ANDREI!...

Mergea încet, adulmeca fiecare centimetru pe care călca. Fiecare pas părea făcut într-un relanti reluat la un montaj imaginar. La un moment dat se opri, întorcând puțin umărul drept. De parcă-l lovise un obiect ușor, dar care-i transmisese ceva în fracțiunea de secundă a impactului. Câteva secunde privi-ntr-o depărtare greu de precizat. Apoi, continuă să meargă.
Pașii săi aveau ceva ciudat. Mersul părea că se ghidează după unde necunoscute, care-i transmiteau calea.
Înc-o dată, se opri. Se aplecă, încet. Luă ceva de jos. Un obiect greu de observat de-un om obișnuit. Îl privi, cercetându-i parcă mesajul ascuns, după care, cu grijă-l puse în buzunarul sacoului.
Simțea parcă faptul că-l urmăream, dar acțiunea, gestul meu îmi erau chiar şi mie imposibil de explicat.
Mă atrăsese ritmul mersului său. Parcă plutea, dar după un plan foarte bine definit.
Circa 10-15 minute mersul său, deodată devenit normal, continuă ca și când se grăbea să prindă un mijloc de transport care venea la oră fixă. Când totul părea să se transforme într-o impresie, datorată prea multelor filme cu agenți de toate felurile devorate, personajul reintră în transa care mi se transmisese și mie. Aproape că nu-l puteam urmări. Deși nu mergea foarte repede, avea un fel de a merge de parcă ar fi fost purtat de un curent ce-i conducea întreaga ființă.
LA UN MOMENT dat se opri. Pur și simplu. Se-ntoarse spre mine:
- De ce mă urmăriți
- Nu …, eu .. Nu … - răspunsei, bâlbâindu-mă din toate încheieturile ființei, pentru că nu știam nici eu de ce făceam asta și nici nu găseam un motiv verbalizat și logic, pentru a mă proteja de o minciună sfruntată.
- De fapt … eu - continuai fără să găsesc încă o explicație de bun simț, … eu mă plimb pe faleză. Știți, mie îmi plac foarte mult pescărușii. Iar la ora aceasta știu că urmează un fel de agapă a lor. Mereu la aceeași oră … Fascinant, nu? - jubilai cu ultima replică, nu atât pentru că mă scosese din încurcatura, dar era o explicație, de altfel, destul de adevărată, în ceea ce mă privea, dar la fel de aiurită ca mersul personajului care mă prinsese-n mreaja mersului său-dans.
- Nu-mi spuneți adevărul, dar v-ați descurcat excelent să improvizați un răspuns … logic. Și când spuse cuvântul logic, avu un surâs extrem de malițios în colțul drept al gurii, de parcă pronunțase o mască, nu un cuvânt… Eu…, eu mă voi sinucide, dar nu ştiu cum s-o fac. Poate mă ajutaţi ..
Rămasă fără replică, am lăsat ca distanţa dintre mine şi … personaj să crească, pentru că, după ce-mi spusese asta, o luase din loc fără niciun alt cuvânt.
Uitând şi de bunele maniere şi de oarecarea discreţie pe care-o păstrasem până atunci, într-un pas uşor alergat, am pornit în căutarea sa. Apropiindu-mă suficient încât să-mi poată auzi vocea, l-am întrebat:
- Cum, de ce vreţi să faceţi asta?
Mergeam umăr la umăr deja, însă nu se grăbea să-mi dea niciun răspuns. Cu un uşor sentiment de teamă, am insistat:
- De ce?…
Nu am apucat să termin de vorbit că, brusc, speriindu-mă, s-a oprit din mers, m-a prins de mână şi a-nceput să turuie:
- Eu .., eu trebuie să mă-ntorc în Afganistan. Şi nu mai pot suporta asta. Am reuşit să mă fofilez în prima misiune, să nu omor pe nimeni, dar nu ştiu dacă o mai pot face în continuare. Sunt prins la mijloc: familia mea are nevoie de bani, eu am semnat un contract, acum - fiind rănit, a trebuit să vin pentru o lună în ţară, la recuperare, dar trebuie să mă întorc acolo. ACOLO! - spuse şi groaza i se întipări aşa de adânc pe faţă, încât parcă-mi transmise şi mie milioane din imaginile pe care ochii săi le văzuseră.
- Dar … - încercai în zadar să-l ponderez, dacă vă sinucideţi ce rezolvaţi, familia dvs. …
- Da, familia mea! Din nefericire, îmi iubesc foarte mult şi copilul şi soţia, tocmai de aceea …, spuse şi, fără niciun cuvânt, se lăsă-n genunchi, atrăgând astfel şi mai mulţi ochi curioşi spre noi. Tocmai de aceea! - spuse, aproape urlând.
Încet, l-am ajutat să se ridice, căutând, din ochi, o terasă, o bancă pe care să putem sta.
Circa zece minute am continuat să mergem, doi străini uniţi de-o situatie care ne topise-n conţinutul ei. Care ne purta unul lângă altul, fără să ne cunoaştem, recunoscându-ne însă! Cu alte prilejuri, cu siguranţă am fi trecut absolut nonşalant unul pe lângă altul, poate cu gânduri denigratoare …, cântărindu-ne cininc.
Acum, era altceva. Eram conştientă de un ridicol absolut al situaţiei, însă autenticitatea stării, a suferinţei personajului, m-a determinat în cele din urmă să las deoparte cutumele sociale, distanţele hygienic necesare şi altele asemenea.
Ne-am apropiat de-o terasă, aşezându-ne-ntr-un loc din care auzeam şi uşoara vălurile-n briză a mării, dar şi muzica-n surdină, şi de foarte bună calitate (ceea ce, când mi-am amintit de întreaga situaţie, mi-a atras în mod SPECIAL atenţia: muzică preclasică, la o terasă, în luna mai, lâng-o faleză!), încet-încet starea personajului meu revenind la o oarecare normalitate.
Cele două feluri de sunete, obligat să le asculte - prin aşezarea la masă - avură un efect extrem de ciudat asupra lui. Care se revărsă şi asupra mea. O linişte de peste veacuri, vremi, oameni şi fapte ne cuprinse, parcă-n ciudată contrapondere cu precedenta.
Niciunul nu puteam vorbi. Ne priveam, recunoscându-ne şi neştiindu-ne de nicăieri, totodată, uimiţi că suntem alături. Înciudaţi de asta, dar şi mulţumiţi că se-ntâmplase.
- Bună ziua, mă cheamă Andrei. Şi scuzaţi-mă pentru tot. Din păcate, chiar sunt într-un impas. Din care nu ştiu cum să ies. Matematic vorbind, dacă mă sinucid, voi evita şi întoarcerea-n Afganistan, dar şi precaritatea materială a familiei, pentru că în contract sunt stipulate anumite drepturi, dacă mor. Oricum, dar să mor! - zise cinic, bând dintr-o înghiţitură paharul cu nectar, care i se adusese de-o jumătate de oră şi pe care parcă nici nu-l văzuse până atunci.
- Dar … nu puteţi face şi altceva, evitând …
- Nu! - spuse pe-un ton dur şi-atât de repede, încât, într-un recul instinctiv, mă retrăsei spre înafara mesei. Nu pot, pentru că acest contract mă obligă să trăiesc după cum vor ăştia pentru încă trei ani. Ăştia! Speculanţii de viaţă şi de moarte! Dacă renunţ la contract, trebuie să le plătesc atâţia bani cât nu voi fi în stare să fac toată viaţa! - zise-ntorcând ultimul cuvânt într-un plâns nervos.
- Soţia dvs. ce spune, nu găsiţi o cale … - încercai să-l opresc din plânsu-i nervos, care-ntorsese capetele tuturor celorlalţi spre noi.
- Nu. O iubesc atât de mult, încât n-am îndrăznit să-i spun nici că rana pe care-am avut-o îmi putea fi fatală. Pentru că, evitând eu să trag, am fost ţinta unui puşti de paişte ani, care n-a văzut în mine decât o ţintă! Nu! N-o să-i spun niciodată asta! - zise, privindu-mă pentru prima dată-n ochi. O privire care mă-ngheţă, pur şi simplu, şi care nu-mi mai lăsă avântul niciunei alte întrebări.
Pentru un timp, suficient de lung ca să-şi facă efectul binefăcător consonanţa muzicii valurilor cu cea a difuzorului, am tăcut. Împreună am tăcut, între noi circulând sentimente, informaţii nedecodate pe loc, dar care au creat, în cele cinci-zece minute, un curent de încredere pe care nu-l mai simţisem faţă de nimeni altcineva până atunci. Aveam faţă de el, de Andrei, sentimentul unei comuniuni definitive, umane, care transgresa rasa, genul, sexul, vremurile.

