tăcere ascunsă-n
surâsul incandescent al
nourului,
ca pre sub patima luminii
să-și revendice
metaforele-imagini
din metafora-umbră
spre metafora-gând nuntit cu sine însuși, întru devenirea
pasului-aripă.
miercuri, 18 noiembrie 2015
luni, 2 noiembrie 2015
pricinile surasului
...nu-mi plac oamenii-linii, ci doar oamenii ondulati, prin care multicolor trec undele si, in racoarea diminetilor, raman vii, intre lacrimi si surasul florii soarelui, fante luminoase pe o planeta rotunda, pastrand gandul bun al lui Dumnezeu uitat in pana pe care doar ei, "ondulatii", o mai pot vedea in aripa-n zbor a porumbelului alb...
vineri, 14 august 2015
vineri, 12 iunie 2015
timpul e viu
Nicăieri.
Niciodată. Niciunde. Nicicând. Pretexte de-a transforma timpul într-o lighioană
opacă. Lipsită de transparenţă şi de posibilităţi. De permeabilitate. De
accesibilitate şi şansă. Şi astea toate într-o lume ce ESTE prin timp. Care se
VEDE prin timp. Care se AUDE în timp. În care SE TRĂIEŞTE de la o secundă la
alta, un timp la altul.
Negarea
timpului e doar un afect al depresiei. De asemenea, orbirea dintr-un interior
lăsat pe întuneric, fără ochi chiar, în care se instalează depresia, cu
fluctuaţiile zogomotelor, sunetelor, fulguraţiilor şi dezordinilor care rup
fiind până la aneantizare. O intrare în sine până peste sine, dintru care nu se
mai recunoaşte nimeni în sine...
Primul
strigăt, la naştere - e deja un sunet în timp. E deja intrarea în standardele
timpului, cu măsura de care fiecare e în stare.
Măsurile timpului sunt diverse. Capacitatea
imersiunii în el, dând diferenţele. „Gagliarda”, dansul, pe care eşti în stare
să-l exersezi, în cerc, în semicerc, în spirală – cred că face marile diferenţe
de percepere a lui. Pentru că, oricât de intelectuali ne-am da, perceperea
efectivă a timpului se face prin sânge, carne şi os, prin nervii care dor,
întinzându-se sub presiunea lui.
Timpul e viu. Simte când e luat în seamă şi
reacţionează în consecinţă: dă credit celui care-i dă credit. Respectă pe cel
care-l respectă. Şi nu doar ca expresii verbale. De la o fază a încrederii/neîncrederii
încolo, timpul se manifestă viu într-un sens ori altul: ca o lumină ori ca o
gaură neagră.
Ca o lumină – viaţa celui întru care se manifestă
devenind tonică, vizuală, vizibilă, „lucrurile merg”. Timpul e un partener de
dialog pe care trebuie să-l iei în seamă, să-l auzi, asculţi, să ţii seamă de
ce-ţi .. spune.
Ca o gaură neagră – în fine, depresia.
Astfel încât, VIUL ÎN TIMP înseamnă oportunităţi
de care nu ştie, pe care le simte prin valorificarea clipelor. Crescând în
sine, ca viu, din această valorificare, odată cu insul şi timpul său. Ori
scăzând, în cazul în care viul se comprimă, cu sine – şi timpul său...
vineri, 24 aprilie 2015
Brainstorming ,,,
între segmentele impresiei/
încercând să dăm sens
hortensiei/
papadat de bengescu-n
rădăcinile/
prin care din frică ieşim/
tropăind/
ori cu graţia secundei-har /
ne construim stratageme de
supravieţuire/
închişi ermetic în
fragmentul de sine/
pe care-l pricepem/
şi cu care dansăm angoasant/
prin destinele cunoscuţilor
ori necunoscătorilor noştri.//
cand spargem gheaţa/
copca prin care privim
cerul/
ne rostogoleşte din
neputinţe/
doar contravaloarea clipelor
dintre o respiraţie şi alta/
plătite cu peşinul
înţelegerii/
în monede-lumină.//
fiecare gest şi privire
de-atunci înainte/
e-n alt tipar emisă/
magneţi devenind pentru/
alge ori rechini ...
luni, 9 februarie 2015
GLOD
Paşi-mi
se pierd prin rumoare.
Timpu-mi
se scutură.
Prin
amintiri strecurându-mă,
M-am
pierdut de izvoare.
Cuvintele-mi scad privirea.
Ochiu-mi
nu se mai regenerează-n nimic.
Peste
streaşinile sunetului târziu
Urechea-mi
trădează uimirea.
Nu
mi-e nici cald. Dar nici rece.
Clipele
toate-mi robotesc în zadar.
Aiuritor
se-ascunde şi-ultimul vis
În
rana ultimei arce.
Din
când în când răspund la un nume.
Genericu-mi
nume înscris pe-o hârtie.
Aş
avea dreptul, probabil, la un surâs...
Un
rânjet se-ntoarce din lume...
Pe-o
cărare întoarsă din drum
Mă
preumblu-ntr-un petec de seară.
Din
treptele scorburii-mi se preumblă
Umbra-mi,
preschimbată în scrum.
Nu
mi-e nici rece. Nici cald.
Din
amintiri mă strecor spre amiază.
Un
nume-mi răstoarnă umbra urechii
Sub
care clipele-mi scad.
sfert
Tremura-n noi Cuvantul/
curentandu-ne de sine continuu./
Oricat de mult am vedea-n oglinzi/
carnea doar, ori masca,/
voltii care ne tin trupul in freamat constant/
(cu umbre si fosnet/
in cei mai subtili centri nervosi)/
ne rastignesc de noi insine/
pe noi insine: /
o cruce asumata-,nteleasa/
ori doar patru sensuri/
care ne rup in sferturi-bucati,/
smulgandu-ne constant viata din fiinta,/
timpul din clipa,/
pasul din mers, rostul din sinele-i./
Cat fi-vom Cuvant/
rana vom fi./
A intelesului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)