se rănească. Tom luă briceagul și-l măsură cu privirea pe toate părțile. Nici gând să se poată răni, că nu putea scoate din el niciuna din ustensilele care stăteau bine ascunse în cochiliile lor. Între timp, bunicul desfăcuse pachețelul, din care răsăriră câteva ciocolățele, napolitane, ouă kinder și alte dulcegării, precum și un pachețel mai mic, cu o altă cutiuță, pe care bunicul o pregăti doar să poată fi deschisă cu mai multă ușurință de băiețel, astfel arătându-i-o lui Tom, ca să o deschidă el și spuse, mustăcind cuvintele ca un adevărat bunic, ce-și mestecă vorbele ca pe o gumă de mestecat din fragi și coacăze, peste care s-au adăugat câteva merișoare: - Iacătă, domnule, ce-o fi-n cutiuța aista? Între timp, Tom se obișnuise cu așa-zisul lui bunic, astfel încât merse repede-repede spre el, gata să verse ibricul cu cafea pe care mama se pregătea să-l pună pe masă și preluă, aproape în zbor, cutiuța cu surprize, pe care o deschise la repezeală, chiuind, după ce văzu ce conținea: un telefon mobil: - Băi, bunicule, dar ești tare, bre! – comentă puștiul, încercând să prevadă dacă mama sa o să-l lase să păstreze telefonul. - Încercăm și noi, încercăm – mustăci din nou, a cafea cu lapte, bunicul. După ce turnă cafeaua în ceașca bunicului, mama luă telefonul din mâna băiatului încercând să protesteze, că e prea scump, că nu trebuia, dar, de fapt, și ea-și dorea un astfel de telefon.. Nicio problemă, că bunicul mai scoase o cutiuță din geacă, pe care i-o dădu mamei, cerându-și scuze din ochi: - Și tu, iartă-mă, că nu am mai dat niciun semn, dar ... Te rog să primești și tu un cadou de la Moșul ăsta, numit Crăciun, care vrea să-i bucure pe toți cei care cred că un copiluț a schimbat lumea! – comentă omul, ștergându-și, pe nevăzutelea, o lacrimă ce stătea să-i cadă, spre-a-l da de gol... - Dar nu trebuia, Bunicule, chiar nu primesc, te rog! - Dar e de la Moș Crăciun, mama, nu de la Bunicul, nu-l poți refuza pe moș crăciun! – interveni Tom, surescitat, că Moșul ăsta, din două bomboane, a transformat până în seară ziua într-una plină de cadouri despre care nici măcar nu știa că se pot primi ... - Da, așa-i, Fată, completă bunicul, nu-l poți refuza pe Moș Crăciun! – întări Bunicul cele spuse de băiat. Ca să iasă din situația ușor jenantă, bunicul mai scoase din geanta lui cu minuni și o instalație de bom și câteva globulețe cu îngerași, cu care începu să împodobească brădulețul... Atât Mama, cât și Tom încercau să se obișnuiască fiecare cu telefonul său (ce e drept, mama văzuse asta, al lui Tom era, de fapt, mai mult o minitabletă, pe care ar fi putut să vadă desene animate, când vrea el), bunicul împodobise brăduțu de așa natură încât credeai că vine cineva să-l filmeze, nu alta! Fără să vrea, Tom fu surprins de bogăția pe care o emana brăduțul și exclamă: - Măi, dar ce Moș Crăciun trecu' pe noi noi anul ăsta! Cred că știe că la anu'o să merg la școală! - Cu siguranță, completă mama, mergând spre frigider, să încerce să pregătească cina pentru ... Moș Crăciun! Afară se întunecase, iar pe sub ochiul de lumină al becului de la colțul blocului se vedea jocul zglobiu al fulgilor de zăpadă, care se prelingeau tonic peste o zi care-și depășișse așteptările, pentru a da gir faptului că, dacă vor, oamenii pot să-l vadă pe Moș Crăciun plimbându-și renii țopăind vesel pe sufletele de copii ce-și doresc lucruri mici, care să-i ajute să devină mari, încrezători, nădejde ei înșiși pentru oamenii care le-au sădit semințele acestui sentiment prin comportamentul lor, prin grația sub care le-au protejat pașii .. (Laura Ion)

De-ntâi decembre

Până la urmă, ziua asta, a țării în întregire, care e și a mea, tot de.. naștere, e amintirea unor oameni care au visat și și-au văzut visul împlinit, cu trudă, drame, sânge-nghițit în războaie, destine calcate-n picioare de tăvălugul nedreptei hystorii, de șansa unui pământ peste și pre sub care pașii ni se recunosc, prin graiul în care noi alegem să spunem adevăr ori minciună, prin mâna-taină ori mâna-rană, tot de noi depinzând cum o dăm, prin cerul cel înstelat pe sub care trecem într-un duet-geamăt Cain-Abel, pe care nu ni l-am asumat suficient, întru a-l depăși...

Clipă

După doi ani de pandemie, 2020-2021, în care eu am lucrat continuu, cu doar cate 5 zile de CO în fiecare dintre ei, și în 2022 în care nici bine nu începuserăm să sperăm că lumea revine la normal, că mafiotul kaghebist a răsturnat din nou lumea cu războiul lui, 2023 a început într-o ciudată acalmie, timp strâmtat și distorsionat de așa manieră, că mai ai spera, mai nu ți-ai mai face niciun plan... In ce mai privește, derizoriul clipei și efemeritatea ființei, perdeaua tot mai fluidă dintre a fi sau/și a nu fi au creat o stare de imponderabilitate stranie. Tot mai mulți oameni repere, importanți pentru mine, au plecat, într-o tăcere care face din moarte un oaspete ce-și bea cafeaua firesc în lumea asta, ca la ea acasă... Nici anul acesta un concediu real pentru mine doar 3-4 zile, cât timp alți semeni par a se distra constant și continuu, cu resurse care le ies din pământ din iarba verde, cat timp pentru mine acestea sunt tot mai seci.. Fără invidie din partea-mi, trec pe lângă ei surâzând, că un fluture cu aripile pârlite de întâlnirea cu tăciunii încinși... Când oamenii care ți-au catifelat starea clipei nu mai sunt, aerul din jur capătă o altă structură, ochii incep să se strecoare "peste râu", de așa manieră încât nici despre tine nu mai știi precis pre unde mai ești.. Luna decembrie, care începe și cu ziua mea de naștere, încerc narcoza Sărbătorii care să-mi creeze inconștiența speranței într-un 2024 ..normal... "Viitorul și trecutul sunt a lumii doua fețe".. Cât timp nu sunt doar o față, jocul rimei mai dă sens trăitului, într-o lume în care copiii se nasc cu inconștiența încrederii și speranței, care lor le dă șansa Visului, iar Lumii, șansa Vieții. Doamne ajută!