De-abia acum, rememorând totul, recunosc şansa unei astfel de întâlniri. Cu un profund necunoscut, în esenţă. Pentru că, din momentul despărţirii, nu am mai auzit nimic de el; nici nu aveam de unde, pentru că nu făcusem schimb de numere de telefon, de adrese, de nimic. El nici măcar nu-mi ştia numele, uitasem să-l spun.
Totul fusese o întâmplare-graţie, care-l ajutase pe el să depăşească momentul, iar pe mine să mă capaciteze pentru o stare de care nu mă credeam capabilă.
Uitasem de toate astea. De el, de Andrei, care mă obsedase un timp, încercând să aflu mai multe despre el, despre familia lui, încercând să-l mai întâlnesc, bântuind aceeaşi faleză..
Uitasem. Până astăzi! PÂNĂ ASTĂZI!
Când, dintr-un perete strâmb, în care era postat un televizor, imaginea sa, a lui Andrei, mă izbi fulgerător: fusese ucis.
Niciun detaliu nu mă mai interesa.
Niciunul.

SENSO

Plouă. Zid de nori și rouă
Se-nalță-ntre rânduri
Risipind amurguri.
Stele printre ziduri.
Picături de viață se topesc
În ceață. Ritmuri
Abisale. Aripe de fluturi
Unduind în gânduri.
Ploaia - pic de picuri -
Din petale, ruguri
Mirosind a muguri,
În ocean se-ntorc.
Dinspre cer spre ceruri
Hainele de nouri,
Curățind ecouri,
Fantazând, cuprind
Limita-n maree,
Spaima-n curcubee,
Timpul - în cuvânt.

SEMNE

Cineva mă poartă
Prin viaţa-i,
Zi de zi, clipă de clipă,
Zicându-mi:
Ei, bine, asta
A trebuit să trăiesc!
Şi pe tine te doare?

30 martie 2009

Primăverile ratate-ale Veronei

Julieta a murit. În urma ei, legenda. Cărbune scrijelind reacţii, vise răstălmăcindu-şi utopia. Viaţa nu e vis. Viaţa e cenuşă. Deseori. Şi-n urma-i, suflete rămân zbicite de anotimpuri care nu mai renasc, speriate de intensitatea rănii.

Nina Mazur a încercat să-şi imagineze cum ar fi putut reacţiona mama Julietei, Lady Capulett, după evenimentul consacrat de domnul Shakespeare, în ROMEO ŞI JULIETA.
O Lady Capuletti frivolă, o eventuală .. oglindă a Julietei, dacă şi-ar fi ratat intrarea-n istoria iubirii, alături de Romeo. O mamă ce-nvaţă să devină Mamă, până-n finalul piesei. O Mamă ce-şi poartă crucea.

Astfel, Julieta a murit. Înainte de ea, Tybalt fusese ucis de Romeo. Povestea propriu-zisă a dramei lui Shakespeare este arhicunoscută, vom relua doar momentele care-ncheagă trama piesei Ninei Mazur. De ce ne interesează Tybalt? Pentru că el este … vechiul Romeo. Adică, iubitul lui Lady Capulett, ea însăşi măritată-mpotriva voinţei ei la treisprezece ani, cu omul de vază, Capulett, care, la acea dată avea patruzeci de ani (acum are circa 54-55). Tybalt este vărul Julietei şi, totodată, iubitul mamei sale.

Prinsă-ntre povestea proprie şi cea a fiicei sale, Lady Capulett nu ştie pe cine să plângă mai întâi: pe Tybalt, ucis de Romeo (faţă de care, astfel, are un profund sentiment de ură), sau pe fiica-i, Julieta, pentru a cărei moarte-l învinovăţeşte, la început, pe acelaşi Romeo, care intră în viaţa familiei Capulett pentru a strica o aproximativ-tihnită fericire (mama-l iubeşte pe Tybalt, cu o anumită furie, tatăl i-a găsit fiicei omul de vază, frumos, bogat şi cinstit, pe Paris, cu care s-o mărite, la cruda-i vârstă, de treisprezece ani). Încet-încet, în faţa noastră, mama-şi conştientizează drama, în toată amplitudinea ei, în finalul piesei, frivola Lady Capuletti devenind, în sfârşit, Mama Julietei, fiica moartă.

Mugur-altoi pe tulpina dramei shakespeareene, LADY CAPULETTI prilejuieşte Nevenei Miteva, regizoare bulgară, ca şi Luminiţei Borta, actriţă a Teatrului AL. DAVILA, din Piteşti, un mic exerciţiu de prestigitaţie artistică, actriţa jucând în piesă nu mai puţin de 7 roluri (Mama, Doica, Soţul Doicii, Tatăl – într-un superb moment de pantomimă, foarte frumos prins şi scenografic, Tybalt, Julieta, parţial-Romeo), poate, chiar opt… Pe traseul cărora suntem purtaţi spre un final dramatic, katharsis extrem de fin realizat de cele două (regizoarea – scenografă, semnând şi coloana sonoră: Primavara-Vara din Anotimpurile, lui Vivaldi – şi actriţă).

Rememorând, în liniştea chiliei, care numai liniştită nu-i (cu martorul-oglindă extrem de insidios şi de dur - un alter ego jupuitor, oglinda asta!), principalele momente care-au adus-o aici, Lady Capuletti – în interpretarea Luminiţei Borta - traversează, sub ochii noştri (mereu miraţi şi, în cele din urmă, prinşi în ceaţa cenuşie a urmelor focului lăuntric, mistuitor) istoria propriei vieţi: o copilărie şi o adolescenţă brusc oprite din creştere, care-ncearcă, prin Tybalt, să-şi trăiască iubirea vieţii, în umbra calităţii de mamă-copil şi a celei de soţie-obiect social. Şi, când totul părea că se aşează, drama propriei fiice o determină, tragic, să-şi asume calitatea. De Mamă. Dar, prea târziu. Dureros şi fără ieşire de târziu!

Luminiţa Borta - Doica, extrem de fin şi plin de umor personaj; - Soţul Doicii, grobian; Tatăl – sec, ţeapăn; Tybalt – amantul profund îndrăgostit, plasat şi în .. frauduloasa situaţie a protectorului întregii familii; Julieta – copil, fiică, iubită; Romeo – umbră care lasă-n urma-i umbre şi, apoteotic, mai ales în final – Mama (Lady Capuletti) cea care-mbătrâneşte-n cincizeci de minute-n faţa noastră, dansând între o primăvară mult prea complicată spre-a-nmuguri firesc şi o vară brusc îngheţată!
Regizoarea bulgară, Nevena Miteva, folosind mijloace scenografice şi muzicale minimale, dar foarte bine plasate (costumul multifuncţional, de epocă, al lui Lady Capuletti, crucea şi oglinda – plasate în zone limită şi, totodată, complementare-ale scenei, centrate de pelerina-giulgiu – ca elemente scenografice, şi Anotimpurile vivaldiene, pasaj Primăvara, rupt, Vara-ngheţat..), prilejuieşte actriţei Luminiţa Borta un rol .. multifuncţional, care-i pune în valoare dimensiunea dramatică şi veleităţile artistice, mult prea puţin folosite pe scena noastră prăfuită de provincie….

Julieta a murit. În urma ei, îndurerata-i Mamă, speriată de propriu-i destin, îşi topeşte-nţelegerea-n focul mistuitor al durerii, al treceri-n spatele oglinzii. Unde, întotdeauna, e frig.
Acesta este sentimentul cu care am ieşit sâmbătă, 28 martie 2009, din clădirea Teatrului Al. Davila, din Piteşti, unde, la Sala Studio, piesa scrisă de Nina Mazur a prilejuit un mic regal artistic actriţei Luminiţa Borta şi regizoarei Nevena Miteva. Din Bulgaria.

30.03.2009
Laura Ion

Timpul traieste

Timpul traieste.
E viu!
Are viata.
Respira.
Cand il dor secundele,
Ori cand il macina nisipul
Clepsidrei,
Din rana-i sangele curge
Imbalsamand tarana-n
Rosul asfintit.
Pe timp il doare tacerea.
Il dor rapturile si condensarile
Pe care oamenii i le impun.
Il dor chiar inimile moarte
Ori gandurile-umbra.
Pe timp il doare
Ziua mai scurta c-o ora, c-o secunda.
Intotdeauna, la finele lui marte,
Timpu-si plange ora ucisa.
N-ati observant asta?
Ce fericit e-n octombrie,
Cand inima-i crestea-ntr-a
25-a ora!
Pe timp il doare
Duminica in care-si
Pierde saizeci de minute,
Treimiisasesutedesecunde
Preschimbate-n
Treimiisasesute de lacrimi
Prelinse-n mare.

29 martie 2009

DEPRESII

http://www.deezer.com/#music/playlist/3
Zăpada se lăfăia peste munţi şi dealuri, sfârtecând nopţile de somn într-o ciudată luminiscenţă, prin care visele oamenilor îsi făceau loc haotic. Fiecare sclipire de imagine în deltaplanul interior al creierului se contura ca o fantomă ce nici sieşi nu-şi ajungea, dară-mi-te să poată fi un prilej de real pericol pentru vreun neavenit!
Himeric, printre faldurile draperiei, luna-şi trimitea câte-o rază, trezitoare, de lumina când îti era mierea mai dulce-n vis, creându-se astfel o stare de semihipnoză, ce lăsa dimineţile seci de odihnă.
Ciudatul sentiment pe care-1 construia jocul acestei stranii luminiscenţe nocturne producea rupturi de pricepere şi sensuri care-şi rostogoleau goliciunile-n hore nebune, jumătăţi fără de pricini sudate-n hărmălaia declanşată de atracţia dintre fulgii de nea şi fotoni. Hipotalamusurile hibernânde îsi pieptănau, într-un ritm de care n-aveau habar, impresiile subconştiente ale zilelor precedente, construind haotic măsura următoarelor clipe diurne.
Prinşi în cleştele acestor nepriceputuri, oameni de toate culorile şi nuantele se revedeau zi după zi mai gri-argintii, ei însisi fosforescenţi, fără să poată controla în vreun fel ce li se-ntâmpla, simţind că se comportă asemenea unor păpuşi mecanice, uneori fără nicio combustie interioară perceptibilă. Aguridul senzaţiilor strepezind cheful de-a o lua de la capăt, zi după zi mai înafara eurilor cunoscute până atunci.
Sub fulgii rari, care coborau într-un dans himeric, paşii trecătorului întârziat refăceau drumul de la fiinţă spre cosmos, pierzându-se-n câte-o rază parşivă, pe care Luna-o trimitea cine ştie cu ce scop...
Pe-o alee, tăiată-ntre muchiile câtorva blocuri, se ivi un ciudat călător. Păşind alene, se uita-n jur, parcă furişându-se de cineva. Aici şi acum, bineînţeles, nu putea fi decât Matei, pictorul. Era, poate, singurul din cartierul acesta care-şi cultiva, programatic - aşa cum spunea chiar el, calităţile pe care ceilalţi şi le extirpau prin nebăgare de seamă.
Matei se uită-ndelung spre fereastra Ilonei. Nicio privire nu se întoarse de-acolo spre el. În zadar se concentra, doar-doar o va face să vina, telepatic, spre fereastră. Nimic. Ori nu era acasă, ori nu-1 mai iubea aşa de mult, încât să-i simtă prezenţa. Să-şi simtă gândul, troienindu-le hipotalamusul - cum le plăcea să-şi spună despre ciudatele lor "conversaţii telepatice".
Merse mai departe, păşind peste umbrele ciudatelor feţe-ale lunii, luminiscenţe nocturne care nu-i dădeau pace, determinandu-1 să umble, bezmetic, pe străzi.
La un moment dat, din umbră-i ieşi cineva-n faţă. Avea cam 1,50 şi părea destul de jerpelit îmbracat. Apropiindu-se de el, individu-1 privi uimit, trecând mai departe. "Individul" era un puşti de vreo 13-14 ani, probabil - un copil al străzii, care n-avea unde să doarmă şi care-şi chinuia copilăria căutând undeva un sălaş. Matei se gândi să-1 strige şi să-i ofere bani. Dar se răzgândi. Totuşi, riscul era prea mare, nu-1 cunoştea pe puşti şi nu ştia cum ar fi reacţionat dacă i-ar fi dat banii. Probabil că nu i-ar fi refuzat, însa Matei nu se simţea în stare să reziste unei altercaţii, ori, mai grav, unui atac din partea sa.
Ajuns lângă parc, Matei se aşeză pe-o bancă. Nici ţipenie de om în jur. Ce e drept, era cam frig pentru perechile de-ndrăgostiţi. Poate, şi cam târziu. În schimb, stelele-şi făceau avansuri, sărutându-se de la distanţă. Una, mai şugubeaţă, alerga bezmetic pe cer, nici ea nu ştia-ncotro. Dintr-un stufăriş un câine ieşind, se-apropie de bancă. Matei avea la el restul unui sandwich. Îl oferi câinelui, care-1 hăpăi-n câteva secunde. Ciudată apariţie, gândi Matei. Câinele sosise exact în momentul în care el observase pe cer cum o stea ieşise brusc de pe orbită. Pentru câteva momente, avu impresia că steaua se transformase-ntr-un câine flămând...
Drept recompensă pentru masă, fiinţa-ntârziată-n noapte se aşeză la picioarele "binefăcătorului", pe labele din faţă, aşteptând cuminte cine ştie ce. Spera să găsească-un stăpân? - reflectă Matei, care mai avea acasă un mops, acesta "nedeclarându-se" deloc mulţumit de-un tovarăş, întrucât era un câine foarte gelos şi exclusivist.
Simţind că i se face frig, Matei se ridică de pe bancă, plimbându-se pe câteva din aleile mai luminate-ale parcului. Nu singur, ci cu un patruped spăşit şi liguşitor după el. Nu alungă câinele, cu atât mai mult cu cât singurătatea parcului devenea înnabusitoare, paşii săi târşâind neplăcut pe caldaramul înghetat, printre fulgii degeaba grijulii cu propria lor entitate.
