Clip

Fericirea nu are nici trecut, nici viitor. Ea e. La un moment dat, obosiți, ne refugiem în amintirile despre noi înșine, când aveam dorințe, visuri/vise, timp înainte... Și, astfel, vorbim despre ... în comparații și cu tonusul scăzut de acum.. Ehei! Pre când ne doream, ne visam așa ori altfel... forța viului ne proteja cu o aură pe care atunci nu o vedeam, dar acum îi simțim căldura, dacă o mai percepem, sub povara neantului unui cotidian în care avem tot mai puțin loc... în care suntem tot mai puțin aici, respirând în interludiul dimineților întârziate și a/murgului ce-și tropăie drumul tacticos..

Rid

te apropii cu jind de inima timpului pe care-l presalți cu un de-al propriu ticăit, până ce lumina te-nvăluie tremurându-ți ființa. apoi, încet, încet ritmul dansului se preschimbă-n romb. și-ncepi să te îndepărtezi, să te îndepărtezi.. pân' ce pământul se face argilă ș

i îți uiți tălpile-n el..

Hic transut

Durerile sunt amorțite sub geana morții

Szake

dintr-o greșeală, dintr-o absurdă greșeală m-am născut în această tara îngerului care mă purta între aripi i-a fost distrasa atenția de de ceva și m-a scăpat, din greșeala, În această țară cu ai cărei locuitori nu am nimic în comun!!! Ingerul meu regretă, dar nu mai poate face nimic.. pe o insula as vrea să trăiesc. ...a niciunei țări...

Randevu

Și, în urma-ne, rămân urme De pași pe nisip, în argilă, în rost, De cuvinte sculptate în aerul dimineților și In arșița amiezilor de Gustar, De suflet uitat în aripa Unui porumbel ori In surâsul din ochii limpezi Ai cățelului, pisicii Ori altor cuvântătoare In alte idioame. Pe umărul drept Statuia sunetului în care Rana părerilor de rău s-a stins, Pe umărul stâng Urma unor păreri de rău Incaltate-n ciubotele Aruncate pe țărm de flux-refluxul neputințelor . În urma-ne, uneori, Rămânem.

Randevu cu roua

Pedalam. Cu fruntea mângâiată de firavul vânt ce încerca să se strecoare printre razele unui soare torid. Sub roți, iarba se lipea osmotic cu țărâna, care-I molfăia-n praf verdele stins, uscat de lipsa de apă. Senzația mersului, așa, într-o lentoare prin care căutam să mă strecor printre țepile roșietice ale soarelui, lăsa impresia că îmi făceam loc dintr-un spațiu într-altul, ca să pot adăsta o clipă în starea de lene recreativă pe una din multiplele petale ce sorbeau din vraja arșiței, preschimbând-o-n tihna tăcută a Macului. Încontro-ntorceam capul, nimeni, nici țipenie, doar dintr-o depărtare relativă se auzeau câteva păsărele ciorovăindu-se care-cum-stătea sub frunza de nuc.. Pedalam-pedalam-pedalam, legănându-mi privirea pe onduleul spicelor de grâu ce se încăpățânau ca-n Orizont să se-ntâlnească în steagul Ucrainei cu cerul.. Vară, arșiță, trei crâmpeie de iarbă tot mai pârlită, câteva zeci de maci înfoindu-și evantajul de roșu-aprins, spre-a face plecăciuni de mulțumire unui surâs de vând zglobiu ce scăpase din curtea maică-si și se distra singur pe câmpul ce pregătea pâinea noastră cea de toate zilele… Și eu, pierdută-n sinele broboanelor de transpirație ce începuseră să se strecoare agale peste frunte, exersând teoremele fizicii newtoniene, pedalând tot mai rar, cât să nu cad de pe bicicletă. Privind orizontul, nu știu dacă doream să ajung, ori mă mulțumeam să merg, rostogolindu-mi ființa pe bi-roțile vehiculului ce mă păstra în șaua-i ca pe-un trofeu. Nu știu dacă nu cumva deja mă pitisem în tabloul pe care un impresionist sadea îl și deja pictase și sta ascuns pe undeva, în vreun muzeu unde nu mai era loc pentru expunerea lui, așteptând vreo reorganizare de viziune, vreo temă specifică, vreun loc ce s-ar fi ivit din întâmplare pe un perete din spatele peretelui pe care Impresia lui Monet absorbea interesul privitorilor în pantaloni scurți și blitzuri ascunse-n ochelari… Preferând acea poziție, ca să îmi pot păstra sunetul suav al mișcării petalelor de mac legănându-se printre grâul deja copt doar pentru mine, deși expus fiind ..tabloul.

Petale..

Expresionism

Adolescenții văd

oamenii ca pe un desen, tinerii-maturi bidimensional,iar după 50-60 de ani, "ochii" încep să vadă în adâncime,3D. Ca și unii copii, ca si artiștii.

De/cadență

Arma biologică numita covid A dat timpul peste cap. L-a răsucit în sine, facându-l mai mic Și mai dinafara noastră, Mai hulpav de carne de om... Reîntorcându-l Procustian, în mit.

Rost

Amintirile dureroase au lăsat urme în oase, amintirile frumoase, au lăsat priviri luminoase. In timpul cernut printre pași, amintirile au crescut prin rădăcini în luntrași de trandafiri ce sclipesc în priviri. Din rana mestecata cu sânge și os se poate dumiri un om luminos. Dar numai după o îndelungă dospire între rărunchi și simțire.

Clipit

eram o intamplare, peste care clipa a trecut tacuta, in urma trei sferturi de roua prelungind surasul din ochiul sugubat al unui porumbel. salbatec.

Eu, un fir. De iarbă.

Da. Am mai mulți semeni printre porumbei Perusi, Gugustiuci, căței, rândunele, pisici. Am mai mulți semeni printre sălcii, printre salcâmi, Printre brazi, stejari ori scoruși. Am mai mulți semenii Pitiți in rădăcina ierbii Decât aici Printre bipezii cu fețe multiple Și suflete pierdute, Pitite in conturi. Lacomi de sine. Călcând în picioare și ucigând cu entuziasm Corolele de minuni ale lumii celei vii. Eu.. Pasul uitat în mirarea ierbii.

Rest

Definiție

Porumbeii sunt sufletele eroilor, oamenilor care nu au nici măcar un mormânt. Cel mult, o cruce comună. Astfel încât ei, porumbeii, blânzi dar și temători (au fost uciși de inși asemene), ușor lacomi (pentru clipele pe care nu au apucat să le trăiască), vin și ciugulesc secundele-boabe prin care și timpul lor crește, dinapoia vremurilor spre înaintea zborului, dintru care se văd aripile îngerilor, protectoare..

Undrea

Porumbeilor ucişi pe strada N. Iorga

Sărbătoare e când porumbelul Îşi strecoară aripile prin Respiraţia văzduhului auriu, Nu când cârduri de maşini Omoară zborul sub roţi, Grăbind înserările... Sărbătoare e viaţa surâzând În delicatul mers al porumbelului Ce-şi caută grăunţa printre Urechile zbârlite de iarnă Ale ierburilor Sărbătoare e gânguritul Aghiesmuit cu ciripitul Pe pajiştea de suflet A razei prin care soarele Îndiminiţeşte continuu lumea, Dăruindu-ne timpul cel de aur Al Dimineţilor. Sărbători sunt lucrurile simple, Fiinţele mici şi gingaşe Prin care Dumnezeu îşi trimite Surâsul în lume!

