Da. Au dreptate,
porumbeii. Eu sunt vinovată, pentru moartea, ieri, a unuia dintre ei. Pentru că
mi s-a pus în vedere să nu le mai aduc grăunţe, de către un ins mic, pricăjit,
urât mirositor – ca fiinţă, iar eu le-am adus şi ziua următoare, ziua în care,
la ieşirea de la birou, l-am văzut pe unul din ei – porumbel alb, chiar –
omorât metodic, lângă un trotuar. Şi astăzi le-am adus grâu, dar ei nu au mai
venit să mănânce. M-am gândit că sunt speriaţi, Că, deşi stăteau pe aceleaşi
sârme de înaltă tensiune, observând că am pus grâunţe, nu vin la grâu de frică.
Am aşteptat vreo 20 de minute, dar ei tot sus stăteau şi tot nu veniseră la grâu.
La două ore
distanţă, mi-a venit în gând acest impuls – care, probabil, e părerea
porumbeilor: din vina mea le-a murit prietenul, astfel încât nu mai mănâncă
grăunţe.
Oamenii care miros
rău ca fiinţe umane sunt cei mai periculoşi: ochi mici, de viezuri neînţărcaţi,
mereu spionând, otrăvind continuu locurile pe unde trec.
Aceştia, deci. În
război cu porumbeii, a căror singură .. vină e că, uneori, guanizează locul pre
unde se preumblă. Loc care niciodată nu miroase urât, chiar dacă pictura asta
nu place multora.
Unii fac răul,
pentru că sunt .. rasă superioară. Alţii îl suportă – doar pentru că nu devin
lupii de care rasa superioasă are atâta nevoie, încât i-a inventat în sânul
speciei sale, homo homini lupus ...
09 ianuarie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu