Funcţiile sociale ale
unui scriitor dau greutate afirmaţiilor pe care acesta le face despre unul sau
altul dintre aspectele politice şi sociale pe care le dezbate în operele sale,
vorbind, oarecum, dinlăuntru şi cunoscând întâmplările la cald. Astfel, dacă un autor dramatic oarecare ar fi
făcut afirmaţiile contextuale din POVESTE DESPRE TATĂL MEU, ideea de ficţional
ar fi fost, totuşi, dominantă. Însă, când acelaşi lucru îl face domnul senator
Radu F. Alexandru, lucrurile cad altcum, greutatea afirmaţiilor fiind
neîntâmplătoare…
Încă o dată, şi cu acest text dramatic, trebuie să ne aducem aminte, să
realizăm că demonii pe care i-a infiltrat în populaţia trăitoare pe aceste
meleaguri comunismul sunt mult mai mulţi, mai acuţi şi greu de numit şi
decelat în tot timpul... Lipsa de coagulare a ideii de societate în
postcomunism li se datorează implicit şi explicit. Cu atât mai mult cu cât
„vechii” sunt şi cei noi, având tot interesul să lucreze conform maximei latine
"divide et impera". O societate unită de principii şi idealuri comune
este una puternică, în care aceşti indivizi nu şi-ar mai fi găsit nici rostul,
nici ..posturile. În contrapondere, pentru a-şi pastra "cutumele",
întreaga "lor .." (a foştilor şi ... actualilor) activitate
postdecembristă s-a canalizat asupra menţinerii în dezordine mentală şi
psihologică a oamenilor, un popor devenind astfel doar populaţie ...
Deşi uşor inegal cu sine, cu tuşe în care verbul se activează vivant, în care
se intercalează pase facile, cu tente de film poliţist american de duzină, pe
alocuri, piesa domnului Radu F. Alexandru ne readuce aminte – dacă mai este
nevoie de memento, cât timp suntem căzuţi în această realitate, în ce stare de
lucruri trăim, în ce societate bolnavă respirăm, ce caracatiţă ne sufocă
timpul, pasul, visele. O societate căreia nu i s-a permis, nici de istoria
obiectivă şi nici de interesele viermilor „ridicaţi” de comunism, să aibă tihna
necesară pentru a-şi face curat şi ordine în ea însăşi.
Evident, plasarea acţiunii principale a piesei în anii de domnie ai duetului Iliescu-Năstase poate fi şi uşor
maliţoasă, însă, pentru cine a trăit, cu memoria la sine, acea perioadă, ca şi
perioada anterioară, a anilor 90, săgeata nu este una de circumstanţă,
atmosfera de atunci semănând cu cea a anilor ΄50, mijloacele folosite fiind mai
persuasive şi mai ... delicate (?...), în perioadă întâmplându-se destule
asasinate politice (şi direct, fizice, dar şi secundar, morale, sociale), unele
mai vizibile decât altele, chiar dacă multe au fost acoperite de criminali cu
destul succes.
Astfel încât, întrebarea Irinei (fiica personajului principal), din
finalul piesei, referitoare la ce s-ar mai putea face într-o astfel de
societate, dacă se mai poate face ceva.., nu este una redundantă. Poate că nici
retorică...
Ce ne rămâne de făcut „aici”: să fim ... inocenţi,
ca Prinţul Mâşkin, diabolici – ca Verhovenski, pierduţi în interludiu – ca
Dmitri (alcoolul fiind refugiul unei mari părţi din intelighenţia românească,
mai ales cea comunistă şi postcomunistă), cozi de topor, ca Smerdeakov, într-o
societate bolnavă de lepră, care-i ucide „strategic” pe absolut minoritarii
Alexei Karamazov, o societate mutandă, care nu-şi recunoaşte nici rădăcinile şi
nu ştie nici ce ar vrea să devină, fiind la cheremul vânturilor-valurilor...
Treburile murdare, societăţile moderne, mai mult ca oricând, le rezolvă cu
indivizii din interiorul lor, nu cu mercenari, care, chiar de atunci, ori
ulterior, fac parte din staff...
Nimeni nu e perfect nevinovat, toţi avem slăbiciunile, carenţele noastre
de comportament ori chiar de caracter, însă modul cum societăţile comuniste ori
postcomuniste, ucise în starea lor de graţie de anii comunismului, fals
pedepsesc, manipulează individul după interesul grupului de rinoceri aflaţi la
putere, ieri şi azi, produce în ADN-ul social reflexe condiţionate de bestiar,
instalând iadul ca ..”etalon (i)moral”.
Fără a face excese, într-o regie imaginativă, totuşi (cu reflexe multimedia,
deja obişnuinţă în piesele montate în ultimul deceniu şi ceva, inclusiv pe
scenele noastre), care pune accent pe actor, nedorind să-l sufoce cu efecte
tehnice abracadabrante, cum se mai poartă, domnul Gelu Colceag face un
spectacol coerent, interesant, fără a fi o capodoperă, totuşi; în continuarea ideii sale
regizorale venind atât muzica - uşor obsesivă, o încercare de descriere a
amprentei întâmplării asupra psihicului personajelor (cele care au astfel de
deschideri), cât şi scenografia - voalat descriptivă şi funcţională, semnată de
Constantin Ciubotariu.
Punctul de sprijin pe care mizează regizorul, grupa de actori, al cărei vârf de
lance este, cum era şi normal dl. Gelu Niţu, interpretul tatălui (Andrei), are
urcuşuri şi coborâşuri, piesa nefiind încă suficient rodată, ca întregul
colectiv să empatizeze activ. Cu siguranţă, peste 10-15 reprezentaţii anumite
crispări vor dispărea.
În coerenţa textului şi a montării regizorale, domnul Gelu Niţu face un rol
bun, cu sclipiri şi o empatie vizibile, înţelegându-şi personajul suficient de
bine încât să-l construiască frumos, fără excese, astfel după cum este întreg
spectacolul. Obsedat de fosta soţie, Lucia (dispărută „strategic” la finele
anilor 80, pentru a face un joc dublu în interesul securităţii), pe care are
impresia că a văzut-o în trafic acum, dupa 15 ani, intră fără să vrea într-un
joc pe care-l va pierde, plătindu-l cu viaţa. Joc în care-şi disimulează stări
contradictorii, datorate, la limită, remuşcării, iubirii, curiozităţii, sperând
în zadar că vremurile se vor fi schimbat, la 13 ani după „revoluţie”.
Destul de stângace intrată în scenă, Ioana Anton, interpreta Irinei – fiica de
12, respectiv 14 ani, a cuplului Andrei (Gelu Niţu) – Anca (Crina Mureşan), s-a
„încălzit” în faţa noastră, a spectatorilor, astfel încât a reuşit să convingă
în cele din urmă, să marcheze extrem de bine emoţia teribilă şi datul esenţial
al rolului, un copil ce-şi iubeşte egal părinţii, obsedat de necesitatea
iubirii pe care aceştia trebuie să şi-o poarte unul altuia, în sufletul ei
triumviratul fiind echidistant în frumuseţea sentimentelor lui, bază inclusiv
logică a fiinţei unei familii. Ca şi pentru mama sa, dar într-o dimensiune uşor
diferită, normal diferită, moartea tatălui este nodul Gordian care-i marchează
fiinţa, existenţa, amprentându-i definitiv drumul. Copilul plin de candoarea
celor 12 ani, într-o zi mai „lungă decât veacul”, se schimbă într-o piatră
durerândă, plină de asperităţile întrebărilor care-i rod sufletul, timpul.
Crina Mureşan (Anca – soţia lui Andrei), din punctul meu de vedere este un
paradox: pe de o parte, nu pare deloc o actriţă care joacă un rol, fiind,
totuşi, o actriţă care construieşte un rol, iar pe de altă parte - e o
violoncenlistă, profesoară de muzică, soţie prinsă într-o relaţie casnică ce se
va termina prost, din vini conexe, totuşi...
