Rostire

Prizand, prin ticaitul  subțire
Al inimii uitate-n petale, invietuirea,
Esti într-o vulnerabilitate
Sub incidența căreia
Semeni nu-ti mai pot fi
Fiarele cotidiene, care consuma,
Isteric, totul

Imbatranirea

De la o varsta,
Începi să simți timpul
Cum iti răsfoiește măruntaiele,
Se lăfăie în tine, balonabil.
Umblandu-ti, nestingherit, prin
Obiceiuri, stări, afecte,
Dezafectandu-ti viteza de reacție
La starea de dimineata, de prânz și de seara.
Cand s-a obișnuit să doarmă,
Sforaind  în tine,
Pasul ti-e greu.
Tu insuti/insati privind în oglindă
Pe altcineva,
Care nu esti tu, acea persoana pe care o simti care merge, și respira
Ori privește în jur, în trecerea prin lume.
Devenit spațiul timpul tau
Secundele motaie  pe lângă tine...

Mutatii agnostice..

Există porumbei care nu mai recunosc
Bobul de grâu, domesticiți de resturile menajere
Ale unei civilizații de plastic.
Câini ce-și ajută prietenii, că-s câini, pui ori pisici.
Animale a căror privire e tot mai umană
Printre oameni care consideră
Că pasul e fraierul roții, cuvântul o simplă
Locomoție pentru frustrări tot mai acute,
Ochii doar plante carnivore, care devoră ce văd,
Palma – armă continuă, capul – simplu pretext pentru coafuri și gablonțuri.
Sufletul – rana despre care posesorul n-are habar.
Lumea cerne ce are. 

... in urma-i, clipele-si rastalmacesc redundant o candoare pe care o ascund, cu grija, in roua din care-si sorb setea porumbeii albi, simbolul Sfantului Duh ..

Dedimineatza

Ca un rucsac orfeu-euridicean, ÎNNAPOIA capătă o greutate pe care sisificul din noi nu-şi mai găseşte resurse să mai urce, încă o dată, bulgărele, spre-a putea vedea, faţă către faţă, zâmbetul zeului.