(Florina Gleznea şi Cristian Popa - scenă din foaier) Motto: ”Fiecare vede altceva când se uită acolo în larg/Fiecare vede ce vrea el să vadă”
Balansând între TOTUL E BINE CÂND SE TERMINĂ CU BINE şi SCAPĂ CINE POATE, personajele din farsa cu gust amar SATISFUCKTION, de Thomas Bernhard, pusă în scenă la Teatrul Foarte Mic de Theo Herghelegiu, ies vii şi doar suficient de vătămate, încât să ne determine să medităm asupra adevărurilor pe care societatea modernă ne-a învăţat să le înghiţim şi asupra consecinţelor posibile, reale şi valabile pe care acestea le au asupra ...digestiei psihice. În plus, textul, la rândul său, este unul care clivează obsesiv între estetic, metafizic, socio-cultural, între metaforă și ...cuvântul direct, dens, lăsând cititorul-ascultătorul să leviteze pe nisipurile mării, unde: ”E uşor de spus/După cum e uşor de răspuns/Pe malul mării şi înapoi”...
Vivace, cu tempouri care accentuează latura ironică a perspectivei regizorale asupra întregii feerii psihologice pe care, la fel de ironic, şi autorul o expune, montarea doamnei Herghelegiu naşte un spectacol captivant, care pune în valoare atât actorii tineri, cât şi – mai ales – capacitatea de joc extrem de tonică, multiplicativă a doamnei Valeria Seciu, care pare a se simţi excelent, colaborarea cu regizoarea fiind una de bun augur, un merit deosebit al regiei fiind şi acela că a reuşit, în creuzetul laboratorului de lucru cu actorii, să anuleze absolut reala diferenţă de valoare şi de experienţă între Valeria Seciu şi ceilalţi interpreţi.
(Valeria Seciu)
(Valeria Seciu şi Florina Gleznea - moment de "tandreţe")Mişcarea scenică şi „puseurile” muzicale, realizate într-un contratimp bine gândit de Andreea Duţă (coregrafie), Ramona August (antrenor poiuri), Zoe Costache (figuraţie specială) şi Dragoş Alexandru (compoziţie muzicală), pentru a accentua maşinăria de scenă mecanic-absurdă a societăţii şi structura păpuşilor „mozartizate” care-şi „duc” viaţa în ritmurile teatrului ionescian, contopite într-un decor uşor panteist, prin care nimfa-înger-şi-demon îşi face veacul, născută din umbrele personajului principal, Mama, aduc un beneficiu important spectacolului. De asemenea, jocul special şi inventiv de lumini, semnat de Roxana Docan, accentuează caracterul feeric al poveştii, contrapondere a rănii cu sânge-nghegat, pe care-o simţi prin toţi porii, ca spectator, aduc un real şi important beneficiu poveştii scenice, toate acestea inserate şi coroborate de/cu/în scenografia lui Dan Titza, care a contribuit inteligent la structura de sinteză ...sintetic-nylonard-plasticizantă a spectacolului.
O surpriză plăcută a constituit-o pentru mine Florina Gleznea, interpreta fiicei, care, cu o faţă de Charlot uitat între timpuri şi spaţii clivează dintr-o stare psihică în alta, schiţând extrem de interesant informitatea psihologică a personajului său, nenăscut şi necrescut cum se cuvine, o magmă umană ce pendulează între Ariel şi Caliban, o „umbră la vedere”, fără şansa devenirii din cauza personalităţii teribile a mamei, care-o chinuie, o bântuie, o sufocă.
(Mihaela Popa - ..."umbra" Mamei. Şi nu numai..."Toate le punem în seama celui ce tace")Mama, în interpretarea Valeriei Seciu, este o combinaţie de frivolitate parţial mascată, de forţă manipulatoare teribil de impactantă, cu gloduri psihologice extrem de zgrunţuroase, născute din frustrările şi compromisurile pe care a fost nevoită să le facă, pentru a pune mâna pe oţelăria care i-a oferit echilibrul psiho-social de care se foloseşte pentru a-şi impune voinţa, cu false mănuşi, în spatele cărora ielele caracterului său îşi fac de cap, ucigâd tot ce întâlnesc. Se hrăneşte din tinereţea fiicei ei, pe care o speculează la maximum, precum şi din forţa tinereţii oricărui alt om, în piesă – scriitorul, autorul dramatic, pe care-l subjugă la fel ca şi pe fiica ei, acesta pierzându-şi inocenţa nu foarte bine ascunsă sub o filozofie cu accente generalist-(cli)cinice într-un mod aproape metafizic, în faţa forţei demiurgice a Mamei-Amante (simbolul brelocului-peşte rămas breloc-oase de peşte după „cucerire”, făcând parte din galeria de idei-forţă ale echipei de realizatori ai spectacolului, care dau marja de inteligenţă activă). Mama – Femeia Vitriol, care-şi aruncă simbolul – cufărul-de-saltâmbanc-al-bunicului – peste tot şi toate, înecând realitatea în sinele-i, chiar dacă, în cele din urmă, inelul, simbol al puterii sale marino-demiurgicale, îi este smuls de fiică.