Soţie tandră, care a reuşit să construiască un
echilibru stabil în binomul familie – profesie, stâlpul care de la începutul
căsniciei a ştiut că trebuie să fie, bine şi coerent plantat în structura
vieţuirii (pentru a fi referenţial stabil pentru Andrei, rănitul pe care-l
întâlnise într-o după-amiază în parcul unde ea cânta la violocel, alături de o
prietenă), deşi presimte drama pe care o
va trăi în acest al 13-lea al căsniciei ei, detectează mai mult subconştient
pericolul (pe care nu-l poate recupera informaţional, din cauza unor realităţi
pe care nu le poate digera logic - nu consimte raţional că trăieşte într-o
societate clădită pe structuri mafiote), fără a-l putea diminua, anula. Deşi,
în tot acest context, are tactul şi inteligenţa necesare pentru a încerca să-l
aducă pe Andrei cu picioarele pe pământ, faptul că venise mai târziu cu 3 ani
în viaţa lui, o perioadă despre care ştia doar ..poveşti (descoperind cu stupoare
acest adevăr!) are o importanţă mult mai mare decât şi-a imaginat iniţial.
Astfel încât, finalul neaşteptat o va lăsa pe ea în starea în care-l
recuperase pe Andrei, în urmă cu 13 ani, neexistând remuşcările trădării, în ce
o priveşte ..
Mai mult decât meritoriu mi s-a
părut Dan Bădărău (interpretul căpitanului-general Bujor), care a potenţat
calitativ montarea regizorală, interpretând cu fineţe monstruosul personagiu,
parşivenia şi inteligenţa bolnavă a categoriei pe care o însumează fiind extrem
de fin decelate de actor.
Mircea Constantinescu (interpetul prietenului lui Andrei, ImY), cel care-şi
lasă la vedere propriile slăbiciuni, în dorinţa de a păstra ligamentul
noii familii a prietenului său, fără a boicota imaginea primei soţii (Lucia) a
prietenului său, de care el însuşi era îndrăgostit (ca şi de Anca, de altfel),
există extraprofesional doar prin poveştile pe care reuşeşte să le producă
Andrei, fiind genul care se pierde ca persoană, transformându-se în PICĂTURA şi
în catifeaua de care au nevoie cei din jur. Deşi profesional pare a-l domina pe
Andrei, echilibrul fragil al vieţii sale personale se regăseşte/construieşte în
tihna ...căminelor acestuia, platonic.
Mircea N. Creţu (George – un alt prieten de „revoluţie” al lui Andrei)
s-a achitat onorabil de .. „clipa de răgaz explicativ-denominativ” pe care o
constituie rolul său în economia piesei, fiind, la rândul său, un
caracter-tipar al politrucului postdecembrist, care stă pe un scaun de ministru
doar ca să aibă de unde ieşi la pensie, perfect deprofesionalizat, incapabil
să-şi câştige existenţa altcum, la fel ca şi foştii activişti de partid
comunişti.
Pentru povestea expresă a piesei, Sala Studio a Teatrului Odeon este deschisă,
oferind prilejul celor interesaţi să vadă un spectacol care nu-i va lăsa
indiferenţi, care-i va disponibiliza pentru posibile răspunsuri la întrebări
puse redundant în societatea ultimilor 24 de ani, le va împrospăta puţintel
memoria, lăsându-i cu un cât în plus în ei înşişi, la ieşirea din sală, cu
semnul de întrebare-uşă..
Concluziv, POVESTE DESPRE TATĂL MEU e
pretextul pentru a sta pe gânduri, pentru a ne gândi pre noi înşine - ce suntem
şi ce vrem să mai fim - într-un context în care şinele pe care noi, roboţeii,
suntem „canalizaţi” par a ne duce nu spre multrâvnita luminiţă (opacizată de
chiar cei care-o propuseseră), ci spre iadul lipsei de chip.