Verba non volant...

Uneori, cuvintele găsesc toate porțile inimii deschise, vraiște, chiar. Iar de sunt balsam, vindecă. Dacă nu, castelul se fărâmă măcinat de propriile neputințe

Silence

Liniște. Pasul se strecoară duios prin taina nerisipitoare a ierbii. Un strop de rouă sclipește voios, rostogolindu-mi-se spre gleznă. De sus, strigătul de chemare la vatră al unui pescăruș... O rază se ferghezuiește aranjându-și cu grație pletele aurii, surâzându-și.. Liniștea-mi se prelinge in surâsul razei... Să te pierzi în savoarea clipei este adevăratul urcuș...

Pași

Eu stau. Tu pleci. Peste râu. Pe poteci. Într-un nor. Te petreci. Că e azi. Ori că-i ieri. Sau că mâine va fi. Într-o clipă anume. Vei veni. Risipiți. Unduiți. Preschimbați... O vibrație-zbor. A unui gând trecător. Sau un fulg jucăuș. Timp ascuns. In aripa unui sfios pescăruș.

La televizor

cum functioneaza pe la noi televiziunile ... Realizatorul: buna ziua, domnilor invitati. Asadar, cine credeti ca va fi noul ministru al transporturilor? Invitatul 1: tot un puscariabil, bineinteles, ca asa se pricep uselistii.. Invitatul 2, sare ars: dumneavoastra vorbiti, care ati inaugurat de 5 ori trei kilometri de autostrada? Invitatul 1, tot ars, de asemenea, sare: asta ati inteles dvs din masurile vitale luate de noi, care ne-am sacrificat pentru ca Romania sa nu fie o noua Grecie.. Realizatorul: da, sa nu cumva sa ajunga si pensionarii nostri la pensii taiate de 800 euro pe luna ... Invitatul 2, jubileaza: cam astfel v-ati sacrificat .. Realizatorul: sa nu deviem de la transporturi .. Invitatul 1: care se fac pe drumuri ocolitoare ... Realizatorul: da, acum sa-l ascultam pe reporterul nostru, x... Reporterul: Pe autostrada z doua motociclete s-au ciocnit cu un microbuz, in urma acestui incident rezultand 3 accidentati, din care doi grav, preluati de Smurd acum cateva minute. Realizatorul: dupa cum ne-a transmis reporterul nostru, pe autostrada z s-au ciocnit doua microbuze cu o motocicleta, incident in urma caruia au murit 2 persoane, din care 4 au fost duse de urgenta la spital. Cu mai multe detalii vom reveni ulterior. Sa continuam discutia noastra, din studio, asadar.. Invitatul 3: asadar, musai trebuie un ministru la Transporturi, ca uite cum se ciocnesc pe strazi carutele cu jeepurile .. Realizatorul: da, circula te miri cine pe oriunde vrei, asa o debandada doar prin India mai poti vedea.. Realizatorul 2: Eu am fost in India si acolo nu aveau Jeepuri atat de multe ca pe la noi .. Realizatorul: Sunt mai ..castalieni indienii, noi nu avem nicio regula..., parca am fi complet neguvernati Invitatul 1: Gura ... realizatorului adevar graieste .. Realizatorul, surazand: Deh, facem si noi ce putem, dar mai mult decat altii.. Invitatul 2: Si, cum va spuneam, sunt sigur ca liderii nostri vor gasi cea mai competenta persoana, indiferent cat e sau nu de priceputa, oricum, nu ministru face roti la masini ... Realizatorul: Si ce legatura are? Invitatul 3: Era o metafora, nu o intelege oricine, doar cine are qiul pe masura averii .. Invitatul 2: Pai, da, ca doar nu se imbogatesc prostii, Realizatorul: Va rog, CNA-ul vegheaza .. Nu folositi expresii licentioase .. Invitatul 2: Era un adevar, domnule, nu o expresie licentioasa .. Ca doar nici cei de la CNA nu muncesc pe gratis, ca pro..., pardon, prototipurile aflate la inceputurile lor Invitatul 1: ..pleonastice ... Realizatorul: Multumesc, acum urmeaza trei minute de publicitate, va astept si altadata. catre telespectatori: Dupa cele trei minute de publicitate, vom afla daca la Rosia Montana va incepe sau nu extragerea aurului, si cand .. Publicitate .. ...........

Risipă

mă prescurgeam printre bumbii de mătase ai clipei. ochiul meu se cuibărise-n misterul siliciliului din nisipul clepsidrei. în față, o lumină atrăgătoare și înspăimântătoare în același timp. privii in sus: un nor, doi nori, trei nori plutind pe roua albastră a Ceriului. rătăcind, privirea-mi se cuibări obosită sub coroana tonică a unui copac ce-și expunea mândru semeția verde a sinelui. am stat. sub coroana lui. rezemată de trupu-i. plin de încredere. ocrotitor.

Caniculă

Interogație aritmică

Blitz

pintr-un MIRACOL, clipa se desfăcu spre cunoaștere permeabilizându-se, rostogolindu-se, dinspre inimă ca o minge aruncată în AS pe terenul de tenis/ Într-un moment de care era nevoie/în arșița verii..

Crah

 Trăim într-o perioadă (să sperăm că nu va deveni epocă), în care oamenii nu mai cunosc prin intermediul agape-respect, că nu mai au "senzorul"ăsta, astfel încât nici amintiri despre oameni nu mai pot conserva...

Nisip doar  în urmă rămânând..

Nici măcar de siliciu...

Haos

 Tot zgomotul ăsta al unei lumi haotice ne deturnează atenția de la lucrurile cu adevărat importante: ale Terrei, ale umanității, ale relaționărilor, astfel încât, în pofida orgoliului, al ideii că facem ce vrem noi, în esență, pe lângă bulele noastre de sticlă tot ce se întâmplă ne determină, ne limitează tot mai mult, din afara bulelor și din interiorul bulelor (tot mai îndepărtați fiind de noi înșine)

Târziu

  Când e prea târziu, e prea tarziu.

Timpul nu e reversibil.

Ne închide în el

Ca într-o scoică. 

Înțelepciunea te ajuta sa te poți  strecura.

Însă,  doar atât. 

Când cineva pleacă 

Regretele sunt de prisos.

Ce nu ai făcut 

Astfel rămâne.

Regretele sunt de prisos.. 

Dumnezeu m-a purtat prin întâmplări 

Care mi-au aprofundat empatia.

Nu judec cu arma la picior..

Însă multe lucruri-temei

Au rămas necitite la timpul lor.

Iar casa e șubredă,

Vântul îi fluieră a pustiu.

Când e prea târziu

E prea târziu.

 

Cerc

 Oamenii nu sunt buni

Pentru că sunt oameni.

Sunt buni pentru că sunt

Creații ale lui Dumnezeu. 

Care Este

Bun.

Dezlimitarea

 ... frumusețe și adevăr..

Exista două căi esențiale ale înțelegerii.. Inteligența educată, cultivată, pe de o parte, și subconștientul "lucrat organic" prin credință și rugăciune.

Ambele cer trudă cu sinele, iluminarea emisferelor, a căii de la neocortex la amigdală, creierul "reptilian"

Transcedentalele P.C.uri

 

"Oriunde, oricine, oricand"

Impresii la o jumătate de oră de la vizionarea Oscar-izatului: e și haios, e și scabros, mai ales datorită efectelor speciale. O metaforă "multivers" a maturizării relațiilor de familie în noul secol și mileniu, copii mileniarzi, părinți rupți între culturi diferite, cu rănile supurânde ale secolului XX, ce au sfârtecat ființa. 

La fel și joburile, prin cerințele tot mai inumane pe care le solicită,   tranaformand omul în robot.

Merita Oscarul măcar și numai pentru aceasta replică, timid plasată în vârtejul unor efecte speciale, la rândul lor metafora roții zimțate care sfârtecă omul, umanul: "Fiți amabili, mai ales că nu știți ce se va întâmpla"... 

În ce-i privește pe actori, partiturile lor sunt destul de sufocate de și prin efectele scenice excesive, ușor spre grosier ironice la adresa unora din teoriile 'la modă "..

Cheia filmului: Oriunde, oricine, oricând...

..

Oameni

Ambrozii

Dacă până la un moment dat bogații lumii aveau-reușeau să-și însușească- niște forme educaționale de calitate, acum, în epoca "totul e permis, tupeu să ai", când averea este majoritar dobândită speculativ, joasa calitate a "bogaților tot mai bogați" devine un pericol tot mai accentuat pentru sănătatea sub toate aspectele a speciei, un pericol accentuat pentru viață în sine, pentru Terra, ca planetă vie

Gând

Ca un rucsac orfeu-euridicean, ÎNNAPOIA capătă o greutate pe care sisificul din noi nu-şi mai găseşte resurse să mai urce, încă o dată, bulgărele, spre-a putea vedea, faţă către faţă, surâsul zeului...

Sacerdotală

Atitudinea de explorator. Te naști să vezi, simți, înțelegi, să contempli activ diversitatea, îmbogatindu-te pricepând, largindu-ți si adancindu-ți maria de percepție..

Rond

O zi de adevarata pomina!

Tika și Boo se plimbau ținându-se de mână prin părculețul VERDELE VIU, unde veniseră împreună cu bunica lui BOO, care-i urmărea de pe o băncuță, unde se dăduse-n vorbă cu alte bunicuțe. La un moment dat, din zona de părculeț organizată să fie căsuță pentru câteva specii de zburătoare: rățuște, lebede și doi păuni, plus sumedenie de porumbei și vrăbiuțe care veneau doar în vizită pe aici, văzură zburând o rățușcă. Se minunară puțin de zborul ei și merseră mai departe, dar nu foarte departe, ci cât să mai fie văzuți de bunica lui BOO, care așa le atrăsese atenția expres, c-altfel nu-i mai lasă singuri. Nici nu făcură trei-patru pași, că rățușca ce zburase așa de minunat se prăvăli la picioarele lor, gâfâind. - Se vede c-a obosit, sărăcuța! – comentă Tika, încercând să pună mâna pe rățușcă. Cum se văzu atinsă, rățușca se zvârcoli, dându-se puțin în spate. Acum copiii observară că s-a întâmplat ceva cu rățuca, nu de oboseală căzuse. Împreună încercară să o înconjoare, pentru a o putea prinde. Prima dată ratară momentul, dar în cele din urmă BOO, ca un baiat isteț ce era, prinse rățușca de un picior și, împreună cu TIKA, o ridică de la pământ. În alergare, merseră spre bunica lui BOO, să-i arate rățușca, poate știe ea ce putea face ca să nu i se întâmple ceva rău. - Ce-ați făcut acolo?-i apostrofă bunica, ridicându-se grăbită de pe băncuță. - Nimic, bunico! A căzut la picioarele noastre, ce era să facem? Luând rățușca pe băncuță, bunica o analiză puțin și observă că, de fapt, rățușca avea în cioc un obiect care-i îngreuna respirația. Încercă să îl scoată. La început nu reuși, dar până la urmă, atentă și să nu rănească rățușca, bunica scoase obiectul năstrușnic din ciocul rățuștii. - Vedeți copii? De aceea vă spun să nu aruncați guma de mestecat pe oriunde. Rățușca a vrut să mănânce bucățica asta de pâine uscată care, din păcate, are lipită de ea gumă de mestecat. Care i s-a lipit de cioc și nu mai putea face nimic, se sufoca și murea. - Dar asta e cu schepsis de om rău, bunico! – spunse înfuriat BOO. Chiar dacă ar fi aruncat guma de mestecat, cum s-a lipit ea de pâine? Probabil că de la început un om rău a făcut asta! Ținând rățușca bine, să nu zboare, ca să se asigure că își revine cu adevărat, bunica-i răspunse: - Da, bineînțeles, și eu cred asta. Dar chiar și guma de mestecat singură poate să tenteze vrăbiuțele și alte păsări și ele mor din cauza asta. Trebuie să fim responsabili cu vietățile din jurul nostru, dacă tot ne considerăm așa o specie conducătoare! – mai completă bunica, încercând să dea drumul rățuștei, care-și revenise destul de bine. - Nu-i da drumul! – intră-n vorbă și TIKA. Vreau să o țin și eu în brațe puțin! Bunica le făcu loc pe băncuță celor doi copii, care mângâiară pe aripioare rățușca până ce-ncepu să-i strălucească penele ca și cât ar fi fost date cu ulei. - Ce blândă e, totuși! – zise TIKA, încercând să-i ridice aripioarele. - Stai cuminte, că o rănim! – comentă BOO, uitându-se către bunia sa, care surâdea, fără să intervină. - Bine, acum o să-i dăm drumul, că e mai bine și nu o putem ține cu noi! – se hotărî bunica, încercând să ridice rățușca, pentru a o ajuta să-și ia zborul. - De ce nu o putem ține cu nooooooooi? – se plângăci BOO, că doar e mai în siguranță decât aici, în parc, unde sunt astfel de oameni răi? - Ea e o pasăre liberă, BOO, noi stăm la bloc și nu o putem ține în cușcă – i răspunse bunica, dând drumul rățuștii să zboare. Nici nu-și luă bunica bine mâinile de pe ea, că huști! – zbură rățușca. Din înălțime, fără să se sinchisească de faptul că e rățușcă, acesta le spuse copiilor: - Mulțumesc, TIKA, mulțumesc, BOO! Bunica nu îmi înțelege cuvintele, dar să-i mulțumiți și ei, în numele meu! - Ceeeeee? Cuuuuuuum? – se mirară copiii în cor. Rățușca vorbește? - Da, noi toate viețuitoarele vorbim, dar în alte forme decât voi. Doar copiii și unii oameni care și-au păstrat aceste capacități ne pot înțelege. O să mai vin pe la voi când o să vă văd prin parc – mai măcăni vorbind rățușca-n timp ce se făcu nevăzută. - Bunico, rățușca ne-a mulțumit, nouă și dumitale – comentă BOO, ușor neîncrezător că-l va crede. - Ei, ei, copii! Imaginația voastră face și pietrele să vorbească! – mustăci neîncrezătoare aceasta. - Ba da, ba da – întări și TIKA spusele lui BOO! – chiar așa a spus, să vă mulțumim și dumneavoastră! - Da......... – mai adăugă politicoasă bunica, hai, gata cu povestea asta! Vă mai jucați o jumatate de oră și după aceea vom pleca. Aveți grijă ce mai faceți pe aici! - Bine, bunico... Mergem în părculețul cu topogane și la locul cu pești.. - Nu, la locul cu pești să nu mergeți decât însoțiți de mine! – Cine știe ce năzbâtii faceți pe acolo! Copiii porniră ușor abătuți spre topogane, dar TIKA nu se lăsă dusă și-l chemă pe BOO la micuțul heleșteu unde se găseau broscuțe și peștișor și, uneori, mai aterizau și lebedele, chiar și rățuștele.. - Hai, vino! Poate că ne mai întâlnim cu rățușca aici! Sunt curioasă dacă ne va mai spune ceva... - Da, dar să nu se supere bunicaaaa!... – se lăsă greu BOO, mergând, totuși, după fată spre heleșteu. Odată ajunși în apropierea heleșteului, îngrădit cu un gărduleț, să nu cadă cineva acolo, copiii se așezară pe o băncuță, urmârind cu atenție activitatea celor câteva viețuitoare din apă. De-odată, sări pe bordură un peștișor care-ncepu să se zbată haotic, fiindcă nu mai era în elementul lui – în apă. - Hai, măi, BOO, că azi suntem salvatorii viețuitoarelor din parc! – comentă amuzată TIKA, încercând să prindă peștișorul, ca să-l zverle înapoi, în apă. Nu reuși, acesta, ferindu-se, sări și mai spre trotuar, astfel aflându-se într-un pericol și mai mare.. Ridicându-se repejor după bancă, BOO o ajută pe TIKA să poată prinde peștișorul, ca să-l ducă la locul lui, în apă. În cele din urmă reușiră. Luîndu-l să-l conducă spre gărduleț, să-l pună încetișor în apă, peștișorul se zvârcoli, scîăpându-le copiilor din mână dar, din fericire, ateriză în heleșteu. - Mhulțșumesc, mhuțșumesc – chopchii, auziră o voce subțire și nesigură pe ea, venind dinspre locul unde se dusese peștișorul. Și, în câteva secunde-l și văzură sărind bucuros. - Tu vorbești? – întrebă profund neîncrezătoare fetița.. - Dha, dha – se auzi din nou vocea. Dar nhu phot fvorbhi cha fvoi... – mai comentă vocea peștișorului. - Ei, na! – interveni BOO, de data asta chiar necrezându-și urechilor. - Bha dha, eu shunt, shi vha multhumesc fhrumos cha mhathi ajhuthat! – mai completă intrând-ieșind din apă peștișorul. - Dar de ce vorbești cu atâția de ”hhh” peste tot? -întrebă BOO, chiar curios de răspuns. - Phai eu cu branhiilhe mhelhe .. athata phot! – comentă ușor jignit peștișorul. Ehu nhu ahm mhamha și thatha cha vfoi. Dhe michutz invhatz shinghurel sha trahaiesch, shi mha inghrijheschm, sha rhesphir, sha mha hrahnhesc.. - Măi, măi, vorbește mai încet că nu înțeleg nimic! – îl opri fetița din debitul său verbal pe peștișor.. - Mai, TIKA, fii muțumită că vorbește și așa! – comentă amuzat BOO. Un timp, peștișorul nu mai apăru. Copiii se hotărâră să meargă spre topogan. Când tocmai se ridicaseră după băncuță auziră iar vocea: - Nhu vă shupharathi, eu shunt shinghurel shi mha buchurh cha mhai phot vhorbhi chu chophii!- zise, intrând-ieșind din apă – și continuă: Dhar amh shi euh mhamha și thatha! – Mhamha mhea esthe apha shi thathal mheu esthe aherhul. Ehei au ghrijha dhe mhninhe dhacha shi euh amh ghrijha dhe mhine – mai zise peștișorul, sărind voios de colo-colo prin eleșteu. Lha rhevedherhe, chophii! Nhe mhai vhedhem nhoi! – mai zise, îndepărtându-se grăbit, pentru că observase un pescăruș care-l luase la ochi și-l urmărea, gata să-l înfulece. - La revedere și ai grijă de tine, peștișorule! Bine, ne-om mai vedea noi pe aici, că mai avem un prieten, un rățoi și el tare vorbicios! – spuseră copiii în cor, urmârind cu îngrijorare pescărușul care se uită spre cei doi copii furios că-i scăpase prada.. Mergând îngândurați spre topogan, cei doi copii nu îndrăzneau să deschidă niciunul cuvântul despre ce li se întâmplase azi. - Măi-măi, ce zi! – comentă BOO, - Da, chiar așa! – completă TIKA. Dacă vom povesti cuiva nu o să ne creadă nimeni. - Păi, nici nu e cazul să povestim. Doar dacă-i vom mai întâlni pe cei doi și o să ne vorbheaschă iar – zise BOO, continuând: Ce chestie, vorbesc precum peștișorul! Măi, să fie! - Ha-ha, râse fetița, aplecându-se să culeagă o frunză de stejar de pe jos. Ajunși la topogan, copiii văzură că era foarte aglomerat. Așteptară puțin să vadă cum o să-și facă loc și ei, însă nereușind, se plictisiră așteptând și ieșiră din zona amenajată pentru joaca prichindeilor. - Eu am obosit stând în picioare – se plânse TIKA, hai să mergem spre bunica ta, poate ne citește vreo poveste sau poate că mergem chiar acasă – mai zise ea, luând-o înainte, spre locul unde era bunica lui BOO . - Bine, și eu m-am cam plictisit! – fu de acord BOO. În plus, cele întâmplate azi chiar că m-au bulversat! Mai ales că nu putem vorbi cu nimeni despre asta, că toți vor râde de noi! Bine că nu am fost singur și măcar tu, TIKA, poți confirma că nu am visat, că a fost adevărat că atât rățușca, dar și peștișorul au vorbit cu noi! Ba, peștișorul ne-a mai făcut și destăinuiri, cu mama și tata ai lui ... - Daaaa - -i răspunse surâzând TIKA. Ajunși în apropierea locului unde o lăsaseră pe bunică se speriară, că nu o mai văzură. Se așezară îngrijorați pe băncuță când, după un pomișor apăru aceasta, certându-i: - Vai, vai, ce spaimă am tras! Unde-ați fost? Că m-am dus la locul de joacă, la topogan și nu erați acolo! - Ba, bunico, am fost. Dar erau prea mulți copii și ne-am plictisind așteptând să ne vină rândul la topogan ... - Nu e chiar așa, că eu nu v-am văzut acolo! – comentă bunica, privindu-l ușor furioasă pe BOO. Ca să o mai liniștească, TIKA o rugă să le citească o poveste... - Sunt obosită, acum nu am chef de asta! – zise bunica, încerând să-I determine pe cei doi copii să se ridice de pe bancă și să meargă spre casă. - Ba da, bunico, citește-ne din FRAȚII GRIM! Cartea pe care am cumpărat-o de la librarie când am veeniiit în parc! Văzând că nu e rost să-i convingă altcum, bunica deschise geanta, luă cărticica și ochelarii de acolo și, răsfoind cartea, la un moment dat începu: - Așadar PESCARUL ȘI SOȚIA SA – o poveste de Frații Grimm ”A fost odat ca niciodatp un pescar bătrân, care locuia împreună cu soția lui în apropierea țărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit și dărăpănat, iar bătranul, slăbit de povara anilor, de abia-și mai tinea zilele. Nu mai ieșea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face față valurilor mai puternice. Îndraznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscățivă de pe țărm.... ” – și așa continuă bunica citindu-le celor doi copii, care o ascultau vrăjiți. Ba, parcă și câteva rândunele și câțiva porumbei prinseră vraja poveștii, că se așezaseră cuminți pe o băncuță din apropiere... Și așa se scurse povestea spusă de bunică până ce copiilor începuseră să li se cam lipească ochii de somnul ce se lăsa condus meșteșugit de glasul cald al bunicii. - Gata, o să vă mai citesc și mâine. - Sau poate mai târziu!, comentă somnoros BOO. - Da, vom vedea... – spuse bunica, punându-și ochelarii și cartea la loc în geantă. Hai să mergem acasă, că e târziu. Te las pe tine, TIKA, mai întâi acasă și apoi mergem și noi, BOO, cu autobuzul spre casa noastră. Vă rog să nu mai faceți năzbâtii, că sunt și eu obosită de ziua de azi – închise discuția aceasta pe un ton hotărât. - Daaaa!, comentară copii fără să vrea amândoi odată - dar pentru noi, ce zi! – spuseră, privindu-se cu subînțeles unul pe altul, încerând să țină pasul cu cel al bunicii.. Și astfel, parcul se tot depărtă de cei trei, până când dispăru sub perdeaua de copaci ce era plantați de-o parte și alta a străzii unde trebuia să meargă acasă Tika.