În timp ce fiica este subjugată, Mama subjugă prin forţa manipulatoare a Amintirii, care se revarsă peste spaţiu şi timp ca o liană ucigătoare, gesturile și cuvintele ”frumoase” sunt, în fapt, capcane pentru ... văduva neagră, fiecare dorind să se împroprietărească, de fapt, cu ..aproapele său etc etc etc.
”Noi suntem opera soțului meu”, afirmă la un moment data Mama, acest Pygmalion –Procust care și-a sculptat opera – pe fiica-i – dintr-o bucată de oțel nefinisat, neșlefuit. Soțul - „motorul” care-i bântuie ființa, întru savoarea şi păstrarea referenţialului-pilon-forţă al propriei ei existențe, este ... creator al unei ”opere” de care ea se folosește, la troc, pentru a-l cuceri pe scriitor.
"Oţelul" apare ca un cuvânt-obsesie, determinant, de asemenea, pentru structura caracterului personajului: dur şi tenace, cu posibilităţi de modificare a sinelui şi a sinelui celorlalţi, în funcţie de temperaturile care se nasc în momentul impactului între personalităţi...
Dramaturgul, interesant interpretat de Cristian Popa, personagiu cu un aer cabotin destul de bine marcat, dar „ţepuit” pe ici pe colo de o inocenţă greu mascată, avers al cinismului jucat pe altă coardă psihică, în contrapondere cu cinismul Mamei, este „visul de aur” al Fiicei, speranţa care-i dă forţă în faţa Mamei, dar care, în cele din urmă, va deveni parte a forţei Mamei şi cicatrice teribilă pe sufletul profund chinuit al Fiicei (aceasta din urmă-l "promovează" pe Dramaturg în faţa Mamei inclusiv ca monedă de schimb, ca nouă "jucărie" a acesteia, în speranţa că-şi va recăpăta, astfel, ea, Fiica, mai multă libertate, dacă nu se poate să fie ea cea iubită de el...).
Un pont, personajul Nimfei-angel-demon-umbră a Mamei, în interpretarea „nudă” a Mihaelei Popa. Care, în pofida „dezgolirii”, nu are deloc un aer vulgar, ci, din contră, este simbolul sălbatecului-inocent, inconştientului activ, prin care personajul a cărui Umbră este, Mama, se încarcă activ cu forţe demiurgicale, interpretarea actriţei fiind una în forţă, cu un mesaj pe care spectatorul este obligat să-l priceapă, la un moment dat.
Altcum, "Toate le punem în cârca celui ce tace”...
(Valeria Seciu, Florina Gleznea, Cristian Popa, Mihaela Popa - scenă de ..vacanţă, "popas" tropic, între umbre şi voinţe...) Inventivitatea regizoarei se „declanşează” încă din foaier, cu cinci minute înainte de începerea piesei, când Fiica se „manifestă” în plenitudinea-i de fană a Dramaturgului, un preambul al poveştii, totodată, şi o găselniţă regizorală bine ticluită, prezenţa doamnei Herghelegiu fiind aproape vizibilă în întreg spectacolul, simţind-o în mimica, tonurile, pauzele de gest şi voce ale interpreţilor, ea fiind dirijorul din umbră al unui spectacol bine închegat, interesant, în care partiturile fiecărui personaj sunt bine lucrate între regizor şi interpet, astfel încât privitorul pare să asiste la un spectacol ale cărui tendinţe coagulant-mangroviene sunt pe cale să-l înghită.
...Totul e bine când se termină cu bine? Dar când nu se termină cu bine, cum e? Cine mai scapă, dacă nu și-a forțat putința la timp? ... Nici măcar scriitorul.
E cum vi se pare, vorba lui Pirandello. Dar dacă devenim prea siguri că e cum ni se pare, cu siguranță că ne înșelăm ...
Şi, în plus, dacă ideile noastre măreţe nu lucrează în noi, dacă nu creştem prin cultură, dacă nu ne-o asumăm, dacă ... una spunem şi alta facem, spaţiul devenirii noastre nu depăşeşte forma şi dimensiunile unei construcţii nefinisate, care ne rostogoleşte din gol în hău ..., micşorându-ne continuu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu