...Seminţe, coji ...

Da. Încerca să prindă .. „clipa cea repede ce ni s-a dat”, vorba lui Eminescu. S-o prindă din urmă, pen΄ că avea darul să rămână constant în afara potecilor pe care era aglomeraţie, pe care se .. preumblau, cu sau fără graţie, oamenii obişnuiţi, cei care se regăseau extrem de uşor unii în alţii, care se puteau ascunde fără probleme unii după alţii, în turma perpetuă care ţine de cald...

Asta a fost povestea mai multor ani. Chiar zeci. Până s-a dumirit că nu va reuşi niciodată să facă în aşa fel încât să-i fie cald în interiorul turmei, să se ascundă în spatele mulţimii cu care să fie asemenea .. Pentru simplul motiv că avea un altfel de ..proiect, desenul după care fusese construit avea alte nuanţe, chiar dacă, pe dinafară, lucrurile păreau perfect simetrice cu .. unicatul multiplicativ.

E drept, nu se număra nici printre cei care considerau că ..multiplii nu aveau şi ei modelul lor unic după care fuseseră împinşi în viaţă. Opţiunea îi determinase să semene, nu matricea...

Pe de altă parte, a nu fi .. obişnuit nu însemna neapărat a fi deosebit, în sensul valoric. Nu. Însemna doar că încerci să exişti ştiind că pasul tău poartă matricea gândului tău, cât o fi sau n-o fi el de original. Nu însemna neapărat nici că ai avea puterea de a redimensiona pulsiunea vorbirii pe pulsiunea creierului. Nu. Însemna doar că, înainte de a fi sau a nu fi de acord cu ceva, te lua gândul pre dinainte, încercai, cât te ţineau băieriile creierului propriu, să ştii cât de cât de ce ai opţiunea aia ori aia. Chiar dacă nu poţi avea pretenţia că ..mecanica newtoniană nu te ia deseori peste picior, distrându-se pe seama ticurilor tale, verbale sau mentale.

Nu e tocmai confortabil să recunoşti că .. nu eşti ca toţi ceilalţi. Şi asta având în vedere că nimeni nu e chiar ca toţi ceilalţi. Numai că, sintagma „toţi ceilalţi” e una de care unii se agaţă, mimetic, alţii o formează, în cârduri de electroni care gravitează în jurul unui nucleu, iniţial provenit dintr-unul care nu era ca ceilalţii dinaintea lui, ori în jurul fricilor, reale ori imaginare, insidios proiectate de mulţi actanţi sociali care trăiesc prin asta, construindu-şi sinele pe cârpelile din fricile celorlalţi .. Şi tot astfel.

În momentul în care recunoşti faţă de tine că nu eşti ca ..ceilalţi, începe să-ţi fie frig, mai întâi, după care te obişnuieşti cu frisoanele continui, uneori încălzindu-te în urma stărilor pe care ceilalţii le-au aruncat în fuga lor continuă de ei înşişi, în speranţa recunoaşterii în modelul implementat social de mass media în ultimele zeci de ani, alteori trezindu-te că eşti perfect paralel cu drumul mulţimii, fără a avea niciun câştig din asta. Dacă e întradevăr ceva de capul tău, te vei afla printre cei care, de asemenea pe un drum paralel cu mulţimea trecând, nu vor avea ei înşişi ei lor pe calea aceasta, după ce le-o va confisca mulţimea de electroni ... Însă, ţi-a fost suficient de frig în viaţă, ca să ştii că nu te afli printre aceştia.

Astfel, după „clipa cea repede” mergând, alergând, mereu în urma ei proiectându-ţi paşii, măcar un ultim ..damf de inteligenţă, poate, cuprinde-te-va: să stai pe loc, să te simţi până la momentul în care frigul se transformă în cald, memorându-ţi cât poţi din sinele călător, stând şi dumicându-l până când vei recunoaşte în fumul ce-ţi iese din nări că astă clipă o ai în tine, fiecare o are în sine, nu are rost să alergăm atâta pe un pământ rotund, care e şi înalt cât cerul şi mai adânc decât presupun ştiinţele exacte că este.

