ritmuri de-nceput de ... lună

inca o zi. din care se coboara seara

Încă o zi din care se coboară seara a venit.
Fără vise începută. Plecând printre razele timide-ale soarelui, către două lebede uitate-n balta ochilor răi, spre-a le salva de otrăvurile gândurilor, sper să fi reuşit s-o fac. Astăzi. În miezul arămiu al zilei.

vreascuri

Mental... forma mentală, fondul mental. Iţele mentalului. Obiceiurile mentalului. Comodităţile mentalului - mentalităţile.
...Merg pe stradă printre oameni destul de oarecare, care mă privesc cu ochi de toate nuanţele, numai cu bunăvoinţă, nu. Mă … livrez ruginind-mi neuronii şi terciundu-mi aorta-n dialoguri purtate doar între … ochiul meu cu imaginea-i, din oglindă…
Prea multe bune intenţii care nu au niciun răspuns! Zdrenţuite de tăcere, murmurul propriu nemaifiind în stare să inducă în eroare …
Paşi-mi se pierd, tot mai târzii, printr-o lume cu care asemănările-mi sunt tot mai trecătoare.
Strălucirea ochilor mei, pierdută pentru-a dubla conturile unor stăpâni ahtiaţi după banii lor, începe să strecoare tot mai dese umbre şi-n sufletul meu.
Unde-s aşa-zişii de semeni?
Li s-au uscat cireşele-n gâtlej?

Căci, aş!,

Prin paşi treceam
Şi, aş!,
Cum mă treceam
Prin paşi trecând!
Mergând,
Din urme
Renăscând!
Ei, paşii lor,
Picioru-mi înălţau
Sau, fără de tăgadă,
-n ţăr'nă mi-l păstrau.
Ofrandă.
*
O frondă-mi chiar crescu
Din pasu-mi, de acu,
Pe care-mi se păşi
Cu gândul rău, sălciu.
O frondă,
Aş!
Prin paşi
Tăcere-mi colindaşi!
*
Trezindu-mă-n pustiu
În gându-le, sălciu,
Al celor care nu
Sunt umbre,
Ci doar tumbe-n
Ziua de acu’
(Sunt vii, dar încă nu
Sunt vieţi.,
Iar pasu-le, pustiu,
Nu lasă-n urme viu
Nimic,
Ci doar pustiu).
Şi, aş!,
Ce paşi
Tăcere-mi, colindaşi!
*
Dintr-unii, care nu-s,
Dar sunt,
Un pas se duce-n sus,
Rotund.
Din alţii, care-ar fi
Să fie
Pământu-nghite
Umbra vie.
*
Căci, aş!,
Ce multe spun
Sublimii paşi!
Când vie tu prin lume
Fiinţă colindaşi!