Toby si Ylona -o zi de vacanta

- Bună dimineața!-i spuse, Baiatul fetei, în timp ce smulgea iarbă de pe marginea drumului. Fetița se plimba pe o bicicletă, cu un basc nou pe cap, mândră nevoie mare, pentru că de-abia primise bicicleta cadou. - Bună dimineața, Toby! Cum îți place bicicleta mea? E nouă! Am primit-o de la bunicul meu, care este pescar. A spus o poveste despre un pește mare pe care, după ce l-a prins, l-a dus la piața de pește și a luat așa mulți bani pe el, încât mi-a cumpărat această bicicletă.... Băiatul se opri din smuls iarba și privi cu atenție bicicleta, după ce fata se oprise și mergea pe lângă ea. Puse mâna pe cauciuguri, pe ghidon, și sesiză că: - E marfă! Chiar îmi place! Dar eu aș prefera albastra pentru mine. Tu ești fată, de aia bicicleta ta e roz. Cum ți s-ar părea un băiat pe o bicicletă roz? Ha-ha-ha! – râse el, sigur pe concluzia la care ajunse. - Ei, na! Că parcă mai contează culoarea, când te plimbi cu ea! Dar, ce e drept, ai părea puțin caraghios pe o bicicletă roz! Și ți-ar atrage atenția asupra culorii doar ce-i care nu și-ar putea-o permite, care nu ar putea-o primi cadou în viața lor, de necaz! ... - Da, mă rog, oricum nu mi-o permit nici eu... Ce zici, mă ajuți să mai strâng iarbă pentru Mac-Mac? M-a trimis bunica să o ajut cu asta, că Mac-Mac nu poate veni singură aici, iar noi în curte nu prea avem iarbă .... - A, bineînțeles! De-abia aștept să îl smotocesc pe căpșor pe Mac-Mac! Fata lăsă bicicleta de-o-parte și, împreună cu băiatul, strânseră câte-un braț mic, de copil, de iarbă pentru Mac-Mac. - Hai să ne oprim, că ne îndepărtăm de locuil unde am lăsat bicicleta și nu vreau să mi-o ”împrumute” careva” ! – zise fata, îndesînd iarba pe care o avea într-o plăsuță pe care o scoze din buzunarul pantalonilor. Tu ai unde să pui iarba culeasă?, eu sunt mereu ”utilată” cu câte-o punguță, pentru că mai cumpăr pâine de la magazin, dacă mă sună mama, că ea nu a putut cumpăra. - Normal! Oar nu mergeam cu iarba așa, să o pierd pe drum! – se minună băiatul de astfel de întrebare, de parcă el nu ar fi știut nici măcar atâta lucru. - Bine, atunci, să mergem, că eu trebuie să merg și pe la bunicul, care mi-a promis că îmi arată cum prinde pește. - Da? – se minună băiatul. Păi, dacă nu te superi, după ce duc mâncarea lui Mac-Mac, pot merge și eu? - Bineînțeles! Nu cred că o să se supere bunicul... Cei doi copii puseră punguțele cu iarbă pe bicicletă, unul pe o corană, celălalt pe cealaltă coarnă, și purceseră la drum. Fetița mergea pe lângă bicicletă, ca să poată ține același ritm cu băiețelul. - Nu te supăra, mai avem puțin până acasă la mine... Poți să mă lași să merg puțin pe bicicletă? - Sigur!, spuse fata, luând cele două punguțe cu iarbă de pe coarnele bicicletei. Nici nu încălecă bine pe bicicletă, că băiatul căzu. - Ce are bicicleta asta de nu merge cu mine? - Ha, ha, ha! – râse fata. Păi nu ea merge cu tine, ci tu merge cu ea. Trebuie să înveți să îți ții echilibrul, să pedalezi, ca să poți merge pe bicicletă... - Ei, nah! Eu nu știu să merg pe bicicletă. Poate mă înveți tu – spuse, ștergându-și pantalonii de praf și încercând să ridice bicicleta din drum. Fata merse sper el și îl ajută să ridice bicicleta. Apoi puse din nou pungile de unde le luase și porniră la drum în continuare. Ajunși acasă, Mac-Mac deja știa că îl așteaptă ceva bun. Îl aștepta la poartă pe băiat. Împreună cu fata, Toby intră în curte și luă o mână de iarbă pe care i-o dădu lui Mac-Mac, care stătea fălos să fie mângâiat pe creștet de fată, plăcându-i tare acest fapt. - Măi, ce-ți place! Conchise și fata, încercând să îl ia în brațe. Dar rățoiul nu se dădu luat în brațe! Ce, e bebe-rățoi, să fie luat în brațe? Nu, el e ”băiat mare”, una e să te lași mângîiat pe cap și alta să te poarte în brațe o fată! După ce băiatul duse restul ierbii cules la bunica sa, îl închise pe Mac-Mac la locul lui, să nu care-cumva să iasă din curte și să îl calce vreo mașină, plecă împreună cu fata la pescăria unde-l găseau la această oră pe bunicul ei. Merseră ce merseră și, odată ajunși, bunicul fetei-i și văzu, venind spre ei cu un ditamai peștele într-o mână, iar în cealaltă cu o căldărușă în care se pare că avea apă.. - Bine ați venit măi, copii, măi! – îi întâmpină el bucuros. Ylona, de unde ai ”pescuit” băiatul ăsta frumușel? - Ei, bunicule, nu-l recunoști tu pe Toby? -ha-ha-ha, Ce, e pește, să-l pescuiesc? Bunicul râse și el, întinzând spre copii peștele care fusese scos de crând din apă, că mișca. - Uite, dacă îl puneți din nou în apă aici, în căldărușa asta, el nu o să moară, ci o să continue să respire. Este prea mic să îl pot vinde pe bani buni la pescărie și nu este bine să omori vietățile așa, de dragul de a le omorî. - Da, bunicule!, se repezi și fata să fie de acord – Poate are și el copii... - Ei, nu e chiar așa la peștișori... Mama lor e apa și tatăl lor e Dumnezeu. Vezi, avem un tată comun! – spuse bunicul, în timp ce se grăbea să meargă la masa unde avea el afacerea, lăsând peștele celor doi copii, care-l puseră în căldărușă. - Bunicule, îl pot lua acasă? Toby are o rățușcă și vreau să am și eu un peștișor. Pooot, bunicule??? - Da, bineînțeles, că de aia ți l-am și dat. Dar să aveți grijă cum îl duceți acasă, să nu vărsați apa, că el moare dacă nu e ținut prea mult timp în apă. - Aveți încredere” – interveni Toby, bărbătește, în timp ce luă găletușa din mâna fetei. Te ajut eu să îl duci. - Mulțumesc, bunicule! Mulțumesc! – zise fata, întorcându-și bicicleta, ca să pornească împreună cu Toby spre casă. La revedere! Te aștept cu bunica la masă, să nu uiți să vii! - Bine, bine... vin, dacă pot.. La revedere, copii! - Cu bine! - completă și Toby, grijuliu