Noul an

Anul nu se schimbă doar pentru că i se modifică o cifră în coadă, pentru că în seara de 31 urli la lună, spargi nu știu câte pahare ori ți-ai pus straie roșii etc etc etc. Un an nou devine mai bun prin oameni care își păstrează verticalitatea, care muncesc cu sinele lor întru a-l șlefui, care au curajul sa își depășească fricile, angoasele, frustrările și să nu facă din acestea puterea distructivă a gloatei, ci prin depășirea lor să își înțeleagă rostul și curajul de a fi mai buni în si prin ceea ce fac, mai înțelepți, mai empatici, generoși întru păstrarea frumuseți Ființei, armoniei

Respirație

Când zilele nu mai au nume. Sunt ziua. Care începe dimineața, are un prânz, amiază, înserare, noapte. Apoi, începe din nou. Ziua fara de nune, care nu se mai adăugă în in clepsidră. Nu mai e de-a timpului, ci de-a luminii și înserării, de-a luminii și de-a înserării și tot așa ..

Clip

Fericirea nu are nici trecut, nici viitor. Ea e. La un moment dat, obosiți, ne refugiem în amintirile despre noi înșine, când aveam dorințe, visuri/vise, timp înainte... Și, astfel, vorbim despre ... în comparații și cu tonusul scăzut de acum.. Ehei! Pre când ne doream, ne visam așa ori altfel... forța viului ne proteja cu o aură pe care atunci nu o vedeam, dar acum îi simțim căldura, dacă o mai percepem, sub povara neantului unui cotidian în care avem tot mai puțin loc... în care suntem tot mai puțin aici, respirând în interludiul dimineților întârziate și a/murgului ce-și tropăie drumul tacticos..

Rid

te apropii cu jind de inima timpului pe care-l presalți cu un de-al propriu ticăit, până ce lumina te-nvăluie tremurându-ți ființa. apoi, încet, încet ritmul dansului se preschimbă-n romb. și-ncepi să te îndepărtezi, să te îndepărtezi.. pân' ce pământul se face argilă ș

i îți uiți tălpile-n el..

Hic transut

Durerile sunt amorțite sub geana morții

Szake

dintr-o greșeală, dintr-o absurdă greșeală m-am născut în această tara îngerului care mă purta între aripi i-a fost distrasa atenția de de ceva și m-a scăpat, din greșeala, În această țară cu ai cărei locuitori nu am nimic în comun!!! Ingerul meu regretă, dar nu mai poate face nimic.. pe o insula as vrea să trăiesc. ...a niciunei țări...

Randevu

Și, în urma-ne, rămân urme De pași pe nisip, în argilă, în rost, De cuvinte sculptate în aerul dimineților și In arșița amiezilor de Gustar, De suflet uitat în aripa Unui porumbel ori In surâsul din ochii limpezi Ai cățelului, pisicii Ori altor cuvântătoare In alte idioame. Pe umărul drept Statuia sunetului în care Rana părerilor de rău s-a stins, Pe umărul stâng Urma unor păreri de rău Incaltate-n ciubotele Aruncate pe țărm de flux-refluxul neputințelor . În urma-ne, uneori, Rămânem.

Randevu cu roua

Pedalam. Cu fruntea mângâiată de firavul vânt ce încerca să se strecoare printre razele unui soare torid. Sub roți, iarba se lipea osmotic cu țărâna, care-I molfăia-n praf verdele stins, uscat de lipsa de apă. Senzația mersului, așa, într-o lentoare prin care căutam să mă strecor printre țepile roșietice ale soarelui, lăsa impresia că îmi făceam loc dintr-un spațiu într-altul, ca să pot adăsta o clipă în starea de lene recreativă pe una din multiplele petale ce sorbeau din vraja arșiței, preschimbând-o-n tihna tăcută a Macului. Încontro-ntorceam capul, nimeni, nici țipenie, doar dintr-o depărtare relativă se auzeau câteva păsărele ciorovăindu-se care-cum-stătea sub frunza de nuc.. Pedalam-pedalam-pedalam, legănându-mi privirea pe onduleul spicelor de grâu ce se încăpățânau ca-n Orizont să se-ntâlnească în steagul Ucrainei cu cerul.. Vară, arșiță, trei crâmpeie de iarbă tot mai pârlită, câteva zeci de maci înfoindu-și evantajul de roșu-aprins, spre-a face plecăciuni de mulțumire unui surâs de vând zglobiu ce scăpase din curtea maică-si și se distra singur pe câmpul ce pregătea pâinea noastră cea de toate zilele… Și eu, pierdută-n sinele broboanelor de transpirație ce începuseră să se strecoare agale peste frunte, exersând teoremele fizicii newtoniene, pedalând tot mai rar, cât să nu cad de pe bicicletă. Privind orizontul, nu știu dacă doream să ajung, ori mă mulțumeam să merg, rostogolindu-mi ființa pe bi-roțile vehiculului ce mă păstra în șaua-i ca pe-un trofeu. Nu știu dacă nu cumva deja mă pitisem în tabloul pe care un impresionist sadea îl și deja pictase și sta ascuns pe undeva, în vreun muzeu unde nu mai era loc pentru expunerea lui, așteptând vreo reorganizare de viziune, vreo temă specifică, vreun loc ce s-ar fi ivit din întâmplare pe un perete din spatele peretelui pe care Impresia lui Monet absorbea interesul privitorilor în pantaloni scurți și blitzuri ascunse-n ochelari… Preferând acea poziție, ca să îmi pot păstra sunetul suav al mișcării petalelor de mac legănându-se printre grâul deja copt doar pentru mine, deși expus fiind ..tabloul.

Petale..

Expresionism

Adolescenții văd

oamenii ca pe un desen, tinerii-maturi bidimensional,iar după 50-60 de ani, "ochii" încep să vadă în adâncime,3D. Ca și unii copii, ca si artiștii.

De/cadență

Arma biologică numita covid A dat timpul peste cap. L-a răsucit în sine, facându-l mai mic Și mai dinafara noastră, Mai hulpav de carne de om... Reîntorcându-l Procustian, în mit.

Rost

Amintirile dureroase au lăsat urme în oase, amintirile frumoase, au lăsat priviri luminoase. In timpul cernut printre pași, amintirile au crescut prin rădăcini în luntrași de trandafiri ce sclipesc în priviri. Din rana mestecata cu sânge și os se poate dumiri un om luminos. Dar numai după o îndelungă dospire între rărunchi și simțire.

Clipit

eram o intamplare, peste care clipa a trecut tacuta, in urma trei sferturi de roua prelungind surasul din ochiul sugubat al unui porumbel. salbatec.

Eu, un fir. De iarbă.

Da. Am mai mulți semeni printre porumbei Perusi, Gugustiuci, căței, rândunele, pisici. Am mai mulți semeni printre sălcii, printre salcâmi, Printre brazi, stejari ori scoruși. Am mai mulți semenii Pitiți in rădăcina ierbii Decât aici Printre bipezii cu fețe multiple Și suflete pierdute, Pitite in conturi. Lacomi de sine. Călcând în picioare și ucigând cu entuziasm Corolele de minuni ale lumii celei vii. Eu.. Pasul uitat în mirarea ierbii.

Rest

Definiție

Porumbeii sunt sufletele eroilor, oamenilor care nu au nici măcar un mormânt. Cel mult, o cruce comună. Astfel încât ei, porumbeii, blânzi dar și temători (au fost uciși de inși asemene), ușor lacomi (pentru clipele pe care nu au apucat să le trăiască), vin și ciugulesc secundele-boabe prin care și timpul lor crește, dinapoia vremurilor spre înaintea zborului, dintru care se văd aripile îngerilor, protectoare..