Dresorul de şobolani

Avea deja câteva workshopuri la activ. Mergea destul de bine afacerea. Materie primă – câtă vrei, cu fondurile pentru cârpe şi cretă, era mai greu.
Se gândea să-şi diversifice modul de predare, pentru că se plictisise el, nu pentru că piaţa o cerea.
Fiecare nou modul îi oferea şansa de a se cunoaşte mai bine pe sine, în funcţie de modul în care reacţiona la stimulii şobolanilor. Care, pe lângă faptul că, din cauza ofertei promoţionale şi a „cârligului” inserat în anunţ, nici nu se mai uitau la contravaloarea cursului, veneau la el deja .. formataţi, astfel încât nu-i mai cădea în sarcină decât canalizarea spre un obiectiv anume.
Puţin caşcaval declanşa potenţe nebănuite, fiecare şobolan oferindu-se integral oricărui proiect.
Zeci de ani de exerciţiu favorizaseră dezvoltarea unui tip special de şobolan: pe de o parte, extrem de maleabil, iar pe de altă parte, la fel de mobil psihic, „princiarmente” labil – din punct de vedere moral, indiferent pe ce treaptă socială se găseşte. Cu astfel de materie primă, era foate greu să rezişti unor tentaţii. Să nu .. ceri prea mult, când erau gata să dea totul, pentru foarte puţin.
În timpul din urmă, şi-a permis el însuşi mici experimente (cam nedeontologice, se înţelege), care nu numai că au mers, dar chiar filiera promovării noilor cursanţi pe diferite trepte ale societăţii s-a dezvoltat nesperat de mult. Devenise, astfel, cam imun la criticile unora din branşă, care, geloşi pe succesul lui profesional, îl tot călcau pe butoni. În definitiv, de ce ar fi fost atât de bine cotat Pavlov în ştiinţele psiho-pedagogiei, dacă nu i-ar fi fost fructificate cercetările cum se cuvine? De ce şi-ar fi făcut el mai multe mustrări de conştiinţă, decât alţii? Cu atât mai mult cu cât, obiectul muncii sale începuse să fie atât de căutat pe piaţă?
Oricare şobolan ieşit din „mâna” lui, avea un traseu social deja bine determinat: ca angajat de succes în dispozitivul guvernamental, ori, în cel mai prost caz – aşteptând schimbarea guvernului, materia primă a noului guvern. Existau şi cursuri mai ieftine, în cadrul cărora erau formaţi membrii locali ai celor două entităţi (prezentul şi noul guvern), pentru că trebuia să existe continuitate, nu-şi putea permite nimeni acte de indisciplină ori de fixare pe alte priorităţi. Era necesar acel tip de infuzie/difuzie fără conţinut controlabil, în directă, dar şi discretă, promovare de la Centrul activ.
La începutul activităţii sale, deşi ştiuse că va fi un domeniu de succes, pentru că avea semnale clare că macrodresura anterioară dăduse roade, nu-şi permisese nici să viseze că va deveni un fel de guru naţional în domeniu. Totuşi, cineva trebuia să valorifice moştenirea. De ce să nu fi fost chiar el! Cineva tot trebuia să rişte!
Da, mai era puţin şi începea noul modul. De data asta riscase, cerând costuri de înscriere foarte, foarte mari: şi asta mergea, având muşterii peste numărul admis, astfel încât îşi luase şi un conferenţiar, pentru un modul geamăn. Afacerea era în profundă şi de neoprit dezvoltare: tot mai mulţi dorindu-şi să fie şobolani trecuţi prin şcoala sa de dresaj. Deci, nu mai mergea cu şobolanii analfabeţi, instinctuali, era nevoie de fonduri tot mai serioase pentru cârpe şi cretă, aşadar!
Rămânea, totuşi, o întrebare: cine vor fi viitorii beneficiari ai muncii lui, dacă toţi vor deveni şobolani dresaţi?

E iarnă iar...

E iarnă iar.
În simetrii difuze,
Se-ntorc, primenitor?, regrete ca un far,
Ce-şi luminează propriile insomnii.
Nu-i nou prea mult.
Aceleaşi risipiri în van
Se-adună,-nţepător?, ca într-un cult
De mănăstiri pustii..
Noi, iarăşi noi.
Păşind pe rănile-n petrecere.
Simetrici defilând
Din 20 în 10...; cu douăzeci de
Naşteri în zadar trecând
În noul vis, în noul an...
E iarnă iar..
Rotund e pumnul încleştat.
Va ninge în zadar
Din nou?