nevoie mare să nu verse apa din recipientul în care era pus peștele. Cei doi copii mergeau încet, cu grijă, fiecare privind spre găletușa în care peștișorul stătea și din care chiat încerca să iasă, la un moment dat... - Măi, măi! – Fii cuminte! - îl atenționă fata. Că mori dacă ieși din găleată! - E-hei, păi el cu mine se pune! – remarcă țanțoș băiatul. Nu ține! Trecând pe lângă casa băiatului, îl auziră pe Mac-Mac făcând gălăgie de parcă erau zece rățoi, nu unul. - Băi, Mac, fii cuminte, că vin îndată la tine! Ce zici, vrei să te împrietenești cu un peștișor? Cum să-l botezăm, Ylona, pe pește? - Fishulica – așa-i zic! Că și al tău se cheamă Mac... - Bine, cum zici tu! Băi, Mac-Mac, fii cuminte, că te mănâncă Fishulică! - Ha-ha-ha – râse fata! Tu știi că rațele sălbatice mănâncă ele peștișori? - O fi, dar Mac al meu nu e sălbatec și mănâncă iarbă și grăunțe... – completă băiatul, grăbind pasul, ca să ajungă mai repede la casa fetei cu peștele, că mai avea și altele de făcut azi. Odată ajunși la casa fetei, cei doi copii o căutară pe bunica fetei, care se miră de peștele viu și îl puse într-un recipient mai mare, peste care mai puse ceva apă. - Bunicul a spus că nu știe dacă vine la prânz... - Da, mă gândeam eu... – spuse bunica nu năduf. Dar peștelui ăsta ce-i dăm să mănânce? Că nu-l putem ține doar așa, în apă! - Lasă, bunico, o să mă interesez eu la bunicul și rezolvăm – completă fata, luându-și la revedere de la Toby, care deja ieșise alergând din curte. O să mă ajute bunicul cu hrana peștelui, că doar nu mi-l da așa, doar ca să moară de foame ... Știe el ce și cum – făcu ea sigură pe ea, știind că bunicul avea ieșiri din orice situație. Se mai uită puțin la peștișor, care se tot zvârcolea în vasul cu apă și, după ce puse bicicleta la locui ei, îi spuse bunicii: - Gata, bunico, pe azi cu joaca! Mai am doar două zile de vacanță și mai am teme de făcut! - Bine, bine – cum știi tu!, mustăci bunica, Dar să vii gând te strig la masă. - Da, bunico! Mulțumesc! Și mai ai tu grijă de Fishulică, să nu ”zboare” din apă!... - Cine e Fishulică? A..., peștele,-și dădu seama bunica. Bine, am eu grijă de el. Merge de învață, că vine mamă-ta de la serviciu și tot mie îmi face capul calendar că te țin din învățat! Și eu, Doamne-Doamne, numai așa ceva nu fac! - Știu, bunico, dar mă descurc eu! – completă fata, ronțăind un măr pe care-l luase din coșul cu fructe. Am plecat! Ajunsă în casă, fata se privi în oglindă și-și spuse, șugubăț: - Păi, nu-s eu fată ca oricare, nu? Și începu să citească din CUORE, INIMĂ DE COPIL – cartea din care trebuia să pregătească un rezumat pentru școală... La un moment dat sună telefonul. - Alo, Ylona, tu ești? – spuse o voce stridentă. - Da, eu sunt. Ce faci Toby, ce ți s-a întâmplat? - A, nimic, voiam să știu ce face Fishulică. E bine? - Da, răspunse fata. Bombăne pre limba lui în căldărică, zise fata râzând. - Mă gândeam să vin și eu cu Mac-Mac pe la tine mai după amiază ... - Ce zici? Dacă ăștia doi nu se plac sau se plac prea mult, din partea lui mac-Mac mă aștept la suprinze. Să nu se repeadă la Fishulică! - Nu o face, n-ai grijă – răspunse băiatul sigur de el. - Bine, dar peste vreo două-trei ore, să citesc și eu pentru școală. Tu nu ai teme? - Ba da, însă eu îl aștept pe tata, că le fac eu el... – completă răspunsul Toby. Eu trebui să mai ajut și pe lângă casă, că sunt băiat mare, iar bunicii mei sunt ceva mai învârstă decât ai tăi... - Da, înțeleg. Păi, atunci vă aștept când am spus, încheie fata discuția și închise telefonul. Citind, fetița și adormi la un moment dat, imaginându-și-l pe Amedeo făcând năzbâtii ... Auzindu-l pe Toby salutând-o pe bunica ei, se hotărî să iasă din casă și mare-i fu mirarea când îl vîzu pe Mac-Mac cu un papion la gât. - Ce i-ai făcut bietului rățoi? – întrebă râzând. - Suntem în vizită, trebuie să fim arătoși, săi- facem impresie bună lui Fishulică. Dacă e o ”ea”, cine știe? – mustăci Toby. - Ei, ce să zic, că glumeț mai ești! – completă fetița, mergând spre locul în care-l pusese pe Fishulică. Bunico, unde e peștele, l-ai mâncat? – întrebă ea speriată. Bunica nu răspunse, însă ieși din locul unde era cu peștele care era pus într-un vas și mai mare. - Păi, a trebuit să-l mut iar, că ăsta fuge de aici! – răspunse bunica, vizibil deranjată de greutatea vasului cu apă în care era pus peștele. - Bine, bine – zise fetița cu inima ușurată, mergând să-și ajute bunic. Nici nu ajunse bine cu recipientul în curte că Mac-Mac se și repezi spre pește, să-l smotocească! - Ai grijă, Toby, cu animalul ăsta al tău! Că deși poată papion nu e gentleman deloc! Potolindu-și rățoiul, Toby conchise: - N-a fost o idee bună să-l aduc aici, că ăsta-i obișnuit doar să înfulece.. Acum, asta e, îl ducem pe Fishulică la loc și îl mai las pe Mac-Mac prin curte, sper să nu poată ieși pe undeva – și vin și eu să încăț cu tine. Am auzit că ai CUORE, INIMĂ DE COPIL. Mi-o împrumuți și mie? - Da, spuse fata, mergând împreună cu Toby spre locul unde învăța. Putem citi și împreună. Mă bucur că își place să citești. - Păi, cum, nu? – completă băiatul, intrând. Odată ajunși în casă, cei doi copii se puseră pe citit. Când citea fata cu voce tare, când citea băiatul cu voce tare.. Și astfel, se întunecase pe nevăzute. - Hei, măi, am uitat de mac-Mac, sper să nu-l fi pierdut! Mîine, dacă e mai cald, poate ieșim și le citim și lor. Poate că înțeleg și le place și lor Amedeo ... Pe această replică, băiatul merse și-l ”culese” pe rățoi dintr-un colț în care acesta găsise ceva iarbă, și, luându-și rămas bun de la fată, stabiliră că ziua următoare vor face lectură la trei guri (că ”vocea” lui Fish nu se putea auzi) și tare haios o să mai fie....

