vineri, 16 octombrie 2009
vineri, 9 octombrie 2009
Virtuozitati selective
Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, la Bonn - 26 martie 1827, la Viena), elev al lui Joseph Haydn şi al lui Antonio Salieri, autorul a nouă simfonii (ultima, a noua, neterminată), a şase concerte (din care, cinci - pentru pian şi orchestră şi unul – pentru vioară şi orchestră), a 32 de sonate pentru pian şi altele, pentru vioară (cea mai cunoscută fiind Sonata Kreutzer), a Missei Solemnis, a operei Fidelio şi a 16 cvartete pentru coarde – a fost vedeta zilei de joi, 8 octombrie 2009, când, sub bagheta dirijorului Alexandru Ganea, orchestra Filarmonicii din Piteşti a pregătit Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 (solist, Gabriel Croitoru) şi Simfonia nr. 1, în Do major, op. 21.
Concertul pentru vioară – Op. 61 – în Re major - o lucrare-vedetă din repertoriul viorii, uşor de recunoscut (în special prin faptul că începe, surprinzător, prin 4 lovituri din timpan), compus din trei părţi (Allegro Ma Non Troppo, Larghetto şi Rondo-Allegro), este şi o încercare a desăvârşirii artistice a oricărui interpret, fiind înscris în repertoriul violoniştilor virtuozi de pretutindeni. Măiestriei cu care Beethoven a ştiut şi a dorit să pună în valoare gama complexă de expresie/expresivitate a viorii, i-a răspuns, într-o măsură deosebită, creativă şi creatoare, şi dl. Gabriel Croitoru, care a reuşind un melanj destul de bine structurat cu orchestra.
Partea întâi, începută cu motivul marşului la timpani, rămâne un laitmotiv al întregii secţiuni, iar oboiul, clarinetul şi fagotul răspund firesc, marcând o anumită delicateţe a temei principale. Vioara solistă „intră în jocul” care i s-a pregătit, tatonându-şi prezenţa parcă, cu o scurtă cadenţă de virtuozitate a interpretului. Din acest moment, aceasta dezvoltă melodia, plină de culoare, de viaţă, de forţă-a descoperirii şi împlinirii destinului său în jocul inventat de compozitor, încet-încet preluând, în fapt, conducerea muzicală, astfel încât, cu ajutorul viorilor din orchestră, care-şi susţin în continuare meditaţia, vioara-solistă imprimă caracterul liric profund, din partea a II-a. După ce vioara şi-a „făcut jocul”, măiestria domnului Gabriel Croitoru perlând special pasajele muzicale, către final, orchestra „încearcă” să preia conducerea, născându-se astfel un dialog simfonic între vioara solistă şi aceasta, în care fiecare-şi recunoaşte vocea, într-un rondo regenerator, plin de seninătate şi optimism.
Întregul joc descris mai sus a fost susţinut cu măiestrie, forţă şi talent, cu dezinvoltură şi pasiune de Gabriel Croitorul, aplaudat minute în şir la scenă deschisă.
Partea a doua a serii a fost dedicată Simfoniei I - în Do major, op. 21 (de asemenea, de Ludwig van Beethoven), rămasă puţin în umbra primei părţi a concertului, deşi orchestra a prezentat o variantă muncită, în care fiecare instrumentist şi-a susţinut frumos partitura, evidenţiindu-se şi de această dată oboiul şi fagotul, care şi-au colorat uneori extrem de fin şi pasional pasajele dedicate. Astfel, Allegro-ul primei părţi s-a continuat firesc în Andante-le celei de-a doua, culminând cu Menuetul în scherzo, dinamic şi robust (cu dezvoltări superioare în simfoniile beethoveniene următoare), cu aportul deosebit al prim-soliştilor-suflători (astfel fiind gândită muzica de către compozitor), Presto-rondo-ul ultimei părţi constituind echilibrul tonal al orchestrei, întregul concert potenţându-se într-un joc dezvoltat sub zodia efectului purificator, al catharsisului.
În concluzie, marcând ca fiind un act artistic meritoriu, chiar deosebit şi acest al doilea concert al noii stagiuni a filarmonicii piteştene, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că, diferenţa temperamentală dintre cei doi dirijori (dl. Tibriu Oprea şi dl. Alexandru Ganea), pe lângă repertoriul diferit (propus de fiecare în parte), conduce şi la marcaje specifice ale interpretării orchestrei, impetuozităţii d-lui Oprea, interpunându-se o meticulozitate necesară construcţiei oricărui produs artistic, din partea d-lui Ganea.
Concertul pentru vioară – Op. 61 – în Re major - o lucrare-vedetă din repertoriul viorii, uşor de recunoscut (în special prin faptul că începe, surprinzător, prin 4 lovituri din timpan), compus din trei părţi (Allegro Ma Non Troppo, Larghetto şi Rondo-Allegro), este şi o încercare a desăvârşirii artistice a oricărui interpret, fiind înscris în repertoriul violoniştilor virtuozi de pretutindeni. Măiestriei cu care Beethoven a ştiut şi a dorit să pună în valoare gama complexă de expresie/expresivitate a viorii, i-a răspuns, într-o măsură deosebită, creativă şi creatoare, şi dl. Gabriel Croitoru, care a reuşind un melanj destul de bine structurat cu orchestra.
