Laura Ion. PASI PE NISIP, SPRE NOURI DRAMUINDU-MI CLIPA

miercuri, 9 septembrie 2009

rezonante

Da. Îmi place să-mi fac acele cadouri pe care oricând le pot purta cu mine. Îmi place să în- şi să in-vestesc în lucrurile care oricând pot fi cu mine. Ce pot purta în mine este deja cadoul suprem pe care mi-l pot face. Iar ce s-a transformat în sângele-mi, deja mă este.

duminică, 6 septembrie 2009

STRĂINE? TOTUŞI, NU.

Da, ea mergea încet,
Tărăgănându-şi fiecare pas,
Cu ochi pierduţi privind în jur.
I-am urmărit uşorul tremurat
Al mâinilor, purtându-i
Pâinea zilnică şi-un “Adevăr de seară”
Luat, pe gratis, de la o tonetă.
Între noi, gudurându-se timid,
Un câine-şi preumbla-n tăcere umbra.
Şi-un grup de tineri,
Încă nefiind. Doar zgomot răsucind.
Când am trecut pe lângă ea,
O faţă-n care fiecare zâmbet fusese
Topit în noduri gordiene de poveşti întârziate
În umbra nucilor,
Mă privi. Şi, brusc, din colţu-i subţire
Ochiu-i îmi vorbi.
Iar dinspre ea spre mine
Năvăliră o mie de poveşti,
Cu oameni ce-şi tot strigau fiirea-n toate
Chiar de plecaseră demult.
Eram. Mergeam pe stradă.
Şi-o rătăcire de moment mă năpădi
De parcă-n mine se mutaseră
Poveştile femeii, spre-a nu se pierde.
Am depăşit-o, fără vreun cuvânt.
Iar când privirea mi-am întors-o către ea,
Din adevărurile serii
Un zâmbet infinit privirea mi-o topi.
Povestea-i se-mplinise…
dispărând.
De-atunci, când pasu-mi se-ntâlneşte
Cu mers de nod în semne,
Tăcând, păşesc pe frunze,
Rana-mi drămuind:
Să nu strivesc povestea
Sub geamătul din gând.