Selfie...

Eu stiu ca exista un Centru Care nu sunt eu Unde se cristalizeaza amintirile Si de unde esenta eului meu primeste informatie, inspiratie, expirației;

energia surasului. Timpului. Cat sunt aici Acolo e casa ingerului meu.

Redundantze

In urma pasilor nostri grabiti spre niciunde, pierdem chiar sansa urmelor. A impresiilor vii despre noi insine, despre verde si viu, despre aer, apa, lumina, despre secunda prietena, despre viata noastra. Murind-o continuu printr-o neglijenta criminala fata de noi insine; aflati in prizonieratul morbid al falsilor nostri semeni, panzele de paianjeni care ne sufoca timpul, destinul, sansa de a ne percepe pe noi insine ca oameni vii, traitori intr-un Univers viu, pe o Planeta vie. Alergam tot mai repede spre propria noastra moarte. Si pe ea ratand-o...

Respiratie

Cine-i aproapele Cine-i departele Intre ranjet si suras Pasii se pierd in abis. Intre-o departare care nu doare Si-o apropiere care te piere unde-i aproapele, care-i departele. Fu suras, un aproape ce ranjet deveni. Iar dinspre departe un umar-odihna veni. Totu-i o unda ce te cufunda in tine, pan' ce pieri. Te castigi sau disperi. Totu-i o unda. Unduire intre viata si nemurire. Razant cuib de lumina ce fulgera pe ceruri. si-ntre fulguratii respiri-fiire cautand aproapele-n departe ascuns suras de inger sau abis. Te mai tii de tine-n mers straine, ori ai ramas topit in praful ce-n fatza din urma iti vine? obrazu-ti carpit iti mai incape-n privire ori si el, ca-ntr-o unduire, se va fi umbrit?

Aripe

eram o intamplare, peste care clipa a trecut tacuta, in urma trei sferturi de roua prelungind surasul din ochiul sugubat al unui porumbel. salbatec.

Und/uimire

Mema

Trebuie să învăţăm să fim responsabili pentru cuvintele noastre. Să ştim că nu toate ideile noastre sunt deplin valabile, că şi alţii au ideile şi valorile lor, pe care să le respectăm, în limita rezonabilului. Trăim în interiorul unor societăţi care nu mai au rădăcini, pentru care valorile au devenit obiecte de plastic, reciclabile, uuşor manipulabile de orice interes, de orice individ lipsit de scrupule. Cu cât valorile noastre sunt mai temeinice, cu atât cuvintele noastre au în ele carnea adevărului şi frumuseţea inefabilă a timpului înfloritor pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Există în lumea asta demenţi care omoară pe oricine nu este de acord cu ei. Însă, pe de altă parte, există şi indivizi care ucid prin cuvintele pe care le folosesc. Prin drepturile prin care şi le arogă, în calitate de dumnezei ad-hoc. Mi se pare că niciunii din ei nu au dreptate... Cuvântul clădeşte, dacă valoarea lui există în valoarea celui care-l exprimă. Palavrele ucid, direct şi indirect. Să preferăm CUVÂNTUL CARE ZIDEŞTE, cu riscurile lui, în societăţi pentru care reciclarea continuă, de valori şi persoane, e ..bază economică! Să vorbim CUVINTE, în cunoştinţă de cauză şi în deplinătatea intelectului de care ne prevalăm în faţa celorlalte specii!