Ieşi din parcul surprins în propria-i înserare. Câinele - după el. Apropiindu-se din nou de locuinţa Ilonei, privi spre fereastra ei. La un moment dat, perdeaua se mişcă, de-abia perceptibil. Din spatele ei, apăru un chip. Sigur! Ilona "captase" gândul lui! Matei ridică mâna, încercând să se facă văzut. Din spatele ferestrei nu veni niciun semn. În schimb, umbra dispăru brusc. Fără să-nţeleagă nimic, bărbatul insistă cu privire spre-acelaşi loc. După câteva minute, se trezi cu Ilona lângă el. Dârdâia-ntr-un capot gros, de monton.
- Ce faci aici? - întreba, printre dinţii strânşi de frig.
- Mă plimbam. Eram prin zonă şi mă gândeam că înca nu ai adormit.. şi...
- Hai sus - îl invită ea, nemaiputând face filozofie sub zero grade Celsius.
Matei merse-n urma ei, neştiind dacă să-i spună sau nu motivul care-1 scosese din casă la ora asta. Nici n-ajunseră bine, şi Matei spuse, pe nerăsuflate:
- Ştii.., depresia cred că este-o stare de maximă luciditate. Se datorează unei dureroase lucidităţi, capacităţii de-a vedea, cu toată fiinţa, diferenţele dintre înaltimile munţilor şi drumul pe care eşti nevoit să mergi în cotidian. Conştientizarea intensă a acestei diferenţe te duce-n depresie. Şi, dacă nu poţi depăşi ascuţimile acestor constatări, poţi claca. Te poţi pierde fără de speranţă. O pierdere fără sfârşit, pe care n-o poţi …
- Ce te-a apucat? - întreba, puţin speriată de ritmul vorbelor sale, Ilona.
- Scuză-mă, spuse precipitat Matei, şi se retrase-n gândurile proprii, nedorind să mai vorbească despre nimic.
- Matei, ce-i cu tine? Te simţi rău, îti fac un ceai? Ce ţi s-a-ntâmplat? - se lamentă Ilona, încercând să-1 încalzeasca-n fiinţa ei. Fără niciun răspuns din partea bărbatului, care se retrăsese într-o deplinătate a sinelui care-1 transformase-ntr-un străin, dureros de necunoscut.
Ştiind bine cu cine are de-a face, Ilona plecă din sufragerie, lăsându-1 singur. Merse-n bucătărie şi, punând ibricul cu apă să fiarbă, căută mai multe arome de ceai, ştiind că lui Matei îi plăceau "fierturile multiplu-aromate“, care-1 conduceau, prin parfumurile lor, de fiecare dată-n alte stări ale fiinţei lor .. comune.
Când ceaiul se afla-n ceşti deja, Matei apăru, pentru un moment, în bucătăria-nghesuită-ntre rafturi şi răftuleţe, având altă mină:
- Scuză-mă, scuză-mă, te rog - zise, cu mâinile-mpreunate a rugă, pentru iertare. N-am vrut să te sperii, însa-am impresia că-mă-pierd, că-mi fuge-pământul-de-sub-picioare. Şi eu nu ştiu să zbor. Nuştiuîncăsăzbor! - închise-ntr-o răsuflare vorbele.
- Totuşi, ce ţi s-a-ntâmplat? Ţi-au fugit caii din tablou, cumva? - întreba Ilona, cu un ton aflat la interferenţa îngrijorarii cu băşcălia, în timp ce-1 conducea spre sufrageria tapetată-n imagini inventate tot de el, la începutul relaţiei lor, altfel pentru fiecare, dar altfel şi decât celelalte-ale fiecăruia dintre ei, până atunci..
- Se poate spune şi asta - fu de acord Matei, reţinând uşor amuzat tonul ironic al Ilonei. În definitiv, caii verzi ori caii albaştri uneori mai mor şi când vor câinii.. Roşii sau nu..
- Serios, ce-ai păţit? - insistă Ilona, ştiind că nu din orice motiv Matei ar fi deschis o asemenea discuţie. Cu atât mai mult cu cât nu era un depresiv de profesie. Cel puţin, din câte ştia ea..
Sorbindu-şi ceaiul, Matei îsi continuă reveria:
- Din păcate, prea mult roşii sunt câinii. Înca. Schimbând sensul discuţiei - ştii, ceaiul ăsta e chiar bun de pus pe rănile sufletului. Le tapează de reverie până rămân chiar şi fără de cicatrici.
- La asta m-am şi gândit făcându-1, confirmă Ilona. Am vrut să-ţi scot şi crusta, pentru că-ţi cam place s-o tot rupi.. - îl tachină ea. Îti place să-ţi vezi sângele gâlgîind.
- De la roşii câini mi se trage… Apropo, ştii, în parc mi-am făcut un prieten patruped. Un câine. Cam cenuşiu el, dar destul de bun să-ţi asculte-n linişte gândurile. Şi să nu se folosească de ele, când ţi-e lumea mai dragă...
- Văd că eşti destul de abătut... Degeaba mi-ai lăudat ceaiul! Nu te scoate din ale tale - spuse Ilona, în timp ce răsfoia o carte pe care o cumpărase-n mod special pentru el. Apropo, cartea asta, de cum am văzut-o, m-am gândit că e scrisă pentru tine.
Privind spre cartea oferită de Ilona, Matei confirmă:
- Ai dreptate, “Atacuri paralele“ …. Cu atât mai mult cu cât deja am citit-o de vreo trei ori! E apărută acum o lună şi m-a captat aşa de tare încât chiar în ziua în care am luat-o, am citit-o. Şi, cum la finalul ei eram înca nelămurit de anumite chestii, am început s-o... recitesc.. Sunt la a treia lectură-n decurs de-o lună... Doar mă cunoşti, şi sper să nu te mire prea tare...
