Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 8 februarie 2012

Andrei Şerban - interviu Yorick


"Care este cartea esenţială de teatru?
Cartea esenţială de teatru, şi am mai spus asta, este aceea a lui Zeami, despre floarea tinereţii şi secretul de a păstra vie floarea aceasta misterioasă a vieţii şi a talentului, lucrul cel mai dificil pentru un artist. Este cartea cea mai importantă, bogată, complexă, subtilă şi e la fel de actuală acum, la şapte sute cincizeci de ani după ce a fost scrisă în Japonia medievală; felicit și aplaud – de pe scaun – Editura Nemira pentru iniţiativa de o publica pentru prima dată în România şi o recomand tuturora celor care sunt serios interesaţi să afle ce înseamnă să fii actor. Este la fel de actuală şi acum şi poate fi citită de absolut oricine care vrea să facă teatru şi chiar dacă nu vrei să faci teatru. E o carte despre viaţă, dar şi despre arta vieţii şi viaţa artei.
Ştiu că povesteaţi că cea mai tentantă piesă este aceea pe care nu o înţelegeţi, aceea pe care o descoperiţi atunci când lucraţi cu ea şi o reînţelegeţi…
Nu o reînţeleg. O înţeleg, pentru că nu am înţeles-o, de fapt, niciodată. De aceea aleg o piesă, pentru că nu o înţeleg – căci, altfel, dacă o înţeleg nu mai am nici un fel de interes să o montez. Dacă nu o înţeleg, ea mă atrage, deşi e greu să spun ce mă atrage. Dar simt că mă interesează. Sunt atras ca şi cum aş fi atras de cineva pe care nu îl cunosc, dar pe care vreau să-l cunosc. De cineva pe care îl cunoşti ca pe un cal breaz nu mai ai nici un fel de chef, te plictiseşte îngrozitor. Dacă tu cunoşti piesa ca pe un cal breaz, nu mai are nici un rost să o montezi, pentru că atunci nu mai ai ce să descoperi, îţi lipseşte surpriza, crezi că o „o ştii”, că înţelegi… şi, totuşi, prin ce organ înţelegi teatrul? Prin cap? Nu! Prin emoţie? Da, dar şi prin experienţă, deci experienţa de a lucra efectiv, de a încerca, de a greşi, de a o lua-o de la capăt, de a greşi iar. Încerci, greşeşti… iar încerci, iar greşeşti. Despre asta este vorba. Aceasta este metoda de lucru în teatru, cum spune Brook, şi din asta, la sfârşitul repetiţiilor, când ajungi la premieră, abia dacă ai şansa, ajungi să înţelegi ceva, dar nu-i întotdeauna sigur că ai să înţelegi. Vedem multe spectacole în care regizorul sau actorii nu au înţeles nimic din piesă. Vezi cât de important este ca la sfârşit, să înţelegi prin experienţă, pentru ca mai apoi să le transmiţi ceva şi celorlalţi, nu prin cap, nu prin critica sau judecata literară, ci prin experienţa. Ce poate face critica este să transmită un reportaj al experienţei sau criticul să descrie propria lui experienţă primită." -
întreg interviul aici:

http://yorick.ro/andrei-serban-teatrul-daca-nu-e-electric-poate-fi-foarte-plictisitor/

surasuri



http://www.riemurasia.net/jylppy/media.php?id=508




joi, 2 februarie 2012

Film Ortodox Lavra Pecerska - Calea calugarului (tradus in romana)

Nu?!


„Nu e păcat ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”-
Întreabă Poetul,
Orbit de lumină,
Scurtul infinit
Prin care-şi lunecă
Zbaterea.
Luat prin surprindere
De-ntrebarea-i,
Gândul făcător de respiraţie
Tace.
Iar pe sub această duioasă
Şi răcoroasă, totodată,
Absenţă,
Paşii Poetului
În urme se-ntorc...

2.02.2012

duminică, 29 ianuarie 2012

SUNSHINE...




Suntem un pas
În clipa cea mare,
Un surâs uitat în
Clipa de zbatere a aripii
Porumbelului.

Nimăruia nu-i
Iese infinitul,
Cu excepția aceluia
Care-și regăsește
Eternitatea
În inima porumbelului.

Firimituri
În ceață ori
În clipa mărunțit-înluminătoare
A camilei-raze de soare -
Bulgări de surâs-înluminat,
Ne regăsim doar
În contopirea mirificească
A strict clipei-pană-armă
Prin care zborul
Păsării ne câștigă
Prin subțirele ticăit al
Inimei sale.

Mai mult nu suntem.
Dar nici mai puțin.
Tic-Tac. Tic. Tac.



Laura Ion,
29 ianuarie 2012

marți, 24 ianuarie 2012

GLOD


Paşi-mi se pierd prin rumoare.

Timpu-mi se scutură.

Prin amintiri strecurându-mă,

M-am pierdut de izvoare.

Cuvintele îmi scad privirea.

Ochiu-mi nu se mai regenerează-n nimic.

Peste streaşinile sunetului târziu

Urechea-mi trădează uimirea.

Nu mi-e nici cald. Dar nici rece.

Clipele toate-mi robotesc în zadar.

Aiuritor se-ascunde şi-ultimul vis

În rana ultimei arce.

Din când în când răspund la un nume.

Genericu-mi nume înscris pe-o hârtie.

Aş avea dreptul, probabil, la un surâs...

Un rânjet se-ntoarce din lume...

Pe-o cărare întoarsă din drum

Mă risipesc într-un petec de seară.

Din treptele scorburii-mi se preumblă

Umbra-mi, preschimbată în scrum.

