Laura Ion. PASI PE NISIP, SPRE NOURI DRAMUINDU-MI CLIPA

marți, 24 ianuarie 2012

GLOD

Paşi-mi se pierd prin rumoare.

Timpu-mi se scutură.

Prin amintiri strecurându-mă,

M-am pierdut de izvoare.

Cuvintele îmi scad privirea.

Ochiu-mi nu se mai regenerează-n nimic.

Peste streaşinile sunetului târziu

Urechea-mi trădează uimirea.

Nu mi-e nici cald. Dar nici rece.

Clipele toate-mi robotesc în zadar.

Aiuritor se-ascunde şi-ultimul vis

În rana ultimei arce.

Din când în când răspund la un nume.

Genericu-mi nume înscris pe-o hârtie.

Aş avea dreptul, probabil, la un surâs...

Un rânjet se-ntoarce din lume...

Pe-o cărare întoarsă din drum

Mă risipesc într-un petec de seară.

Din treptele scorburii-mi se preumblă

Umbra-mi, preschimbată în scrum.

Nu mi-e nici rece. Nici cald.

Din amintiri mă strecor spre amiază.

Un nume-mi răstoarnă umbra urechii

Sub care clipele-mi scad.

marți, 17 ianuarie 2012

Musiu Caragiale stă, relaxat, în loja-i, mai mult ori mai puțintel masonică, privindu-și personajele. Vechile-i personagii se-nvârt bezmetic, hăcuind căruța de paiațe...
Între timp, noi personagii se lăfăie-n fața Vizitei bătrânei doamne, dramaturgul mustăcindu-și replicile, din când în când scărpinându-se sub pălăria oricum pusă pe cap cu schepsis, de pre sub mustăți scăpând câte-o replică: ”măi, să fie!, măi, să fie!” – tare mă tem că-i trece prin minte să mai scrie vreo dramă, pe alt calapod decât Năpasta, cu subiecte pritocite în timp ce-și privește noii Mitici și noile Zoicuţe...
Noii Mitici, cu pui de Mitici și cu puicuțe de Zoicuțe, își zornăie replici de mișto, după care, din când în când, scapără câte-un Jos icsulescu, să-i fezandăm prescura! ori: dacă vă pasă nu mai dormiți cu capu-n masă ..., ci pe masă etc etc etc.
Printre puii și puicuțele de mitici și zoicuțe, se strecoară și personaje pe care domnul Caragiale mai că-i vine să nu le creadă că-s reale: tipi și tipe înfrigurați de realitatea multiparalelă a realităților multiplicate la un xerox cosmic, digerând-o pe îndelete, dârdâind sub povara stării de sandwich la care sunt supuși, între mitici, trahanachi, vetuste vetuțe și gregar-spumoase zoicuțe, pe de o parte, mai mici ori mai mari în stat, zdrențuitele personaje triste și tăcute, pe sub care Dâmbovița-și scutură lacrimile, și cațavenci trahanacheizați dandanaic, tari și mari în statu palmă barbă-n cot/ ca pre după orice fel de vot...
”Măi, să fie!, măi, să fie!” – sfredelește dramaturgul frigul cu privirea, stingher printre aceste diferite soiuri de personaje, care i-au continuat matricea, unele, ascuțindu-și năimirea, care s-au împuținat sub calapodul înventurianistelorzițe ori zițericilor..., altele, ori pe care nu știe de pre unde să le ia și tare-i plac, celelalte, puține, de-nfrigurați sub povara sorții de-a-și trăi clipa...
Măi, să fie, spun și eu, urmârind gesturile încete ale scriitorului strecurat pre sub grimasa unor vremuri peste care Vizita bătrânei doamne rupe zăgazuri, adoarme răgazuri... – măi, să fie, până și pe Caragiale-l paște metanoia socială!
După care, timid, m-apropii de jilț, privind scrumul unei țigări ce nu se mai termină, pre sub fumuriul căreia dramaturgul deja a-nceput să-și scrie a zecea piesă (după: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale Carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O soacră, Hatmanul Baltag, Începem, 1 Aprilie şi Năpasta): RÂNJETUL CÂINELUI COMUNITAR: DOSPIREA...