Să stăm, să oprim starea de trăncăneală a cuvântului, să privim cu ochi de începător firul de iarbă, sămânţa din care acesta se face verde, aripa sub care se ascunde pasărea când zboară, timpul pe care norii-l răstoarnă în sinele lor călător, învingând poftele carnale ale lui Cronos, să vedem lumea cu un ochi pe care să fim în stare să-l recunoaştem când scoatem coaja din lucrurile care ne construiesc, prin cunoaştere ori prin recunoaştere.

Lumea are nevoie de timpul fiecăruia. Cât timp fiecare e în stare să dăruie fiinţei partea din sine pe care acum o dăruie materiei, doar materiei ce creşte ca o avalanşă sub care Sisif îşi pierde entuziasmul urcuşului, murind înainte de-a mai urca stânca-i încă o dată ..

Dor

Sărbătoarea e acea stare de graţie prin care avem acces la dâra de lumină pe care o prind îngerii pe aripile lor, în timpul în care-L slujesc pe Dumnezeu, stându-I alături!

Porumbeilor ucişi pe strada N. Iorga

Sărbătoare e când porumbelul

Îşi strecoară aripile prin

Respiraţia văzduhului auriu,

Nu când cârduri de maşini

Omoară zborul sub roţi,

Grăbind înserările...

Sărbătoare e viaţa surâzând

În delicatul mers al porumbelului

Ce-şi caută grăunţa printre

Urechile zbârlite de iarnă

Ale ierburilor

Sărbătoare e gânguritul

Aghiesmuit cu ciripitul

Pe pajiştea de suflet

A razei prin care soarele

Îndumnezeieşte continuu lumea,

Dăruindu-ne timpul cel de aur

Al Dimineţilor.

Sărbători sunt lucrurile simple,

Fiinţele mici şi gingaşe

Prin care Dumnezeu îşi trimite

Surâsul în lume!

Radio Romania Cultural` | Arhivă | Siesta cu Ioana Goia

Radio Romania Cultural` | Arhivă | Siesta cu Ioana Goia

un suras pierdut printre gheturi

ghimpi

Ronțăie streleapca nbm, 

ronțăie timpul de soare și-l rupe de pre la izvoare,

 dar nu-i merge asta decât în secunda

 cumpărată de la demoni cu propriu-i suflet. 

Nu-i merge decât! 

Cu plata și-aici și acolo.

CAVE/RNE

După ce ne-a prizat tot ce putea
La soba pasiunilor sale … metafizice,
Cain-cel-care-ne-căinează
Trece la următorul
Strat metafizic al definirii noastre:
Strecurându-ne de urmele
Visurilor pe care, deja, le-a fumat.
Între timp,
Burta lui Cain-cel-ce-ne-căinează
Creşte.
Iar noi,
Scădem.

Istoria crizelor financiare şi viitorul Guvern Mondial

Buxtehude & Bruhns Organ Works,Ton Koopman

Classic (playlist)

Paganini - Violin Concerto No. 1

REGINA MAMA, cu Olga Tudorache

http://www.veoh.com/watch/v51619706sCkf4NWb
http://www.veoh.com/watch/v51619706sCkf4NWb