Poveste de Decembre

Moș Crăciun uitase.. trecuse cu ditamai sania plină de daruri pe lângă casa lui Tom. Probabil, fiindcă era o casa mică, insignifiantă, pe care nici nu o văzuse, astfel încât nu intrase și nu lăsase nimic sub unica crenguță de brad, pusă lângă geam ( pe care copilul o primise de la o doamna drăguță, după ce o rugasem să-i dea și lui o crenguță din bradul ei de doi metri, aproape..). Tom nu știa asta, că Moș Crăciun îl ratase, că nu văzuse în geamul luminat cu o lanternă și crenguța lui de brad... Era doar el și mama lui, tatăl plecase demult, când el avea atât de unpuțini ani încât nici nu și-l mai amintea.. Trăia oarecum un timp paralel, și pe al copilului, care era, și pe al paternului casei, simțindu-se obligat, îndreptățit să-și protejeze mama.. Așadar, Dimineață, trezindu-se mama lui, văzu aranjamentul făcut de băiat, probabil după ce ea, obosită, adormise îmbrăcată pe fotoliul bunicii (că de la ea îl primise, un fotoliu leagăn, pe care îl prefera, din tot mobilierul casei). Patronul, ca să fie sigur că se duce și în Ziua de Crăciun la serviciu, nu-i dăduse salariul în Ajun, astfel încât, sub pomulețul improvizat nu putu adăuga decât cele trei bomboane Bucuria pe care i le dăduse ieri, un domn în vârstă, drept mulțumire că îl ajutase cu bagajele până la mașina sa, parcată în apropiere . Sorbind pe repede înainte din cafea, se gândi că, din păcate, deși-l iubea foarte mult, nu era în stare să-i ofere prea multe fiului său, care, ca o compensație subtilă, reușea să fie el în sine cel mai important dar, maturizat prea devreme printr-o înțelegere intuitivă a întregii situații în care, de bine de rău, treceau împreună prin clipe, prin zile, prin ani, bucurându-se de fiecare lucru insignifiant care-și creștea valoarea prin surâsul din ochii copilului. Șterse repede lacrima ce-i brăzda obrazul și-și propuse ca, după serviciu, să găsească măcar un brăduț adevărat pe undeva și niște beculețe, pre sub care surâsul fiului ei să treacă întru bucuria adevăratei Sărbători a Crăciunului. Închise ușa, încet, și plecă alergând spre stația de autobuz. Băiatul o auzise pe mama sa trebăluind prin bucătărie, dar nu-și imaginase că va pleca și astăzi la serviciu. Ieși din camera sa, căutând-o cu ochii, însă nu o văzu. Se așeză pe scăunelul său preferat și privi, dus pe culoarul unor gânduri pe care, dacă l-ar fi întrebat cineva cum să le numească, nu ar fi știut. Găndurile pe care nu le cunoaște decât Moș Crăciun, spre exemplu... De-odată, privi spre gemulețul unde pusese crenguța de brad și văzu cele două bomboane sub el, fapt care-l bucură nespus: nu erau daruri mari, impozante, dar asta însemna că Moșul se gândise la el, îi apreciase pomulețul improvizat și-i dăruise două dintre bombonelele care-i plăceau cel mai mult, ce, mai, Bucuria!-și zise, luând bombonelele și punându-le pe masa din bucătărie, de lângă scăunelul lui preferat. Le privea cu jind, mai c-ar vrea să le desfacă imediat și să le mănânce rapid!-da, dar, sunt două, una el și una Mama, Moșul lăsase câte una pentru fiecare, gândi, și era bine să o aștepte și pe mama, ca fiecare să se bucure degustându-și darul. Tom bău puțin din laptele, călduț încă, pe care mama i-l lăsase pe masă și, după a treia-nghițitură o zbughi spre camera bună, unde se afla televizorul: azi e-n vacanță (că doar și el era școlar, în clasa pregătitoare, nu?) și se poate uita la canalul cu desene animate! Deschise televizorul, care era deja pe canalul cu desene animate (deci, mama nu mai deschisese deloc televizorul aseară, gândi), și se bucură (Bucuria!