"Care este cartea esenţială de teatru?
Cartea esenţială de teatru, şi am mai spus asta, este aceea a lui Zeami, despre floarea tinereţii şi secretul de a păstra vie floarea aceasta misterioasă a vieţii şi a talentului, lucrul cel mai dificil pentru un artist. Este cartea cea mai importantă, bogată, complexă, subtilă şi e la fel de actuală acum, la şapte sute cincizeci de ani după ce a fost scrisă în Japonia medievală; felicit și aplaud – de pe scaun – Editura Nemira pentru iniţiativa de o publica pentru prima dată în România şi o recomand tuturora celor care sunt serios interesaţi să afle ce înseamnă să fii actor. Este la fel de actuală şi acum şi poate fi citită de absolut oricine care vrea să facă teatru şi chiar dacă nu vrei să faci teatru. E o carte despre viaţă, dar şi despre arta vieţii şi viaţa artei.
Ştiu că povesteaţi că cea mai tentantă piesă este aceea pe care nu o înţelegeţi, aceea pe care o descoperiţi atunci când lucraţi cu ea şi o reînţelegeţi…
Nu o reînţeleg. O înţeleg, pentru că nu am înţeles-o, de fapt, niciodată. De aceea aleg o piesă, pentru că nu o înţeleg – căci, altfel, dacă o înţeleg nu mai am nici un fel de interes să o montez. Dacă nu o înţeleg, ea mă atrage, deşi e greu să spun ce mă atrage. Dar simt că mă interesează. Sunt atras ca şi cum aş fi atras de cineva pe care nu îl cunosc, dar pe care vreau să-l cunosc. De cineva pe care îl cunoşti ca pe un cal breaz nu mai ai nici un fel de chef, te plictiseşte îngrozitor. Dacă tu cunoşti piesa ca pe un cal breaz, nu mai are nici un rost să o montezi, pentru că atunci nu mai ai ce să descoperi, îţi lipseşte surpriza, crezi că o „o ştii”, că înţelegi… şi, totuşi, prin ce organ înţelegi teatrul? Prin cap? Nu! Prin emoţie? Da, dar şi prin experienţă, deci experienţa de a lucra efectiv, de a încerca, de a greşi, de a o lua-o de la capăt, de a greşi iar. Încerci, greşeşti… iar încerci, iar greşeşti. Despre asta este vorba. Aceasta este metoda de lucru în teatru, cum spune Brook, şi din asta, la sfârşitul repetiţiilor, când ajungi la premieră, abia dacă ai şansa, ajungi să înţelegi ceva, dar nu-i întotdeauna sigur că ai să înţelegi. Vedem multe spectacole în care regizorul sau actorii nu au înţeles nimic din piesă. Vezi cât de important este ca la sfârşit, să înţelegi prin experienţă, pentru ca mai apoi să le transmiţi ceva şi celorlalţi, nu prin cap, nu prin critica sau judecata literară, ci prin experienţa. Ce poate face critica este să transmită un reportaj al experienţei sau criticul să descrie propria lui experienţă primită." -
întreg interviul aici:
http://yorick.ro/andrei-serban-teatrul-daca-nu-e-electric-poate-fi-foarte-plictisitor/