Whales Singing

Virtuozitati selective

Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, la Bonn - 26 martie 1827, la Viena), elev al lui Joseph Haydn şi al lui Antonio Salieri, autorul a nouă simfonii (ultima, a noua, neterminată), a şase concerte (din care, cinci - pentru pian şi orchestră şi unul – pentru vioară şi orchestră), a 32 de sonate pentru pian şi altele, pentru vioară (cea mai cunoscută fiind Sonata Kreutzer), a Missei Solemnis, a operei Fidelio şi a 16 cvartete pentru coarde – a fost vedeta zilei de joi, 8 octombrie 2009, când, sub bagheta dirijorului Alexandru Ganea, orchestra Filarmonicii din Piteşti a pregătit Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 (solist, Gabriel Croitoru) şi Simfonia nr. 1, în Do major, op. 21.
Concertul pentru vioară – Op. 61 – în Re major - o lucrare-vedetă din repertoriul viorii, uşor de recunoscut (în special prin faptul că începe, surprinzător, prin 4 lovituri din timpan), compus din trei părţi (Allegro Ma Non Troppo, Larghetto şi Rondo-Allegro), este şi o încercare a desăvârşirii artistice a oricărui interpret, fiind înscris în repertoriul violoniştilor virtuozi de pretutindeni. Măiestriei cu care Beethoven a ştiut şi a dorit să pună în valoare gama complexă de expresie/expresivitate a viorii, i-a răspuns, într-o măsură deosebită, creativă şi creatoare, şi dl. Gabriel Croitoru, care a reuşind un melanj destul de bine structurat cu orchestra.
Partea întâi, începută cu motivul marşului la timpani, rămâne un laitmotiv al întregii secţiuni, iar oboiul, clarinetul şi fagotul răspund firesc, marcând o anumită delicateţe a temei principale. Vioara solistă „intră în jocul” care i s-a pregătit, tatonându-şi prezenţa parcă, cu o scurtă cadenţă de virtuozitate a interpretului. Din acest moment, aceasta dezvoltă melodia, plină de culoare, de viaţă, de forţă-a descoperirii şi împlinirii destinului său în jocul inventat de compozitor, încet-încet preluând, în fapt, conducerea muzicală, astfel încât, cu ajutorul viorilor din orchestră, care-şi susţin în continuare meditaţia, vioara-solistă imprimă caracterul liric profund, din partea a II-a. După ce vioara şi-a „făcut jocul”, măiestria domnului Gabriel Croitoru perlând special pasajele muzicale, către final, orchestra „încearcă” să preia conducerea, născându-se astfel un dialog simfonic între vioara solistă şi aceasta, în care fiecare-şi recunoaşte vocea, într-un rondo regenerator, plin de seninătate şi optimism.
Întregul joc descris mai sus a fost susţinut cu măiestrie, forţă şi talent, cu dezinvoltură şi pasiune de Gabriel Croitorul, aplaudat minute în şir la scenă deschisă.
Partea a doua a serii a fost dedicată Simfoniei I - în Do major, op. 21 (de asemenea, de Ludwig van Beethoven), rămasă puţin în umbra primei părţi a concertului, deşi orchestra a prezentat o variantă muncită, în care fiecare instrumentist şi-a susţinut frumos partitura, evidenţiindu-se şi de această dată oboiul şi fagotul, care şi-au colorat uneori extrem de fin şi pasional pasajele dedicate. Astfel, Allegro-ul primei părţi s-a continuat firesc în Andante-le celei de-a doua, culminând cu Menuetul în scherzo, dinamic şi robust (cu dezvoltări superioare în simfoniile beethoveniene următoare), cu aportul deosebit al prim-soliştilor-suflători (astfel fiind gândită muzica de către compozitor), Presto-rondo-ul ultimei părţi constituind echilibrul tonal al orchestrei, întregul concert potenţându-se într-un joc dezvoltat sub zodia efectului purificator, al catharsisului.
În concluzie, marcând ca fiind un act artistic meritoriu, chiar deosebit şi acest al doilea concert al noii stagiuni a filarmonicii piteştene, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că, diferenţa temperamentală dintre cei doi dirijori (dl. Tibriu Oprea şi dl. Alexandru Ganea), pe lângă repertoriul diferit (propus de fiecare în parte), conduce şi la marcaje specifice ale interpretării orchestrei, impetuozităţii d-lui Oprea, interpunându-se o meticulozitate necesară construcţiei oricărui produs artistic, din partea d-lui Ganea.

O nouă stagiune – aşteptări, confirmări ...