Radio Romania Muzical

http://tunein.com/radio/Radio-România-Muzical-1048-s66959/#

Nicostratos si Pelicanul film Ortodox Rus

http://youtu.be/8T_ScJFNeck

Ostrov (Insula) Film Ortodox Rus Tradus in Limba Romana

http://youtu.be/YT8JWrYI1nU

Moartea Domnului Lazarescu

http://youtu.be/BUF4cm6OJfA

canarul si viscolul

Obscenitatea publică

 "Adrian Năstase a revenit pe scena publică cu un interviu manipulator la Antena 3, care a dorit să opună aura de martir al cauzei anti-Băsescu pe care o poartă Năstase, imaginii de trădător conciliant pe care încearcă să i-o confecţioneze lui Ponta. Spectacolul, pe alocuri obscen, a avut însă o singură ţintă: Departamentul Naţional Anticorupţie. Un motiv în plus pentru a susţine independenţa admirabililor procurori ai acestei instituţii, care trebuie apărată de „samuraii” regimului USL.
Ca teoretician al retoricii, Hitler era convins că cea mai bună propagandă trebuie să aibă drept obiect „marea minciună”, o miniciună atât de revoltător de mare încât nicio persoană decentă şi raţională să nu o poată accepta. Propaganda trebuia să apeleze nu la raţiunea indivizilor ci la sentimentele masselor. „Massele - spunea Hitler - sunt feminine şi proaste. Numai emoţia şi ura le pot ţine sub control”. Antena 3 aplică această reţetă de inspiraţie nazistă a propagandei de aproape opt ani. Ura faţă de Băsescu şi faţă de tot ceea ce poate fi asociat cu Băsescu (Occident, UE, Boc, Macovei, Morar si, mai nou, Kovesi) este constanta acestei propagande, la fel cum ura faţă de evrei era constanta propagandei naziste." restul aici: 
http://www.revista22.ro/obscenitatea-publica-cu-adrian-nastase--24904.html

FLIGHT – ZBORUL pilotului către sine

Whip Whitaker, un pilot talentat, foarte bun profesionist, însă alcoolic şi narcoman... - în câteva linii directoare cam acesta este eroul interpretat în stilui inconfundabil de un actor care de obicei îşi ia în serios orice personaj, anume: DENZEL WASHINGTON, în FLIGHT (Zborul).

Începând din preziua zborului care i-a schimbat şi lui viaţa, dar şi altora – 6 persoane chiar decedând, filmul lui ROBERT ZEMECKIS ne pune faţă în faţă cu un personaj pe care-l putem crede orice, numai pilot nu.

Este divorţat, are un copil care locuieşte cu fosta soţie, şi se află într-o relaţie cu o colegă de serviciu, o stewardeză cu care chiar intră în tură în dimineaţa următoare (din păcate, aceasta va fi una din cele şase persoane ..).

În pofida faptului că Whip Whitaker este alcoolic şi narcoman, cauze care-i provoacă o anumită stare de viciere a conştiinţei, dar şi un mod mai brutal de a se manifesta, calităţile sale umane profunde, dar şi cele profesionale sunt păstrate la nivel major, lucruri care vor fi scoase la iveală atât urmare a derulării zborului respectiv (aflându-se la cârma unui avion defect, reuşeşte să-l piloteze magistral, aducându-l la sol cu pagube minime, prin manevre şi tehnicile de pilotaj teribil de ingenioase pe care le-a folosit - în derularea anchetei, la un moment dat, un număr de 7-8 piloţi foarte buni sunt puşi să simuleze situaţia zborului respectiv, niciunul din aceştia nefiind în stare să aducă avionul întreg la sol), cât şi în relaţia cu Nicole Devlin, la rândul ei – o dependentă de alcool şi de droguri, fiecare, în scurtul moment în care se întâlnesc, încercând să-l susţină pe celălalt..

Ca spectatori, ne putem pune întrebarea dacă nu cumva, într-o stare de conştienţă neafectată de alcool şi droguri, el nu ar fi reuşit să previzioneze mai dinainte problemele avionului, astfel încât să reuşească aducerea la sol a întregului număr de pasageri şi personal de bord.. Totuşi, chiar şi comisia de anchetă înclină să-l considere nevinovat, urmare şi ajutorului activ dat de şeful sindicatului, care-i anulează probele toxicologice luate în spital, în care se evidenţia clar că pilotul se afla atât sub influenţa băuturilor alcoolice, cât şi a cocainei. În cele din urmă, finalul filmului este unul moralist, capacitatea sa de a minţi blocându-se în momentul în care urma să dea vina unui gest al său (băuse trei sticle de votca în timpul cursei) pe exact stewardesa pe care, la începutul filmului, o numea chiar „a doua sa soţie”...

ZBORUL care i-a dat şansa de a fi devenit erou naţional, îl pune în situaţii umane diverse şi diferite. Încearcă să-şi domine dependenţele de alcool şi de droguri, fără a reuşi. Un fiasco, la primul nivel, fiind şi relaţia pe care şi-o doreşte cu Nicole Devlin. Calitatea sa de tată are şi ea vicii teribile.

