CĂLUȚUL BRUN

Mergea plecându-și capul - la fiecare pas pestriț (puțin cam șchiop fiind) -
Iar din căruță - stăpânul său îl biciuia de zor (recoltă de fier vechi cărând). 
În dimineața zilei ce-o descriu - calul cel brun doar apă dintr-un lac băuse,
Nu pentru alta, dar lacrima, ce îi căzu din ochiul drept, din apă-i se prelinse …
Pe drumul pietruit - galopul său pestriț cânta un viers de jale.
N-avea pe nimeni … dintr-ai lui, să-i iasă-n cale…
Și, la un strop de tihnă, binemeritată,
O mângâiere să-i ofere pe coama-i înstelată;
Si - de putea - o mână de grăunțe să-i aducă,
Ar fi-nmuiat chiar cerul căluților de sticlă!

Dar nu. Doar biciul stăpânului îl simte, grumazu-i tremurând sub lovitură!
Pe drumul pietruit niciun alt om nu pare să simtă cum lacrima-i susură
Din ochiul său cel blând …

Mergea.
Plecându-și capul. 
Stăpânul său, înfierbântat de pradă,
Lovea, icnind.

Tăcut, căluțul brun călca pestriț, potcoava să nu-i cadă…


Și-n jur, tăcere.
Doar praful drumului
din urma roibului rănit
urca spre stele.