- Se pare că nu te cunosc prea bine, dacă ai reuşit să nu-mi spui nimic despre asta-ntr-o lună…
Văzând-o enervată, Matei continuă:
- Nu te supăra, dar cartea asta cred că e şi motivul "depresiunii" mele. M-am tot gândit cum a reuşit autorul să.. să capteze atâta expresivitate a bucuriei şi a suferinţei - aici îl întrece-n complexitate pe-un Dostoievski -, aproape vezi ce descrie, în timp ce tablourile mele sunt nişte simple .. caiete de scris, fiţuici despre viaţă, nu respiraţie - spuse Matei, reintrând în tăcerea-şi rupestră.
Ilona ieşi din cameră. După câteva minute, se-ntoarse ţinând în mână un pachet. Nedesfăcut. Îl puse pe masă şi se cuibări-ntre draperiile ferestrei, parcă ascunzându-se de ceva…
- Ştii - zise ea - înainte să te văd, astă-seară, eu tot cartea asta o citeam. Ai dreptate că este foarte bine scrisă. Chiar mă-ntrebam, citind-o, câtă suferinţă-a mâncat pe pâine omu-ăsta!!? Pentru că nu
din peisaje ies "pictogramele" din carte, ci din "hemografie"- vorba lui Nichita. Tu ştiai măcar că există un asemenea om? Ai mai citit ceva de el?
După câteva momente, în care se părea că nu va răspunde absolut nimic, Matei spuse:
- Nu, ce e drept, nu-1 cunosc. De fapt, cred că e la prima carte apărută, din câte-am înteles eu din prefaţă, care e destul de prolixă, oricum...
Privind spre pachet, întreba:
- Nu ai desfăcut nici acum tabloul pe care ţi 1-am trimis?
Ilona, scontând pe ... originalitatea răspunsului:
- Te-am aşteptat să mi-1 descrii..
Matei luă un cuţitaş special (adus de el de la un anticariat bulgăresc, îsi aminti, folosindu-l) şi deschise pachetul. Ceva nu-i plăcea din gestul Ilonei, dar nu comentă nimic.
- Cu ce vrei să-ncep descrierea, pot să vorbesc despre ramă, în mod special? - zise Matei ironic.
Fără să-1 bage-n seamă, Ilona umplu camera cu muzică. Reveria franţuzească se plimba tăcuta prin cameră, calmând nervi care nu-şi aveau rostul.
- Da..., mă cunoşti suficient de bine. Matei aşeză tabloul aproape de ibricul din care aburii înca mai încalzeau atmosfera. Ştii, tu eşti aproape expresia animei mele, Ilona. De multe ori mă gândeam că eşti o apariţie destul de ciudată-n viaţa asta, a mea. Te multumeşti cu vizitele mele, enervante pentru .. oamenii normali, nu încerci să forţezi nicio uşă, nu spargi niciun geam... Uneori,mă-ntreb dacă eşti reală sau doar o formă pasageră, dar locuibilă, a imaginaţiei mele.
Ilona asculta, purtată de valurile muzicii pe dealuri ontologice peste care ninsorile nu reuşeau să facă ravagii… Echilibrul ei se vădea şi-n chiar modul în care era aşezată-n bibliotecă fiecare carte. Nu era doar ordine. Era mai mult decât atât. Pentru că-n ordine titlurile volumelor n-ar fi contat...
Tăcerea ei îl uimi un pic pe Matei, care continuă:
- Nu degeaba, atunci când simt că-mi fuge pământul de sub picioare, vin măcar până-n apropierea locuinţei tale. Şi, aproape hipnotic, reintru-n linişte. Spune-mi, te rog, eşti o fiinţă sau doar imaginea perfectă-a unui tablou închipuit de mintea mea?
- Tu ce crezi? - cochetă Ilona, gândindu-se şi la faptul că Matei gata, îsi revenise!
Schimbând o discuţie care, poate, c-ar fi degenerat, Matei îi atrase atenţia asupra tabloului:
- Ţi se par inspirate nuanţele de albastru şi turcoaz?
Apropiindu-se de masa pe care era pus tabloul, Ilona se arătă surprinsă:
- Când ai pictat chestia asta?
Rămas uimit de figura ei, Matei întreba:
- De ce eşti aşa şocată?!
- Dar aici ai prins ceva din chiar expresia cărţii pe care tocmai urma să ţi-o dăruiesc! Şi pe care tu ai citit-o de trei ori!
Luând tabloul de pe masă şi apropiindu-1 de colţul luminos al camerei, Ilona continuă:
- Nu ştiu cum ai reuşit, dar senzaţiile şi sentimentele cuvintelor care compun cartea sunt preluate de nuanţele de albastru şi de verde-turcoaz, pe care le-ai amestecat ca-ntr-un dans colorist, să zic aşa, în urma căruia nu mai există a doua persoană. E un continuu unul, care se autodivide fără a se pierde! Nu! Tu nu-ţi poţi pierde niciodată pământul de sub picioare! Ai o siguranţă-a temeliei fiinţei pe care nu ţi-o poate lua niciun fel de criză. Tabloul ăsta mă determină să mă-ntreb dacă tu chiar ai nevoie de mine ... - şi se retrase din nou, ascunzându-se, în spatele faldurilor draperiei.
- Ilona, de fapt, tabloul ăsta nu e un cadou al meu pentru tine,ci al tău către mine. Forţa pe care tu o vezi revărsându-se, ţi se datorează.
Şi, în timp ce se ducea către ea, s-o “descuie” din spatele draperiei, continuă:
- Apropo, ştii, e pictat înainte să cumpăr şi să citesc vreun rând din cartea asta! Tocmai de-aia m-am simţit un pic frustrat de ea. Am avut impresia că-1 cunoşti pe autor, că tu eşti puntea-ntre noi.
Zicând acestea, Matei se-ntoarse obosit pe-un fotoliu, care-1 primi cu un uşor scârţâit, mirându-se, parcă, de faptul că-şi uitase motivul drumului spre fereastră, uitând-o pe Ivona-ntre draperii…
- N-oi fi gelos, cumva! - zise Ivona, venind spre el râzând! Orice-mi puteam închipui despre tine, în afară de faptul c-ai putea fi gelos!
- Nu e numai asta. Ştii.. deja am început să nu mai fac diferenţa corectă între tine şi mine. Nu mai ştiu cât sunt eu şi cât sunt tu - dacă pot spune aşa!
Matei, se ridică-ncet de pe fotoliu şi rupse valurile reveriei frantuzeşti, de blues al anilor trizeci, importat cu accize europene de peste Ocean, oprind CD-playerul.
- Scuză-mă, dar nu mai suport muzica asta! Pune paie pe foc şi nu sunt în situaţia de a-mi stinge singur năduful fiinţei, în momentu-ăsta!
- Nu mă deranjează, dar .. - Ilona-şi căuta cuvintele, încercând să nu rupă vraja creată de cuvintele-destăinuire-ale lui Matei. Era prima dată când el îi făcea, sau încerca să-i facă, o declaraţie. De obicei, cuvintele i se opreau cu puţin înainte de-a începe. Chiar cred că eşti ... depresiv în momentul ăsta. Dar nu ai depresia medicală, ci o formă de depresie a .. orgoliului..
- Aici exagerezi. Nu faţă de mine, ci faţă de termenul depresie. Pentru că-1 poţi descrie oricum, dar n-are legătură cu orgoliul.., - mestecă un răspuns el, printre ultimele forme de-abur ale ceaiului.
- Ştii exact ce vreau să spun! - insistă Ilona. Cred că toată criza asta a ta e una inventată de orgoliu. Simţeai nevoia să-mi spui câteva cuvinte frumoase, dar nu doreai să .. devii vulnerabil prin asta..
- Poate c-ai dreptate. Vezi, alţi cai! - zise râzând şi continuă: Pe de altă parte, este posibil să se fi copt chiar acum ... spunerea lor. Dac-ai fi desfăcut pachetul mai devreme…, se alintă îngropându-şi faţa-n părul ei, de culoarea scoarţei teiului, în septembrie.
- Ai dreptate - e un mesaj în el. Însa e mai mult .. estetic... Mult prea ... Nu ştiu cum să-ţi spun. Este chiar jignitor de general, de .. profesionist, de ... - Ilona izbucni într-un plâns nervos, cu sughiţuri chiar.
Matei şi-o apropie aşa de tare de piept încât avu impresia că nu mai respiră şi, speriat, se ridică lăsând-o aproape să cadă peste fotoliul ce-i preluase forma, cât timp se lăsase găzduit sub liniştea braţelui lui.
- Ce ai? De ce...
- Lasă-mă o clipă, te rog - de-abia izbuti Ilona să-ngaime, sprijinindu-se de braţul lui.
În genunchi, lângă ea, Matei încerca s-o liniştească. Fără vorbe, fără niciun cuvânt, doar prin gesturi care n-ar fi putut fi traduse prin nimic altceva şi care ele însele descriau mai mult decât fusese-n stare să-i spună până acum.
La un moment dat, se trezi că vrea să-i imprime-n pori tonurile şi nuanţele culorilor din tablou. Ceva din el încerca să-1 oprească, să-1 determine să se retragă. Ridicându-se brusc, merse-nspre draperiile, de care acum el avea nevoie. Nu înainte de a-ntoarce tabloul. Începea să-1 enerveze. Devenise aproape o persoană, un personaj, reuşind să-şi subordoneze fiinţele din cameră.
- De ce-ai făcut asta? - întreba Ilona, după ce se mai linişti puţin.
- Cred că nici nu trebuia să-1 pictez. Sau, poate, a fost binevenită prezenţa lui, dar ar trebui ca acum să-1 ard. Şi-a spus mesajul. Devine guraliv, mult prea vorbăreţ. Tinde să mă subordoneze "intereselor" lui... - spuse, obosit, Matei.
- Nu fă o prostie pe care ai s-o regreţi! Încet, Ilona se ridică de pe scaun şi, luând tabloul, îl duse-n altă cameră.
Timpul petrecut de Matei singur, i se păru o veşnicie. Spre deosebire de alte dăţi, acum avea impresia că Ilona plecase cu toate gândurile lui. Îi lăsase capul gol. Şi sufletul.
La un moment dat, se depărtă de fereastră, aprinse una din lămpile din colţul camerei şi, revenind la geam, observă că tovarăşul său din parc nu-1 părăsise. ÎI aştepta în faţa blocului Ilonei. Asta-1 amuză. "Ce-o să-i spun eu lui mopsulică acum?" - îsi zise-n gând, imaginându-şi figurile căţelului său, în prezenţa noului oaspete, patruped.
Ilona intrase-n camera de ceva timp. Astfel că, atunci când se-ntoarse, Matei observă pe faţa ei un rictus:
- Ce s-a-ntâmplat? - o întreba, apropiindu-se de ea.
- Nu ştiam că te amuz! - şi, zicând asta, Ilona-ncercă să-şi facă de lucru cu ibricul, turnând din nou ceai în cănile, aproape goale.
Matei îi spuse care era motivul zâmbetului tău:
- Cât îl cunosc eu pe Mops, chiar ai de ce să-ţi faci griji! E mai exclusivist decât tine! Apropo, să ştii că este-aproape 7.00. Cu scuzele de rigoare, dar eu trebuie să mă pregătesc pentru serviciu.