Astel încât, în cele din urmă, eroul naţional, pilotul care reuşise să aducă la sol, prin manevre numai de el ştiute, un avion cu aproape toţi pasagerii la bord, relativ întregi, ajunge în închisoare, pentru gravă neglijenţă în serviciu, situaţie în care ajunge să preţuiască libertatea pe care şi-a câştigat-o, depăşindu-şi dependenţa de alcool şi de droguri. Filmul încheindu-se cu o scenă care ne poate duce cu gândul inclusiv la recuperarea relaţiei dinter tată şi fiu. Concluziv: cât trăieşti şi ai încă o minimă capacitate etică, poţi reabilita aproape orice greşeală, viaţa îşi dă şansa să repari o greşeală, dacă accepţi chiar şi modul în care-ţi e oferită şansa respectivă...

Filmul este unul profesionist lucrat, jucat impecabil de actori (printre care: JOHN GOODMAN – furnizorul de cocaină, BRUCE GREENWOOD – şeful sindicatului, DON CHEADLE – avocatul angajat de sindicat ori MELISSA LEO – interpreta lui Nicole Devlin, DENZEL WASHINGTON reuşind încă unul din rolurile sale deosebite, bine conturate, prinse, jucate), condus profesionist de regizorul ROBERT ZEMECKIS, „reţetarul” de succes filmic al americanilor fiind bine pus în peliculă, dar şi tendinţa morală a regizorului, fără a epata cu această stringenţă, însă cu „străzi” bine delimitate în acţiune încă din scenariu (JOHN GATINS), care să construiască o mică „autostradă a adevărului salvator” ..., ZBORUL fiind ambivalent: cu salvări şi pierderi atât în realitatea exterioară personajului, cât şi în insideul său, moral şi afectiv.

Prin ţepii istoriei, Ondină trecând

Prin ţepii istoriei,  Ondină trecând

Manipularea – pro sau contra a ceva – este întotdeauna cel mai rău lucru care se poate întâmpla minţii şi sufletului uman. Pentru că de fiecare dată adevărul pe care-l doreşte “cineva” promovat se vrea înghiţit fără rest de o masă cât mai mare de oameni. Ori, de cele mai multe ori, această exprimare subiectivă a modului cum stau lucrurile, ori cum au stat, dintr-un punct de vedere care favorizează exclusiv o parte, introduce în istorie şi între relaţiile dintre oameni şi popoare zone otrăvite de produs al memoriei, care menţin continuu rezerve şi stări de tensiune pe care un compromis echilibrat între adevărurile fiecăreia dintre părţi ar fi mai aproape de Adevăr, de recunoaşterea faptelor propriu-zise.

În atare context se situează şi LORE (personajul fiind interpretat de Saskia Rosendahl) – filmul germano-australiano-britanic, regizat de Cate Shortland, “iradiat” sonor de Max Richter.

Astfel, la finele celui de-al doilea război mondial, în degringolada datorată retragerii în derivă a trupelor SS inclusiv de pe teritoriul german.., cu ştergerea urmelor crimelor şi politicilor criminale naziste, în măsura în care acest lucru mai putea fi făcut, un ofiţer german, tatăl – Peter Dressler  (ulterior, aflăm că fusese chiar comandantul unui lagăr, unde “se lucrase foarte urât”) şi soţia lui, Asti Dressler,  la rândul ei îndoctrinată – ca şi, în special, fiica mai mare, Lore, încearcă să salveze ce mai pot din familie (măcar pe cei cinci copii: Lore, Liesel, gemenii: Jürgen, Günther şi Peter, încă bebeluş).

Relaţiile dintre mamă şi fiica mai mare, Lore, sunt destul de tensionate, în special urmare faptului că, odată cu trecerea timpului, trupul celei dintâi e tot mai puţin tânăr, în comparaţie cu mugurele care-ncepe să înflorească, Lore, gelozia mamei având suficiente accente iraţionale, lupta dintre calitatea de mamă şi cea de femeie fiind destul de explicit câştigată de cea de-a doua  …, astfel încât “rasa aceasta superioară”, se revendică activ din antichitatea greco-romană, din medievalistica nibelungiană, chiar relaţiile soţie-soţ având tensiuni binare: soţia îşi pedepseşte soţul că a pierdut războiul, condamnându-şi astfel Fuhrerul, dar şi că, în trecere, ochiul său recunoaşte diferenţa între cele două trupuri, al mamei şi al fiicei..