Filarmonica piteşteană s-a hotărât să-nceapă noua stagiune muzicală (într-al treilea an de existenţă) într-o zi de bun augur: 1 Octombrie, Ziua Internaţională a Muzicii (instituită din anul 1975, la sugestia Lordului Yehudi Menuhin). Astfel, dirijorul Tiberiu Oprea a pregătit pentru acest prilej SIMFONIA ÎN RE MAJOR, CEASUL, de Haydn, precum şi ELEGIE –în DO MINOR, de Gabriel Fauré şi CONCERTUL NR. 1 PENTRU VIOLONCEL, ÎN LA MINOR, de Camile Saint-Saëns, ultimele două avându-l ca interpret pe dl. Răzvan Suma.
Din păcate, iniţiativa domnului Tiberiu Oprea, de a sugera o repetiţie cu orchestra – dublată de concertul propriu-zis, în cazul lucrării de Haydn, NU mi s-a părut foarte inspirată, având în vedere că nu a beneficiat nici de o simulare sui-generis şi, în plus, astfel s-a diminuat destul de mult calitatea lucrării folosite ca pretext. În schimb, a recuperat starea de graţie a începutului de stagiune domnul Răzvan Suma, atât în cazul lucrării-şlagăr de Fauré, reinterpretată – (chiar mai bine!) şi la final, ca bis, cât şi în Concertul de Camille Saint-Saëns, unde şi orchestra, în special prin suflători, a reuşit câteva acorduri muzical-picturale de o acurateţe deosebită.
Aşadar, deşi puţin timid – ca performanţă interpretativă generală, Filarmonica din Piteşti şi-a început o stagiune care se anunţă una …anti-criză (aşa cum şi Festivalul Enescu a fost, o ediţie superioară multora, din perioade economice mult mai bune) şi care continuă joi, 8 octombrie 2009, cu Beethoven, avându-l ca interpret, în Concertul pentru vioară în Re major – pe domnul Gabriel Croitoru, urmat de Simfonia nr. 1 – tot de Ludwig van Beethoven, dirijor fiind dl. Alexandru Ganea.

rest

- Nu ai nimic, mi-au spus cu dispreţ.
- Nu eşti nimic, au continuat,
- Mai bine nu te-ai fi născut, le fu concluzia.
- Nu ştiu de ce zâmbeşti, pe ce te bazezi? - întrebară, considerând că nici nu am dreptul să le dau un răspuns.
- Pe ce se bizuie pasărea, când zboară, le-am răspuns, dând bineţea cuvenită zilei.

MONSENIORUL GHYKA

1

2

3

CARMINA BURANA lui Orff

UC Davis University Chorus, Alumni Chorus, Symphony Orchestra, and the Pacific Boychoir perform Carl Orff's "Carmina Burana," at the Mondavi Center on the campus of UC Davis. Jeffrey Thomas,conductor

Gellu Naum - Orbirea voluntara

si

DW-Gold FM Romania

duminica

v-o dă-n papură

circ şi mămăligă - program electoral dâmboviţean

rezonante

Da. Îmi place să-mi fac acele cadouri pe care oricând le pot purta cu mine. Îmi place să în- şi să in-vestesc în lucrurile care oricând pot fi cu mine. Ce pot purta în mine este deja cadoul suprem pe care mi-l pot face. Iar ce s-a transformat în sângele-mi, deja mă este.

ECHILIBRU FRAGIL - Edward Albee

cu GINA PATRICHI, GEORGE CONSTANTIN
http://www.esnips.com/doc/567f57de-c9d5-4762-9eed-78dd927137fd/Edward-Albee---Echilibru-fragil

STRĂINE? TOTUŞI, NU.

Da, ea mergea încet,
Tărăgănându-şi fiecare pas,
Cu ochi pierduţi privind în jur.
I-am urmărit uşorul tremurat
Al mâinilor, purtându-i
Pâinea zilnică şi-un “Adevăr de seară”
Luat, pe gratis, de la o tonetă.
Între noi, gudurându-se timid,
Un câine-şi preumbla-n tăcere umbra.
Şi-un grup de tineri,
Încă nefiind. Doar zgomot răsucind.
Când am trecut pe lângă ea,
O faţă-n care fiecare zâmbet fusese
Topit în noduri gordiene de poveşti întârziate
În umbra nucilor,
Mă privi. Şi, brusc, din colţu-i subţire
Ochiu-i îmi vorbi.
Iar dinspre ea spre mine
Năvăliră o mie de poveşti,
Cu oameni ce-şi tot strigau fiirea-n toate
Chiar de plecaseră demult.
Eram. Mergeam pe stradă.
Şi-o rătăcire de moment mă năpădi
De parcă-n mine se mutaseră
Poveştile femeii, spre-a nu se pierde.
Am depăşit-o, fără vreun cuvânt.
Iar când privirea mi-am întors-o către ea,
Din adevărurile serii
Un zâmbet infinit privirea mi-o topi.
Povestea-i se-mplinise…
dispărând.
De-atunci, când pasu-mi se-ntâlneşte
Cu mers de nod în semne,
Tăcând, păşesc pe frunze,
Rana-mi drămuind:
Să nu strivesc povestea
Sub geamătul din gând.

cand e, E COHEN!