Partea întâi, începută cu motivul marşului la timpani, rămâne un laitmotiv al întregii secţiuni, iar oboiul, clarinetul şi fagotul răspund firesc, marcând o anumită delicateţe a temei principale. Vioara solistă „intră în jocul” care i s-a pregătit, tatonându-şi prezenţa parcă, cu o scurtă cadenţă de virtuozitate a interpretului. Din acest moment, aceasta dezvoltă melodia, plină de culoare, de viaţă, de forţă-a descoperirii şi împlinirii destinului său în jocul inventat de compozitor, încet-încet preluând, în fapt, conducerea muzicală, astfel încât, cu ajutorul viorilor din orchestră, care-şi susţin în continuare meditaţia, vioara-solistă imprimă caracterul liric profund, din partea a II-a. După ce vioara şi-a „făcut jocul”, măiestria domnului Gabriel Croitoru perlând special pasajele muzicale, către final, orchestra „încearcă” să preia conducerea, născându-se astfel un dialog simfonic între vioara solistă şi aceasta, în care fiecare-şi recunoaşte vocea, într-un rondo regenerator, plin de seninătate şi optimism.
Întregul joc descris mai sus a fost susţinut cu măiestrie, forţă şi talent, cu dezinvoltură şi pasiune de Gabriel Croitorul, aplaudat minute în şir la scenă deschisă.
Partea a doua a serii a fost dedicată Simfoniei I - în Do major, op. 21 (de asemenea, de Ludwig van Beethoven), rămasă puţin în umbra primei părţi a concertului, deşi orchestra a prezentat o variantă muncită, în care fiecare instrumentist şi-a susţinut frumos partitura, evidenţiindu-se şi de această dată oboiul şi fagotul, care şi-au colorat uneori extrem de fin şi pasional pasajele dedicate. Astfel, Allegro-ul primei părţi s-a continuat firesc în Andante-le celei de-a doua, culminând cu Menuetul în scherzo, dinamic şi robust (cu dezvoltări superioare în simfoniile beethoveniene următoare), cu aportul deosebit al prim-soliştilor-suflători (astfel fiind gândită muzica de către compozitor), Presto-rondo-ul ultimei părţi constituind echilibrul tonal al orchestrei, întregul concert potenţându-se într-un joc dezvoltat sub zodia efectului purificator, al catharsisului.
În concluzie, marcând ca fiind un act artistic meritoriu, chiar deosebit şi acest al doilea concert al noii stagiuni a filarmonicii piteştene, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că, diferenţa temperamentală dintre cei doi dirijori (dl. Tibriu Oprea şi dl. Alexandru Ganea), pe lângă repertoriul diferit (propus de fiecare în parte), conduce şi la marcaje specifice ale interpretării orchestrei, impetuozităţii d-lui Oprea, interpunându-se o meticulozitate necesară construcţiei oricărui produs artistic, din partea d-lui Ganea.
luni, 5 octombrie 2009
O nouă stagiune – aşteptări, confirmări ...
Filarmonica piteşteană s-a hotărât să-nceapă noua stagiune muzicală (într-al treilea an de existenţă) într-o zi de bun augur: 1 Octombrie, Ziua Internaţională a Muzicii (instituită din anul 1975, la sugestia Lordului Yehudi Menuhin). Astfel, dirijorul Tiberiu Oprea a pregătit pentru acest prilej SIMFONIA ÎN RE MAJOR, CEASUL, de Haydn, precum şi ELEGIE –în DO MINOR, de Gabriel Fauré şi CONCERTUL NR. 1 PENTRU VIOLONCEL, ÎN LA MINOR, de Camile Saint-Saëns, ultimele două avându-l ca interpret pe dl. Răzvan Suma.
Din păcate, iniţiativa domnului Tiberiu Oprea, de a sugera o repetiţie cu orchestra – dublată de concertul propriu-zis, în cazul lucrării de Haydn, NU mi s-a părut foarte inspirată, având în vedere că nu a beneficiat nici de o simulare sui-generis şi, în plus, astfel s-a diminuat destul de mult calitatea lucrării folosite ca pretext. În schimb, a recuperat starea de graţie a începutului de stagiune domnul Răzvan Suma, atât în cazul lucrării-şlagăr de Fauré, reinterpretată – (chiar mai bine!) şi la final, ca bis, cât şi în Concertul de Camille Saint-Saëns, unde şi orchestra, în special prin suflători, a reuşit câteva acorduri muzical-picturale de o acurateţe deosebită.
Aşadar, deşi puţin timid – ca performanţă interpretativă generală, Filarmonica din Piteşti şi-a început o stagiune care se anunţă una …anti-criză (aşa cum şi Festivalul Enescu a fost, o ediţie superioară multora, din perioade economice mult mai bune) şi care continuă joi, 8 octombrie 2009, cu Beethoven, avându-l ca interpret, în Concertul pentru vioară în Re major – pe domnul Gabriel Croitoru, urmat de Simfonia nr. 1 – tot de Ludwig van Beethoven, dirijor fiind dl. Alexandru Ganea.
