Adagio

Acum 36 de ani, cam pe la ora asta, am fost chemată de la şcoală, fiind anunţată că tata a murit. Avea 30 de ani. Cu o seară înainte, înainte să meargă la schimbul 3, citisem împreună din CUTEZĂTORII. Eu am adormit, el a plecat la serviciu. Pe la unu şi ceva noaptea, a fost o explozie la Petrochimie. Era noaptea dintre luni şi marţi. Duminică veniseră cei doi indivizi, în vizită, pentru că madam codoi cumpărase, împreună cu pacepa (care face pe eroul acum, dar fura tehnologie din vest, iar cea pentru Rafinăria din Piteşti s-a descoperit că fusese cumpărată la şperţ, cu multe vicii, fapt pentru care a şi explodat, fiind un incident atât sâmbăta, înaintea venirii celor doi în Piteşti, cât şi luni spre marţi, noaptea, când au murit 9 oameni instantaneu, printre care şi tata, iar alţii au murit la spital, o altă parte rămânând cu sechele pe viaţă) nişte utilaje... Din laşitate, deşi fusese un incident chiar sâmbătă, directorii au pornit instalaţia respectivă, să vadă madam codoi că totul funcţionează la maxim, DEŞI EXISTAU DATE CLARE CĂ VOR FI PROBLEME, COROBORAT CU FAPTUL CĂ madama respectivă ORICUM HABAR N-AVEA DE CE SE ÎNTÂMPLĂ PE-ACOLO, iar un director curajos ar fi salvat câteva zeci de destine şi de vieţi, dacă ar fi avut curajul să nu pornească instalaţia care ŞTIA!!!!!!!!!!!! Că e defectă.

Avea doar 30 de ani. Era chiar anul în care intrase la facultate. La seral. Facultatea a făcut-o, însă, printre îngerii lui Dumnezeu.

lest/resturi

Nu fuserăm în stare să construim socialismul, îl lăsarăm aşa, fără rost prin istorii, doar cu dârele de sânge şi oase rupte, uitate-n ruina construcţiei, fără rost şi rostuire, doar din cauze de narcisism manolesc, cu prea multe ane la-ndemână.

Două generaţii rupte de sine se uită chiorâş în urmă, la zidul în descompunere, prin care-şi caută spasmotic tinereţile, umbrindu-şi serenitatea vârstelor de-a treia ori de-a patra, în deplina confuzie a neputinţelor vechi şi noi, drămuindu-le destinul şi celor de vârsta de-a doua ...

Şi, socialismul ăsta neconstruit, nedevenit comunism, în splendoarea tematică a P+1-nului său, cu mansarda prin care să-şi strepezească dinţii capitaliştii de pre la care securiştii regimului se-mfruptau generos, cum deja văzurăm, se lasă greu pe şalele noastre, ca un balon ce se umple cu granitul frustrărilor de toate felurile, îndobitocitoare ...

O catedrală ce nu păstrează decât ruinurile aripilor şi urma-n zidul nefrământat a libelulei în care s-a metamorfozat adevăratul Manole, după ce-a stat la Piteşti, Gherla şi-n alte locuri asemenea, pare a fi ţara aceasta, peste care azi balaurii zidurilor joacă pocker cu destinele frustraţilor de toate nuanţele, trişând fără să se mai teamă nici măcar unii de alţii, cum o făceau în timp ce dirijau haotic acea ... construcţie nefinalizată.

Reflecţii aproximative şi despre mine, nu numai despre tatăl .. nostru

http://www.youtube.com/watch?v=dGd09JOScm8

 Funcţiile sociale ale unui scriitor dau greutate afirmaţiilor pe care acesta le face despre unul sau altul dintre aspectele politice şi sociale pe care le dezbate în operele sale, vorbind, oarecum, dinlăuntru şi cunoscând întâmplările la cald. Astfel,  dacă un autor dramatic oarecare ar fi făcut afirmaţiile contextuale din POVESTE DESPRE TATĂL MEU, ideea de ficţional ar fi fost, totuşi, dominantă. Însă, când acelaşi lucru îl face domnul senator Radu F. Alexandru, lucrurile cad altcum, greutatea afirmaţiilor fiind neîntâmplătoare…

         Încă o dată, şi cu acest text dramatic, trebuie să ne aducem aminte, să realizăm că demonii pe care i-a infiltrat în populaţia trăitoare pe aceste meleaguri  comunismul sunt mult mai mulţi, mai acuţi şi greu de numit şi decelat  în tot timpul... Lipsa de coagulare a ideii de societate în postcomunism li se datorează implicit şi explicit. Cu atât mai mult cu cât „vechii” sunt şi cei noi, având tot interesul să lucreze conform maximei latine "divide et impera". O societate unită de principii şi idealuri comune este una puternică, în care aceşti indivizi nu şi-ar mai fi găsit nici rostul, nici ..posturile. În contrapondere, pentru a-şi pastra "cutumele", întreaga "lor .." (a foştilor şi ... actualilor) activitate postdecembristă s-a canalizat asupra menţinerii în dezordine mentală şi psihologică a oamenilor, un popor devenind astfel doar populaţie ...

            Deşi uşor inegal cu sine, cu tuşe în care verbul se activează vivant, în care se intercalează pase facile, cu tente de film poliţist american de duzină, pe alocuri, piesa domnului Radu F. Alexandru ne readuce aminte – dacă mai este nevoie de memento, cât timp suntem căzuţi în această realitate, în ce stare de lucruri trăim, în ce societate bolnavă respirăm, ce caracatiţă ne sufocă timpul, pasul, visele. O societate căreia nu i s-a permis, nici de istoria obiectivă şi nici de interesele viermilor „ridicaţi” de comunism, să aibă tihna necesară pentru a-şi face curat şi ordine în ea însăşi.

            Evident, plasarea acţiunii principale a piesei în anii de domnie ai duetului Iliescu-Năstase poate fi şi uşor maliţoasă, însă, pentru cine a trăit, cu memoria la sine, acea perioadă, ca şi perioada anterioară, a anilor 90, săgeata nu este una de circumstanţă, atmosfera de atunci semănând cu cea a anilor ΄50, mijloacele folosite fiind mai persuasive şi mai ... delicate (?...), în perioadă întâmplându-se destule asasinate politice (şi direct, fizice, dar şi secundar, morale, sociale), unele mai vizibile decât altele, chiar dacă multe au fost acoperite de criminali cu destul succes.

            Astfel încât, întrebarea  Irinei (fiica personajului principal), din finalul piesei, referitoare la ce s-ar mai putea face într-o astfel de societate, dacă se mai poate face ceva.., nu este una redundantă. Poate că nici retorică...

          Ce ne rămâne de făcut „aici”: să fim ... inocenţi, ca Prinţul Mâşkin, diabolici – ca Verhovenski, pierduţi în interludiu – ca Dmitri (alcoolul fiind refugiul unei mari părţi din intelighenţia românească, mai ales cea comunistă şi postcomunistă), cozi de topor, ca Smerdeakov, într-o societate bolnavă de lepră, care-i ucide „strategic” pe absolut minoritarii Alexei Karamazov, o societate mutandă, care nu-şi recunoaşte nici rădăcinile şi nu ştie nici ce ar vrea să devină, fiind la cheremul vânturilor-valurilor...

          Treburile murdare, societăţile moderne, mai mult ca oricând, le rezolvă cu indivizii din interiorul lor, nu cu mercenari, care, chiar de  atunci, ori ulterior, fac parte din staff...

     Nimeni nu e perfect nevinovat, toţi avem slăbiciunile, carenţele noastre de comportament ori chiar de caracter, însă modul cum societăţile comuniste ori postcomuniste, ucise în starea lor de graţie de anii comunismului, fals pedepsesc, manipulează individul după interesul grupului de rinoceri aflaţi la putere, ieri şi azi, produce în ADN-ul social reflexe condiţionate de bestiar, instalând iadul ca ..”etalon (i)moral”.

                Fără a face excese, într-o regie imaginativă, totuşi (cu reflexe multimedia, deja obişnuinţă în piesele montate în ultimul deceniu şi ceva, inclusiv pe scenele noastre), care pune accent pe actor, nedorind să-l sufoce cu efecte tehnice abracadabrante, cum se mai poartă, domnul Gelu Colceag face un spectacol coerent, interesant, fără a fi o capodoperă, totuşi; în continuarea ideii sale regizorale venind atât muzica - uşor obsesivă, o încercare de descriere a amprentei întâmplării asupra psihicului personajelor (cele care au astfel de deschideri), cât şi scenografia - voalat descriptivă şi funcţională, semnată de Constantin Ciubotariu.

            Punctul de sprijin pe care mizează regizorul, grupa de actori, al cărei vârf de lance este, cum era şi normal dl. Gelu Niţu, interpretul tatălui (Andrei), are urcuşuri şi coborâşuri, piesa nefiind încă suficient rodată, ca întregul colectiv să empatizeze activ. Cu siguranţă, peste 10-15 reprezentaţii anumite crispări vor dispărea.

            În coerenţa textului şi a montării regizorale, domnul Gelu Niţu face un rol bun, cu sclipiri şi o empatie vizibile, înţelegându-şi personajul suficient de bine încât să-l construiască frumos, fără excese, astfel după cum este întreg spectacolul. Obsedat de fosta soţie, Lucia (dispărută „strategic” la finele anilor 80, pentru a face un joc dublu în interesul securităţii), pe care are impresia că a văzut-o în trafic acum, dupa 15 ani, intră fără să vrea într-un joc pe care-l va pierde, plătindu-l cu viaţa. Joc în care-şi disimulează stări contradictorii, datorate, la limită, remuşcării, iubirii, curiozităţii, sperând în zadar că vremurile se vor fi schimbat, la 13 ani după „revoluţie”. 

            Destul de stângace intrată în scenă, Ioana Anton, interpreta Irinei – fiica de 12, respectiv 14 ani, a cuplului Andrei (Gelu Niţu) – Anca (Crina Mureşan), s-a „încălzit” în faţa noastră, a spectatorilor, astfel încât a reuşit să convingă în cele din urmă, să marcheze extrem de bine emoţia teribilă şi datul esenţial al rolului, un copil ce-şi iubeşte egal părinţii, obsedat de necesitatea iubirii pe care aceştia trebuie să şi-o poarte unul altuia, în sufletul ei triumviratul fiind echidistant în frumuseţea sentimentelor lui, bază inclusiv logică a fiinţei unei familii. Ca şi pentru mama sa, dar într-o dimensiune uşor diferită, normal diferită, moartea tatălui este nodul Gordian care-i marchează fiinţa, existenţa, amprentându-i definitiv drumul. Copilul plin de candoarea celor 12 ani, într-o zi mai „lungă decât veacul”, se schimbă într-o piatră durerândă, plină de asperităţile întrebărilor care-i rod sufletul, timpul.

            Crina Mureşan (Anca – soţia lui Andrei), din punctul meu de vedere este un paradox: pe de o parte, nu pare deloc o actriţă care joacă un rol, fiind, totuşi, o actriţă care construieşte  un rol, iar pe de altă parte - e o violoncenlistă, profesoară de muzică, soţie prinsă într-o relaţie casnică ce se va termina prost, din vini conexe, totuşi...

 Soţie tandră, care a reuşit să construiască un echilibru stabil în binomul familie – profesie, stâlpul care de la începutul căsniciei a ştiut că trebuie să fie, bine şi coerent plantat în structura vieţuirii (pentru a fi referenţial stabil pentru Andrei, rănitul pe care-l întâlnise într-o după-amiază în parcul unde ea cânta la violocel, alături de o prietenă),  deşi presimte drama pe care o va trăi în acest al 13-lea al căsniciei ei, detectează mai mult subconştient pericolul (pe care nu-l poate recupera informaţional, din cauza unor realităţi pe care nu le poate digera logic - nu consimte raţional că trăieşte într-o societate clădită pe structuri mafiote), fără a-l putea diminua, anula. Deşi, în tot acest context, are tactul şi inteligenţa necesare pentru a încerca să-l aducă pe Andrei cu picioarele pe pământ, faptul că venise mai târziu cu 3 ani în viaţa lui, o perioadă despre care ştia doar ..poveşti (descoperind cu stupoare acest adevăr!) are o importanţă mult mai mare decât şi-a imaginat iniţial.  Astfel încât, finalul neaşteptat o va lăsa pe ea în starea în care-l recuperase pe Andrei, în urmă cu 13 ani, neexistând remuşcările trădării, în ce o priveşte ..

              Mai mult decât meritoriu mi s-a părut Dan Bădărău (interpretul căpitanului-general Bujor), care a potenţat calitativ montarea regizorală, interpretând cu fineţe monstruosul personagiu, parşivenia şi inteligenţa bolnavă a categoriei pe care o însumează fiind extrem de fin decelate de actor.

            Mircea Constantinescu (interpetul prietenului lui Andrei, ImY), cel care-şi lasă la vedere propriile slăbiciuni, în dorinţa de a păstra  ligamentul noii familii a prietenului său, fără a boicota imaginea primei soţii (Lucia) a prietenului său, de care el însuşi era îndrăgostit (ca şi de Anca, de altfel), există extraprofesional doar prin poveştile pe care reuşeşte să le producă Andrei, fiind genul care se pierde ca persoană, transformându-se în PICĂTURA şi în catifeaua de care au nevoie cei din jur. Deşi profesional pare a-l domina pe Andrei, echilibrul fragil al vieţii sale personale se regăseşte/construieşte în tihna ...căminelor acestuia, platonic.

            Mircea N. Creţu (George – un alt prieten de „revoluţie” al lui Andrei)  s-a achitat onorabil de .. „clipa de răgaz explicativ-denominativ” pe care o constituie rolul său în economia piesei, fiind, la rândul său, un caracter-tipar al politrucului postdecembrist, care stă pe un scaun de ministru doar ca să aibă de unde ieşi la pensie, perfect deprofesionalizat, incapabil să-şi câştige existenţa altcum, la fel ca şi foştii activişti de partid comunişti.

            Pentru povestea expresă a piesei, Sala Studio a Teatrului Odeon este deschisă, oferind prilejul celor interesaţi să vadă un spectacol care nu-i va lăsa indiferenţi, care-i va disponibiliza pentru posibile răspunsuri la întrebări puse redundant în societatea ultimilor 24 de ani, le va împrospăta puţintel memoria, lăsându-i cu un cât în plus în ei înşişi, la ieşirea din sală, cu semnul de întrebare-uşă..

           Concluziv, POVESTE DESPRE TATĂL MEU e pretextul pentru a sta pe gânduri, pentru a ne gândi pre noi înşine - ce suntem şi ce vrem să mai fim - într-un context în care şinele pe care noi, roboţeii, suntem „canalizaţi” par a ne duce nu spre multrâvnita luminiţă (opacizată de chiar cei care-o propuseseră),  ci spre iadul lipsei de chip.

Tomaso Albinoni Concertos for Oboe and for Violin, Pierre Pierlot, Claud...

aproximari despre o persoana mai mult decat aproximativa

https://www.facebook.com/photo.php?v=807079649307741&l=7491353667379946278

Încă o poveste cu porumbei

Da. Au dreptate, porumbeii. Eu sunt vinovată, pentru moartea, ieri, a unuia dintre ei. Pentru că mi s-a pus în vedere să nu le mai aduc grăunţe, de către un ins mic, pricăjit, urât mirositor – ca fiinţă, iar eu le-am adus şi ziua următoare, ziua în care, la ieşirea de la birou, l-am văzut pe unul din ei – porumbel alb, chiar – omorât metodic, lângă un trotuar. Şi astăzi le-am adus grâu, dar ei nu au mai venit să mănânce. M-am gândit că sunt speriaţi, Că, deşi stăteau pe aceleaşi sârme de înaltă tensiune, observând că am pus grâunţe, nu vin la grâu de frică. Am aşteptat vreo 20 de minute, dar ei tot sus stăteau şi tot nu veniseră la grâu.

La două ore distanţă, mi-a venit în gând acest impuls – care, probabil, e părerea porumbeilor: din vina mea le-a murit prietenul, astfel încât nu mai mănâncă grăunţe.

Oamenii care miros rău ca fiinţe umane sunt cei mai periculoşi: ochi mici, de viezuri neînţărcaţi, mereu spionând, otrăvind continuu locurile pe unde trec.

Aceştia, deci. În război cu porumbeii, a căror singură .. vină e că, uneori, guanizează locul pre unde se preumblă. Loc care niciodată nu miroase urât, chiar dacă pictura asta nu place multora.

Unii fac răul, pentru că sunt .. rasă superioară. Alţii îl suportă – doar pentru că nu devin lupii de care rasa superioasă are atâta nevoie, încât i-a inventat în sânul speciei sale, homo homini lupus ...

09 ianuarie 2014

Popasuri

Există cărţi pe care

Prefer să le citesc în tăcere,

Să le las să coacă în mine în linişte,

Fără vorbe despre ele
în timpul ori înapoia

Imediată a citirii;

La fel – piese de teatru.

Pe care prefer să le vizionez singură.

Singură – cu ceilalţi spectatori

Împreună cu care mă contopesc

Doar în aplauzele din final,

Dar pe care nu-i salut,

Care nu mă salută,

Neschimbând cu ei cuvinte despre

Fant/a/ezia umană ce urmează să sape în mine,

Să inventeze fântâni, ori stele,

Ori corolele nestrivite de pasul lui Blaga. Lucian Blaga.

...Seminţe, coji ...

Da. Încerca să prindă .. „clipa cea repede ce ni s-a dat”, vorba lui Eminescu. S-o prindă din urmă, pen΄ că avea darul să rămână constant în afara potecilor pe care era aglomeraţie, pe care se .. preumblau, cu sau fără graţie, oamenii obişnuiţi, cei care se regăseau extrem de uşor unii în alţii, care se puteau ascunde fără probleme unii după alţii, în turma perpetuă care ţine de cald...

Asta a fost povestea mai multor ani. Chiar zeci. Până s-a dumirit că nu va reuşi niciodată să facă în aşa fel încât să-i fie cald în interiorul turmei, să se ascundă în spatele mulţimii cu care să fie asemenea .. Pentru simplul motiv că avea un altfel de ..proiect, desenul după care fusese construit avea alte nuanţe, chiar dacă, pe dinafară, lucrurile păreau perfect simetrice cu .. unicatul multiplicativ.

E drept, nu se număra nici printre cei care considerau că ..multiplii nu aveau şi ei modelul lor unic după care fuseseră împinşi în viaţă. Opţiunea îi determinase să semene, nu matricea...

Pe de altă parte, a nu fi .. obişnuit nu însemna neapărat a fi deosebit, în sensul valoric. Nu. Însemna doar că încerci să exişti ştiind că pasul tău poartă matricea gândului tău, cât o fi sau n-o fi el de original. Nu însemna neapărat nici că ai avea puterea de a redimensiona pulsiunea vorbirii pe pulsiunea creierului. Nu. Însemna doar că, înainte de a fi sau a nu fi de acord cu ceva, te lua gândul pre dinainte, încercai, cât te ţineau băieriile creierului propriu, să ştii cât de cât de ce ai opţiunea aia ori aia. Chiar dacă nu poţi avea pretenţia că ..mecanica newtoniană nu te ia deseori peste picior, distrându-se pe seama ticurilor tale, verbale sau mentale.

Nu e tocmai confortabil să recunoşti că .. nu eşti ca toţi ceilalţi. Şi asta având în vedere că nimeni nu e chiar ca toţi ceilalţi. Numai că, sintagma „toţi ceilalţi” e una de care unii se agaţă, mimetic, alţii o formează, în cârduri de electroni care gravitează în jurul unui nucleu, iniţial provenit dintr-unul care nu era ca ceilalţii dinaintea lui, ori în jurul fricilor, reale ori imaginare, insidios proiectate de mulţi actanţi sociali care trăiesc prin asta, construindu-şi sinele pe cârpelile din fricile celorlalţi .. Şi tot astfel.

În momentul în care recunoşti faţă de tine că nu eşti ca ..ceilalţi, începe să-ţi fie frig, mai întâi, după care te obişnuieşti cu frisoanele continui, uneori încălzindu-te în urma stărilor pe care ceilalţii le-au aruncat în fuga lor continuă de ei înşişi, în speranţa recunoaşterii în modelul implementat social de mass media în ultimele zeci de ani, alteori trezindu-te că eşti perfect paralel cu drumul mulţimii, fără a avea niciun câştig din asta. Dacă e întradevăr ceva de capul tău, te vei afla printre cei care, de asemenea pe un drum paralel cu mulţimea trecând, nu vor avea ei înşişi ei lor pe calea aceasta, după ce le-o va confisca mulţimea de electroni ... Însă, ţi-a fost suficient de frig în viaţă, ca să ştii că nu te afli printre aceştia.

Astfel, după „clipa cea repede” mergând, alergând, mereu în urma ei proiectându-ţi paşii, măcar un ultim ..damf de inteligenţă, poate, cuprinde-te-va: să stai pe loc, să te simţi până la momentul în care frigul se transformă în cald, memorându-ţi cât poţi din sinele călător, stând şi dumicându-l până când vei recunoaşte în fumul ce-ţi iese din nări că astă clipă o ai în tine, fiecare o are în sine, nu are rost să alergăm atâta pe un pământ rotund, care e şi înalt cât cerul şi mai adânc decât presupun ştiinţele exacte că este.

Să stăm, să oprim starea de trăncăneală a cuvântului, să privim cu ochi de începător firul de iarbă, sămânţa din care acesta se face verde, aripa sub care se ascunde pasărea când zboară, timpul pe care norii-l răstoarnă în sinele lor călător, învingând poftele carnale ale lui Cronos, să vedem lumea cu un ochi pe care să fim în stare să-l recunoaştem când scoatem coaja din lucrurile care ne construiesc, prin cunoaştere ori prin recunoaştere.

Lumea are nevoie de timpul fiecăruia. Cât timp fiecare e în stare să dăruie fiinţei partea din sine pe care acum o dăruie materiei, doar materiei ce creşte ca o avalanşă sub care Sisif îşi pierde entuziasmul urcuşului, murind înainte de-a mai urca stânca-i încă o dată ..