Nu mi-e nici rece. Nici cald.

Din amintiri mă strecor spre amiază.

Un nume-mi răstoarnă umbra urechii

Sub care clipele-mi scad.

marți, 17 ianuarie 2012

Rezoluțiunea lui Caragiale







Musiu Caragiale stă, relaxat, în loja-i, mai mult ori mai puțintel masonică, privindu-și personajele. Vechile-i personagii se-nvârt bezmetic, hăcuind căruța de paiațe...
Între timp, noi personagii se lăfăie-n fața Vizitei bătrânei doamne, dramaturgul mustăcindu-și replicile, din când în când scărpinându-se sub pălăria oricum pusă pe cap cu schepsis, de pre sub mustăți scăpând câte-o replică: ”măi, să fie!, măi, să fie!” – tare mă tem că-i trece prin minte să mai scrie vreo dramă, pe alt calapod decât Năpasta, cu subiecte pritocite în timp ce-și privește noii Mitici și noile Zoicuţe...
Noii Mitici, cu pui de Mitici și cu puicuțe de Zoicuțe, își zornăie replici de mișto, după care, din când în când, scapără câte-un Jos icsulescu, să-i fezandăm prescura! ori: dacă vă pasă nu mai dormiți cu capu-n masă ..., ci pe masă etc etc etc.
Printre puii și puicuțele de mitici și zoicuțe, se strecoară și personaje pe care domnul Caragiale mai că-i vine să nu le creadă că-s reale: tipi și tipe înfrigurați de realitatea multiparalelă a realităților multiplicate la un xerox cosmic, digerând-o pe îndelete, dârdâind sub povara stării de sandwich la care sunt supuși, între mitici, trahanachi, vetuste vetuțe și gregar-spumoase zoicuțe, pe de o parte, mai mici ori mai mari în stat, zdrențuitele personaje triste și tăcute, pe sub care Dâmbovița-și scutură lacrimile, și cațavenci trahanacheizați dandanaic, tari și mari în statu palmă barbă-n cot/ ca pre după orice fel de vot...
”Măi, să fie!, măi, să fie!” – sfredelește dramaturgul frigul cu privirea, stingher printre aceste diferite soiuri de personaje, care i-au continuat matricea, unele, ascuțindu-și năimirea, care s-au împuținat sub calapodul înventurianistelorzițe ori zițericilor..., altele, ori pe care nu știe de pre unde să le ia și tare-i plac, celelalte, puține, de-nfrigurați sub povara sorții de-a-și trăi clipa...
Măi, să fie, spun și eu, urmârind gesturile încete ale scriitorului strecurat pre sub grimasa unor vremuri peste care Vizita bătrânei doamne rupe zăgazuri, adoarme răgazuri... – măi, să fie, până și pe Caragiale-l paște metanoia socială!
După care, timid, m-apropii de jilț, privind scrumul unei țigări ce nu se mai termină, pre sub fumuriul căreia dramaturgul deja a-nceput să-și scrie a zecea piesă (după: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale Carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O soacră, Hatmanul Baltag, Începem, 1 Aprilie şi Năpasta): RÂNJETUL CÂINELUI COMUNITAR: DOSPIREA...












































vineri, 16 decembrie 2011

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Emisiuni Radio Romania Muzical

Emisiuni Radio Romania Muzical

Lectia micului meloman - audio integral

Lectia micului meloman - audio integral

Gala de réouverture du Théâtre Bolchoï à Moscou

Gala de réouverture du Théâtre Bolchoï à Moscou: Théâtre mythique de Moscou bâti en 1825, le Bolchoï (« grand », en Russe) rouvre ses porte près 6 ans de travaux. Après une vie tumultueuse –construit suite à l’incendie du précédent théâtre en 1805, il est à nouveau ravagé par un incendie en 1853, puis reconstruit à l’identique à 1856-, l’édific...

THRIVE (despre Noua Ordine Mondiala ) Informatii utile ! Ro.

codul lui oreste - 24 sep.

Spatiul Spiritului - O Călătorie În Conştiinţa Dvs.(Ro)

joi, 17 noiembrie 2011

ROCOCO

Fernando Pessoa păşeşte subtil

Pe latura dreaptă a

Bulevardului Rose

De pe sub care, când şi când,

Un râu, în aritmică strecurare,

Vizualizează mulţimile

Petrecătoare.

Nu ştiu dacă,

În multiplicităţile sale,

Ideea pe care şi-o face

Apa despre

Nu e chiar una din

Circumvoluţiunile pessoane...

Astfel încât,

Astfel că,

Bulevardul Rose

Însuşi un vis fernandoan

Pare a fi.

Eu însămi, croşetând cuvinte,

O reverie de-a sa fiind?

O imagine mişcătoare-n timp,

Ce se rostogoleşte

Prin regatu-i

Abscons, uitată-n claritatea frazei sale,

Nude-n piele de reptilă

Anistorică?

Nu ştiu. Dar topica

Pasului sub care, scrâşnind,

Moare frunza,

Respiră pessoan...

miercuri, 2 noiembrie 2011

Cuticule sub paşi


Printre secundele paşilor mei cad frunze.
Nimic nu mai pare.
Hârşâitul palizzatelor negrăitoare
Se topesc în lacunosourile
Peste care cuticula-şi risipeşte noul look,
De sub care timpu-mi încearcă
Să renască, trosnind sub
Papucul crepuscular al anotimpurilor,
Devenite pagini volante-ale
Marelui copac
Pe sub umbra căruia
Gândurile-mi se transformă-n
Oxigen sau otravă.

Colapsul Economic al Argentinei (Nu ignora acest Documentar )