Da. Încerca să
prindă .. „clipa cea repede ce ni s-a dat”, vorba lui Eminescu. S-o prindă din
urmă, pen΄ că avea darul să rămână constant în afara potecilor pe care era
aglomeraţie, pe care se .. preumblau, cu sau fără graţie, oamenii obişnuiţi,
cei care se regăseau extrem de uşor unii în alţii, care se puteau ascunde fără
probleme unii după alţii, în turma perpetuă care ţine de cald...
Asta a fost
povestea mai multor ani. Chiar zeci. Până s-a dumirit că nu va reuşi niciodată
să facă în aşa fel încât să-i fie cald în interiorul turmei, să se ascundă în
spatele mulţimii cu care să fie asemenea .. Pentru simplul motiv că avea un
altfel de ..proiect, desenul după care fusese construit avea alte nuanţe, chiar
dacă, pe dinafară, lucrurile păreau perfect simetrice cu .. unicatul
multiplicativ.
E drept, nu se
număra nici printre cei care considerau că ..multiplii nu aveau şi ei modelul
lor unic după care fuseseră împinşi în viaţă. Opţiunea îi determinase să
semene, nu matricea...
Pe de altă parte, a
nu fi .. obişnuit nu însemna neapărat a fi deosebit, în sensul valoric. Nu.
Însemna doar că încerci să exişti ştiind că pasul tău poartă matricea gândului
tău, cât o fi sau n-o fi el de original. Nu însemna neapărat nici că ai avea
puterea de a redimensiona pulsiunea vorbirii pe pulsiunea creierului. Nu.
Însemna doar că, înainte de a fi sau a nu fi de acord cu ceva, te lua gândul
pre dinainte, încercai, cât te ţineau băieriile creierului propriu, să ştii cât
de cât de ce ai opţiunea aia ori aia. Chiar dacă nu poţi avea pretenţia că
..mecanica newtoniană nu te ia deseori peste picior, distrându-se pe seama
ticurilor tale, verbale sau mentale.
Nu e tocmai
confortabil să recunoşti că .. nu eşti ca toţi ceilalţi. Şi asta având în
vedere că nimeni nu e chiar ca toţi ceilalţi. Numai că, sintagma „toţi
ceilalţi” e una de care unii se agaţă, mimetic, alţii o formează, în cârduri de
electroni care gravitează în jurul unui nucleu, iniţial provenit dintr-unul
care nu era ca ceilalţii dinaintea lui, ori în jurul fricilor, reale ori
imaginare, insidios proiectate de mulţi actanţi sociali care trăiesc prin asta,
construindu-şi sinele pe cârpelile din fricile celorlalţi .. Şi tot astfel.
În momentul în care
recunoşti faţă de tine că nu eşti ca ..ceilalţi, începe să-ţi fie frig, mai
întâi, după care te obişnuieşti cu frisoanele continui, uneori încălzindu-te în
urma stărilor pe care ceilalţii le-au aruncat în fuga lor continuă de ei
înşişi, în speranţa recunoaşterii în modelul implementat social de mass media
în ultimele zeci de ani, alteori trezindu-te că eşti perfect paralel cu drumul
mulţimii, fără a avea niciun câştig din asta. Dacă e întradevăr ceva de capul
tău, te vei afla printre cei care, de asemenea pe un drum paralel cu mulţimea
trecând, nu vor avea ei înşişi ei lor pe calea aceasta, după ce le-o va
confisca mulţimea de electroni ... Însă, ţi-a fost suficient de frig în viaţă,
ca să ştii că nu te afli printre aceştia.
Astfel, după „clipa
cea repede” mergând, alergând, mereu în urma ei proiectându-ţi paşii, măcar un
ultim ..damf de inteligenţă, poate, cuprinde-te-va: să stai pe loc, să te simţi
până la momentul în care frigul se transformă în cald, memorându-ţi cât poţi
din sinele călător, stând şi dumicându-l până când vei recunoaşte în fumul
ce-ţi iese din nări că astă clipă o ai în tine, fiecare o are în sine, nu are
rost să alergăm atâta pe un pământ rotund, care e şi înalt cât cerul şi mai
adânc decât presupun ştiinţele exacte că este.
Să stăm, să oprim
starea de trăncăneală a cuvântului, să privim cu ochi de începător firul de
iarbă, sămânţa din care acesta se face verde, aripa sub care se ascunde pasărea
când zboară, timpul pe care norii-l răstoarnă în sinele lor călător, învingând
poftele carnale ale lui Cronos, să vedem lumea cu un ochi pe care să fim în
stare să-l recunoaştem când scoatem coaja din lucrurile care ne construiesc,
prin cunoaştere ori prin recunoaştere.
Lumea are nevoie de
timpul fiecăruia. Cât timp fiecare e în stare să dăruie fiinţei partea din sine
pe care acum o dăruie materiei, doar materiei ce creşte ca o avalanşă sub care
Sisif îşi pierde entuziasmul urcuşului, murind înainte de-a mai urca stânca-i
încă o dată ..