-izbucni el) că era tocmai Căpitan America, filmulețul ui preferat. Între timp, băiatul și adormi în fața televizorului, astfel încât, când sosi mama lui se trezi, brusc: Bună, mami, vaaai, ce am mai dormit! – comentă, alergând spre mama sa, băiatul. Mama îl cuprinse în brațe, lăsând, fără să o vadă el, un pachețel lângă brăduțul improvizat de băiat. -Să înțeleg că ai fost cumine, nu? – comentă mama, surâzând, - Păi, cum, nu! Am dormiiit...., de parcă nu mai dormisem o dată, azi-noapte! – completă, ghiduș, Tom, cu un ochi la pachețelul pus de mama sa sub brăduleț. Desfăcîndu-se încet din brațele mamei sale, Tom se duse spre pachețel, luându-l rapid în brațe și, desfăcându-l cât putea el de repede, descoperi o cutiuță în care părea că se zbate ceva. -Ce-i aici? Moșul a mai trecut o dată pe la mine, mami! Când m-am trezit nu erau decât două bombonele, una pentru mine și una pentru tine, iar acum iată, am mai primit ceva! De ce s-o fi răzgândit și a mai venit o dată? – sporovăi băiețelul în timp ce se chinuia să deschidă cutiuța care nu se lăsa deloc deschisă. - Probabil că l-ai impresionat cu brădulețul tău! – chicoti mama. După ce a văzut ditamai brazii pe la casele pe unde o mai fi fost, crenguțele tale i-or fi adus aminte de pre când era el copil, că așa am înțeles, că Moșul a fost și el copil, iar familia lui, din Laponia, nu era una bogați, ba, din contră!-i răspunse mama sa, mergând spre el pentru a-l ajuta cu deschiderea cutiei. Odată deschisă, cutia făcu descoperită o surpriză care-i scoze băiatului un chiot de bucurie!-Măi, să fie! Ce Moș isteț! Tocmai asta-mi doream cel mai mult! Pe Căpitan America! Ui-ui-ui!!!, completă băiatul sărutând jucăria. Fericită de reacția băiatului, mama zise: - Păi Moș Crăciun e un tip isteț, Tom, el știe și ce vrei tu, și cât ești de cuminte, și dacă-ți spui rugăciunile seara, înainte de culcare, el știe tot! - Acum nu mai am ce să zic, chiar așa este! -i răspunse, poznaș, băiatul, în timp ce ținea la piept jucărioara care-l reprezenta pe Căpitanul America într-o poziție clasică, de erou în acțiune care, așa mic cum era, salva de fiecare dată lumea asta în care copiii ca Tom aveau dreptul să spere, să crească, să devină la rândul lor salavatorii ei. Nici nu intră bine în camera lui, că auzi soneria. Cum de obicei pe la ei nu venea nimeni, Tom apăru rapid la raport: - Cine-i, mami? Cine e? Mergând spre ușă, mama sa nu-i răspunse, pentru că nici ea nu știa. Privi spre vizor și văzu niște ramuri de brad. Ușor contrariată, deschise ușa și, de-odată, apăru un brad, care mergea pe două picioare 😊 Nici mai mult, nici mai puțin! Brad care nici nu așteptă să fie invitat înăuntru, că deja puse un picior în casă. - Stați, puțin, cine sunteți, ce doriți? – încercă mama să îi taie avântul ”brădulețului”. - Cine să ... fim, suntem ce se vede, nu se vede ce suntem că suntem, ce să zic? – răspunse ”brădulețul” intrând în continuare, cu tupeu. Deodată, mama rămase fără grai, pentru că recunoscuse vocea, era a socrului ei, tatăl tatălui lui Tom: - A, dumneavoastră! Cum ne-ați găsit, de unde ați apărut? – răbufni, contrariată, mama. - E-hei, păi, cine caută găsește. Unde-l pun? – întrebă el, privind brăduțul. - Păi aici, lângă cel improvizat de Tomiță -I răspunse mama, privind și general camera, să vadă cam cât e de dezordine ... Prinzând mișcarea, Bunicul puse repejor brădulețul, care avea și un stativ, lângă fereastră, grăbindu-se din nou spre ușă, de unde mai aduse o pungă pe care nu se grăbi să o deschidă. Tom rămăsese perplex la toată această tevatură. Nu-și cunoștea bunicul, nu-și amintea să-l fi văzut vreodată. Nici pe tatăl său nu l-ar fi recunoscut dacă, dn întâmplare, s-ar fi întâlnit cu el.. Poate chiar se întâlniseră.... - Ce bunic!, răbufni el! Eu nu am bunici, doar pe mama ... La invitația discretă a mamei, Bunicul se așeză pe unul din cele trei scaune, făcându-și de lucru cu sacoșa, din care tot scotea una-alta... - Deh, dacă tatâne-tu a luat câmpii, să măsoare dacă lungimea este egală cu lățimea și nordul e la locul lui, ce să spun, asta e! O să vadă el mai târziu, când o fi de vârsta mea! Asta e! Ia uite, Tom, ce m-a rugat Moșul să-ți aduc! - încercă să iasă din impas bunicul, întinzând spre Tom un pachet înfășurat de parcă venea de la Polul Nord direct, să nu-i fie frig pe drum! Tom , privind și spre mama sa, merse cu sfială către domnul care se dădea drept bunic și, luând pachetul respectiv, gata-gata să-l și scape, că era destul de greu, murmură un: - mulțumesc! ușor timid, ușor enervat… și puse pachetul pe masă, fără să încerce să-l deschidă. Se vedea că pe băiat nu-l impresiona vizita asta, el dorise doar să vină mama de la serviciu și să își deguste cu tact, cum îi plăcea lui să spună, bombonica Bucuria, primită de la Moș. - Nu te interesează ce ți-a adus Moșul, Tom? – încercă