- Chiar c-a fost o seară foarte ciudată! Când au trecut aşa de repede 5 ore? Parcă de-o jumătate de minut mă aflu-aici!
- Exagerezi. Dacă vrei, poţi rămâne. Foloseşti cheia de pe frigider, ca să-ncui uşa, în cazul în care pleci înainte să mă-ntorc eu.
Matei simţi cum Ilona se desprinsese de el. Redevenise persoana care aproape că intimida prin echilibru. O undă rebelă de regret pentru destăinuirile sale parcă-i frunzări sufletul.
- Ce ai în program, întârzii după-amiază? - întreba el, numai ca să facă puţină conversaţie.
Grăbită, Ilona-i răspunse că astăzi trebuie să meargă şi la Fundaţie, în legătură cu spectacolul de Crăciun.
- Aproape că uitasem că mai sunt doua zile până la Crăciun! - izbucni, într-adevăr uimit, Matei. Ştii .., înainte de-a veni la tine, am avut o revelaţie. Mi s-a părut că o stea a plecat din lumea ei, pentru-a veni în lumea noastră...
- Da..., vorbeşte artistul din tine... Privindu-1 intens, Ilona adaugă: sper să nu fie un simplu "accident" seara asta! Sau, poate că e?
- Este drept că şi eu mă simt ciudat, însa nimic din ce s-a întamplat în seara asta nu este fals.
Pentru a depăşi momentul, Matei îsi făcea de lucru pe lângă cărţile din bibliotecă.
- Să ştii că n-aveam în ..plan să urc la tine-n seara asta. Mai mult, credeam că tu deja ai văzut tabloul. Şiii... - bâlbâindu-se, Matei continuă - Nici-un-un cuvânnnt spus astă-searăîă, nu-nuu-lll regret!
Surprinsă de bâlbâiala sa, Ilona se apropie de el şi-l sărută pe umărul drept. În limbajul gesturilor, comun amândurora, asta-nsemna foarte mult pentru ei. Niciun cuvânt n-ar fi spus mai mult.
Îmbatat de starea transmisă de gestul Ilonei, Matei îsi puse, mecanic, paltonul.
- Nu rămâi aici? Nu te deranjează nimeni, spuse Ilona, privindu-1 cu o intensitate care depăşea materialitatea, o privire-undă, care-1 ameţi mai tare.
- Nu pot rămâne-aici singur! - zise, aproape speriindu-se de reflexele vocii proprii. Nu pot acum, asta! - şi ieşi din casă brusc, alergând, lăsând în urma-i o imensă uimire.
Ajunse-n stradă fără să-şi dea seama cum. Nu se mai simţea în graniţele propriei fiinţe. Totul în el era boare. Albă-mpachetată-ntr-un fulg de nea.
La un moment dat, se trezi-ntr-o gloată de oameni. Nu-şi dădea seama ce vor, de ce-l privesc şi de ce erau aşa de gălăgioşi. Încerca să se-adune. Privind în jur, reuşi să se observe-n faţa uşii unui autobuz, cu acel câine vagabond lângă el. Se pare că oamenii nu-i dădeau voie să urce împreuna cu patrupedul. De fapt, el nici nu voia asta. Renunţă, totuşi, la autobuz şi se aşeză pe-o bancă, în staţie. Privind câinele, un moment avu impresia că se priveşte pe sine-n ochi. Scuturându-şi capul, se ridică grăbit, alungându-şi tovarăşul nedorit din preajmă. Nu reuşi.
De la un fast-food cumpără un sandwich, pe care-1 dădu câinelui. Acesta-1 hăpăi, mereu lacom. O lăcomie care-l înspaimânta pe Matei. Avu impresia că-1 înghite; că acest câine îi absoarbe fiinţa.
Începu să alerge pe stradă, fără să-i mai pese ce zic ceilalţi. Urcă-ntr-un taxi, fără-a mai privi-n urma. Totuşi, după 10-20 de metri parcurşi, se uită prin geamul fumuriu, din spate, al maşinii. Câinele se aşezase pe trotuar, într-un loc ferit, privind spre taxiul ce demarase grăbit.
Înc-o dată, câinele-l umili pe Matei. Îi aduse aminte că este un om laş, incapabil să-şi asume chiar nici riscul de-a fi fericit. Se refugia în peisaj pentru că asta nu-i cerea nimic în schimb, nu-i cerea să admire cu glas tare, să mulţumească pentru ceva, să se dăruie şi să primească integral ceva, pe cineva ...
Coborând în apropierea locuinţei sale, observă că reîncepuse să ningă. Cu fulgi mari, care să spele, mângâind parcă, neliniştile din privirile tuturor oamenilor laşi, ale căror vorbe nu ştiau să spuna nici "vreau" şi nici "mulţumesc".
Poate că noaptea trecută fusese musafirul propriului său destin, iar jocul stelelor dorea să-i amintească faptul că este liber numai în masura în care-şi asumă integral gândurile, vorbele, faptele, în care este în stare să-şi asume şi să-şi suporte propria fericire. Câtă şi când este.
De-abia acum întelese plânsul nervos al Ilonei. Îi simţi structura producerii, valoarea. Plânsul ei trecu prin el, curăţându-1.
Va fi în stare să ducă mai departe sensurile acestei seri? Sau, din nou, se va retrage în "ciudaţenia" sa, care nu era, de fapt - acum îsi dădea foarte bine seama de asta - decât masca unei monstruoase laşităţi!
Deschizand uşa propriei locuinţe, peştera spaimelor sale cotidiene, Matei avu impresia că nu mai intrase nicicând aici...

(februarie 2004)

Rever

În spatele oglinzii
întotdeauna e frig.

Refugiu