Oricum, aflaţi în situaţia înfrânţilor, tatăl se predă (sau se sinucide, nu ştim précis ..), în timp ce mama încearcă să scape împreună cu cei cinci copii. Astfel, ei se ascund într-o locuinţă pe care o aveau într-o zonă din Munţii Pădurea Neagră, ascunzătoare care nu le va fi prielnică pentru mult timp, atât datorită vecinilor, cât şi legilor, care-i obligau pe toţi cei cu funcţii în al treilea Reich şi pe familiile lor să se predea aliaţilor. Pe de o parte, încercând să-şi protejeze copiii, dar şi pentru a-i înfrunta pe învingători, mama se predă, lăsându-i Lorei sarcina de a-şi conduce fraţii către locuinţa mamei ei (bunica maternă a Lorei), în Hamburg, pe un drum ce depăşea 900 de km, plin de soldaţi ruşi şi americani, de germani înfometaţi, de pericole mari şi diverse, pentru a-i salva.

În acest periplu, în care Lore descoperă şi faptul că tatăl ei fusese comandantul unui lagăr, la început nevenindu-i să creadă că evreii chiar fuseseră omorâţi, chinuiţi astfel cum se prezenta într-un reportaj foto – această opinie având-o majoritatea germanilor în acele prime momente de după război, ea este nevoită să accepte ajutorul unui tânăr evreu, Thomas (interpretat de Kai-Peter Malina), faţă de care are repulsia pe care fusese dresată în familie/şi societate s-o aibă faţă de evrei, sentiment care, cu timpul, se va converti într-o primă iubire, rămasă în faza platonică, dar generatoare de trezire a conştiinţei sale, aceasta, în final, înfruntându-şi bunica, pentru care înfrângerea nu însemnase nimic, aceasta, bunica, făcând definitiv parte din acea naţiune superioară pe canavaua căreia se construise ideologia nazistă..

Drumul salvator este unul plin de pericole, de umilinţe pe care nu şi le imaginase niciodată, fiind nevoită să participe chiar şi la o crimă (Thomas, cuprins de gelozie, ucide un barcagiu, pe care Lore dorea să-l seducă, pentru a-i ajuta să-şi treacă fraţii pe partea cealaltă a unui râu), pierzându-şi unul din fraţi, unul dintre gemeni – împuşcat de soldaţii ruşi, dar şi inocenţa.

Lore este reprezentanta unei categorii socio-umane despre care s-a vorbit foarte puţin, deşi, în definitiv, şi aceşti copii – ai foştilor SS-işti – ei înşişi au fost nişte victime, atât ale îndoctrinării naziste pe care au suportat-o şi, ulterior, a pedepsei aplicate de învingători, în special de sovietici, care i-au determinat să se considere vinovaţi de tot ce s-a întâmplat în perioada nazistă (în sensul acesta, e demnă de citi şi cartea Kindheistmuster - Modele ale copilăriei, 1976,  a Christei Wolf, ea ănsăşi având 16 ani la finele celui de-al doilea război mondial), în plus, pe cei din Est reîndoctrinându-i...

Nu este comparabilă tragedia suportată de copiii evrei, gazaţi, însă nu e corectă nici completa tăcere asupra dramei trăite de copiii reprezentaţi de Lore şi de fraţii ei. În definitiv, cei mari, oameni politici ai unei lumi aflate în degringoladă economică, incapabili să gestioneze lucrurile, făcând jocurile a doi criminali: Stalin şi Hitler, care .. s-au spălat destul de repede pe mâini de urmările inconstanţei şi incapacităţii lor, au ceva mai multă vină decât aceşti copii. Dar acestea sunt strict constatări despre problematica declanşată de filmul LORE, nu despre filmul propriu-zis, care a creat doar ancore spre eventuale discuţii, nu a produs concluzii.

Un film interesant, bine construit şi bine jucat, un merit al întregului colectiv de realizatori şi interpreţi, LORE deschide, poate, drumul unor discuţii mai serioase asupra unor probleme pe care (ca să preiau sintagma vizuală a unui scurtmetraj) istoricii s-au mărginit doar la a le ascunde sub preş ...