mama să treacă peste momentul neplăcut, în timp ce deja pusese ibricul de cafea pe aragaz. Fără niciun entuziasm, Tom începu să desfacă pachețelul ăsta friguros, care nu se dădea deloc despachetat. - Las' că te-ajut io, interveni bunicul, scoțând din buzunar un briceag ultraperformant. Când văzu briceagul, lui Tom nu-i mai ardea de niciun cadou despachetând, ochii i se lipiseră de briceag și, fără să vrea, întinse mâna spre ustensila parcă luată din rucsacul Căpitanului America.. Bunicul sesiză și, în încercarea de a-i face pe plac nepotului regăsit, întinse briceagul spre el, rugându-l să aibă grijă, să nu se rănească. Tom luă briceagul și-l măsură cu privirea pe toate părțile. Nici gând să se poată răni, că nu putea scoate din el niciuna din ustensilele care stăteau bine ascunse în cochiliile lor. Între timp, bunicul desfăcuse pachețelul, din care răsăriră câteva ciocolățele, napolitane, ouă kinder și alte dulcegării, precum și un pachețel mai mic, cu o altă cutiuță, pe care bunicul o pregăti doar să poată fi deschisă cu mai multă ușurință de băiețel, astfel arătându-i-o lui Tom, ca să o deschidă el și spuse, mustăcind cuvintele ca un adevărat bunic, ce-și mestecă vorbele ca pe o gumă de mestecat din fragi și coacăze, peste care s-au adăugat câteva merișoare: - Iacătă, domnule, ce-o fi-n cutiuța aista? Între timp, Tom se obișnuise cu așa-zisul lui bunic, astfel încât merse repede-repede spre el, gata să verse ibricul cu cafea pe care mama se pregătea să-l pună pe masă și preluă, aproape în zbor, cutiuța cu surprize, pe care o deschise la repezeală, chiuind, după ce văzu ce conținea: un telefon mobil: - Băi, bunicule, dar ești tare, bre! – comentă puștiul, încercând să prevadă dacă mama sa o să-l lase să păstreze telefonul. - Încercăm și noi, încercăm – mustăci din nou, a cafea cu lapte, bunicul. După ce turnă cafeaua în ceașca bunicului, mama luă telefonul din mâna băiatului încercând să protesteze, că e prea scump, că nu trebuia, dar, de fapt, și ea-și dorea un astfel de telefon.. Nicio problemă, că bunicul mai scoase o cutiuță din geacă, pe care i-o dădu mamei, cerându-și scuze din ochi: - Și tu, iartă-mă, că nu am mai dat niciun semn, dar ... Te rog să primești și tu un cadou de la Moșul ăsta, numit Crăciun, care vrea să-i bucure pe toți cei care cred că un copiluț a schimbat lumea! – comentă omul, ștergându-și, pe nevăzutelea, o lacrimă ce stătea să-i cadă, spre-a-l da de gol... - Dar nu trebuia, Bunicule, chiar nu primesc, te rog! - Dar e de la Moș Crăciun, mama, nu de la Bunicul, nu-l poți refuza pe moș crăciun! – interveni Tom, surescitat, că Moșul ăsta, din două bomboane, a transformat până în seară ziua într-una plină de cadouri despre care nici măcar nu știa că se pot primi ... - Da, așa-i, Fată, completă bunicul, nu-l poți refuza pe Moș Crăciun! – întări Bunicul cele spuse de băiat. Ca să iasă din situația ușor jenantă, bunicul mai scoase din geanta lui cu minuni și o instalație de bom și câteva globulețe cu îngerași, cu care începu să împodobească brădulețul... Atât Mama, cât și Tom încercau să se obișnuiască fiecare cu telefonul său (ce e drept, mama văzuse asta, al lui Tom era, de fapt, mai mult o minitabletă, pe care ar fi putut să vadă desene animate, când vrea el), bunicul împodobise brăduțu de așa natură încât credeai că vine cineva să-l filmeze, nu alta! Fără să vrea, Tom fu surprins de bogăția pe care o emana brăduțul și exclamă: - Măi, dar ce Moș Crăciun trecu' pe noi noi anul ăsta! Cred că știe că la anu'o să merg la școală! - Cu siguranță, completă mama, mergând spre frigider, să încerce să pregătească cina pentru ... Moș Crăciun! Afară se întunecase, iar pe sub ochiul de lumină al becului de la colțul blocului se vedea jocul zglobiu al fulgilor de zăpadă, care se prelingeau tonic peste o zi care-și depășișse așteptările, pentru a da gir faptului că, dacă vor, oamenii pot să-l vadă pe Moș Crăciun plimbându-și renii țopăind vesel pe sufletele de copii ce-și doresc lucruri mici, care să-i ajute să devină mari, încrezători, nădejde ei înșiși pentru oamenii care le-au sădit semințele acestui sentiment prin comportamentul lor, prin grația sub care le-au protejat pașii .. (Laura Ion)