Din păcate, iniţiativa domnului Tiberiu Oprea, de a sugera o repetiţie cu orchestra – dublată de concertul propriu-zis, în cazul lucrării de Haydn, NU mi s-a părut foarte inspirată, având în vedere că nu a beneficiat nici de o simulare sui-generis şi, în plus, astfel s-a diminuat destul de mult calitatea lucrării folosite ca pretext. În schimb, a recuperat starea de graţie a începutului de stagiune domnul Răzvan Suma, atât în cazul lucrării-şlagăr de Fauré, reinterpretată – (chiar mai bine!) şi la final, ca bis, cât şi în Concertul de Camille Saint-Saëns, unde şi orchestra, în special prin suflători, a reuşit câteva acorduri muzical-picturale de o acurateţe deosebită.
Aşadar, deşi puţin timid – ca performanţă interpretativă generală, Filarmonica din Piteşti şi-a început o stagiune care se anunţă una …anti-criză (aşa cum şi Festivalul Enescu a fost, o ediţie superioară multora, din perioade economice mult mai bune) şi care continuă joi, 8 octombrie 2009, cu Beethoven, avându-l ca interpret, în Concertul pentru vioară în Re major – pe domnul Gabriel Croitoru, urmat de Simfonia nr. 1 – tot de Ludwig van Beethoven, dirijor fiind dl. Alexandru Ganea.
marți, 22 septembrie 2009
rest
- Nu ai nimic, mi-au spus cu dispreţ.
- Nu eşti nimic, au continuat,
- Mai bine nu te-ai fi născut, le fu concluzia.
- Nu ştiu de ce zâmbeşti, pe ce te bazezi? - întrebară, considerând că nici nu am dreptul să le dau un răspuns.
- Pe ce se bizuie pasărea, când zboară, le-am răspuns, dând bineţea cuvenită zilei.
sâmbătă, 19 septembrie 2009
CARMINA BURANA lui Orff
UC Davis University Chorus, Alumni Chorus, Symphony Orchestra, and the Pacific Boychoir perform Carl Orff's "Carmina Burana," at the Mondavi Center on the campus of UC Davis. Jeffrey Thomas,conductor
duminică, 13 septembrie 2009
vineri, 11 septembrie 2009
miercuri, 9 septembrie 2009
rezonante
Da. Îmi place să-mi fac acele cadouri pe care oricând le pot purta cu mine. Îmi place să în- şi să in-vestesc în lucrurile care oricând pot fi cu mine. Ce pot purta în mine este deja cadoul suprem pe care mi-l pot face. Iar ce s-a transformat în sângele-mi, deja mă este.
luni, 7 septembrie 2009
ECHILIBRU FRAGIL - Edward Albee
cu GINA PATRICHI, GEORGE CONSTANTIN
http://www.esnips.com/doc/567f57de-c9d5-4762-9eed-78dd927137fd/Edward-Albee---Echilibru-fragil
http://www.esnips.com/doc/567f57de-c9d5-4762-9eed-78dd927137fd/Edward-Albee---Echilibru-fragil
duminică, 6 septembrie 2009
STRĂINE? TOTUŞI, NU.
Da, ea mergea încet,
Tărăgănându-şi fiecare pas,
Cu ochi pierduţi privind în jur.
I-am urmărit uşorul tremurat
Al mâinilor, purtându-i
Pâinea zilnică şi-un “Adevăr de seară”
Luat, pe gratis, de la o tonetă.
Între noi, gudurându-se timid,
Un câine-şi preumbla-n tăcere umbra.
Şi-un grup de tineri,
Încă nefiind. Doar zgomot răsucind.
Când am trecut pe lângă ea,
O faţă-n care fiecare zâmbet fusese
Topit în noduri gordiene de poveşti întârziate
În umbra nucilor,
Mă privi. Şi, brusc, din colţu-i subţire
Ochiu-i îmi vorbi.
Iar dinspre ea spre mine
Năvăliră o mie de poveşti,
Cu oameni ce-şi tot strigau fiirea-n toate
Chiar de plecaseră demult.
Eram. Mergeam pe stradă.
Şi-o rătăcire de moment mă năpădi
De parcă-n mine se mutaseră
Poveştile femeii, spre-a nu se pierde.
Am depăşit-o, fără vreun cuvânt.
Iar când privirea mi-am întors-o către ea,
Din adevărurile serii
Un zâmbet infinit privirea mi-o topi.
Povestea-i se-mplinise…
dispărând.
De-atunci, când pasu-mi se-ntâlneşte
Cu mers de nod în semne,
Tăcând, păşesc pe frunze,
Rana-mi drămuind:
Să nu strivesc povestea
Sub geamătul din gând.
vineri, 4 septembrie 2009
marți, 1 septembrie 2009
duminică, 30 august 2009
sâmbătă, 29 august 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)