De-ntâi decembre

Până la urmă, ziua asta, a țării în întregire, care e și a mea, tot de.. naștere, e amintirea unor oameni care au visat și și-au văzut visul împlinit, cu trudă, drame, sânge-nghițit în războaie, destine calcate-n picioare de tăvălugul nedreptei hystorii, de șansa unui pământ peste și pre sub care pașii ni se recunosc, prin graiul în care noi alegem să spunem adevăr ori minciună, prin mâna-taină ori mâna-rană, tot de noi depinzând cum o dăm, prin cerul cel înstelat pe sub care trecem într-un duet-geamăt Cain-Abel, pe care nu ni l-am asumat suficient, întru a-l depăși...

Clipă

După doi ani de pandemie, 2020-2021, în care eu am lucrat continuu, cu doar cate 5 zile de CO în fiecare dintre ei, și în 2022 în care nici bine nu începuserăm să sperăm că lumea revine la normal, că mafiotul kaghebist a răsturnat din nou lumea cu războiul lui, 2023 a început într-o ciudată acalmie, timp strâmtat și distorsionat de așa manieră, că mai ai spera, mai nu ți-ai mai face niciun plan... In ce mai privește, derizoriul clipei și efemeritatea ființei, perdeaua tot mai fluidă dintre a fi sau/și a nu fi au creat o stare de imponderabilitate stranie. Tot mai mulți oameni repere, importanți pentru mine, au plecat, într-o tăcere care face din moarte un oaspete ce-și bea cafeaua firesc în lumea asta, ca la ea acasă... Nici anul acesta un concediu real pentru mine doar 3-4 zile, cât timp alți semeni par a se distra constant și continuu, cu resurse care le ies din pământ din iarba verde, cat timp pentru mine acestea sunt tot mai seci.. Fără invidie din partea-mi, trec pe lângă ei surâzând, că un fluture cu aripile pârlite de întâlnirea cu tăciunii încinși... Când oamenii care ți-au catifelat starea clipei nu mai sunt, aerul din jur capătă o altă structură, ochii incep să se strecoare "peste râu", de așa manieră încât nici despre tine nu mai știi precis pre unde mai ești.. Luna decembrie, care începe și cu ziua mea de naștere, încerc narcoza Sărbătorii care să-mi creeze inconștiența speranței într-un 2024 ..normal... "Viitorul și trecutul sunt a lumii doua fețe".. Cât timp nu sunt doar o față, jocul rimei mai dă sens trăitului, într-o lume în care copiii se nasc cu inconștiența încrederii și speranței, care lor le dă șansa Visului, iar Lumii, șansa Vieții. Doamne ajută!

Verba non volant...

Uneori, cuvintele găsesc toate porțile inimii deschise, vraiște, chiar. Iar de sunt balsam, vindecă. Dacă nu, castelul se fărâmă măcinat de propriile neputințe

Silence

Liniște. Pasul se strecoară duios prin taina nerisipitoare a ierbii. Un strop de rouă sclipește voios, rostogolindu-mi-se spre gleznă. De sus, strigătul de chemare la vatră al unui pescăruș... O rază se ferghezuiește aranjându-și cu grație pletele aurii, surâzându-și.. Liniștea-mi se prelinge in surâsul razei... Să te pierzi în savoarea clipei este adevăratul urcuș...