miercuri, 5 februarie 2014
joi, 9 ianuarie 2014
Încă o poveste cu porumbei
Da. Au dreptate,
porumbeii. Eu sunt vinovată, pentru moartea, ieri, a unuia dintre ei. Pentru că
mi s-a pus în vedere să nu le mai aduc grăunţe, de către un ins mic, pricăjit,
urât mirositor – ca fiinţă, iar eu le-am adus şi ziua următoare, ziua în care,
la ieşirea de la birou, l-am văzut pe unul din ei – porumbel alb, chiar –
omorât metodic, lângă un trotuar. Şi astăzi le-am adus grâu, dar ei nu au mai
venit să mănânce. M-am gândit că sunt speriaţi, Că, deşi stăteau pe aceleaşi
sârme de înaltă tensiune, observând că am pus grâunţe, nu vin la grâu de frică.
Am aşteptat vreo 20 de minute, dar ei tot sus stăteau şi tot nu veniseră la grâu.
La două ore
distanţă, mi-a venit în gând acest impuls – care, probabil, e părerea
porumbeilor: din vina mea le-a murit prietenul, astfel încât nu mai mănâncă
grăunţe.
Oamenii care miros
rău ca fiinţe umane sunt cei mai periculoşi: ochi mici, de viezuri neînţărcaţi,
mereu spionând, otrăvind continuu locurile pe unde trec.
Aceştia, deci. În
război cu porumbeii, a căror singură .. vină e că, uneori, guanizează locul pre
unde se preumblă. Loc care niciodată nu miroase urât, chiar dacă pictura asta
nu place multora.
Unii fac răul,
pentru că sunt .. rasă superioară. Alţii îl suportă – doar pentru că nu devin
lupii de care rasa superioasă are atâta nevoie, încât i-a inventat în sânul
speciei sale, homo homini lupus ...
09 ianuarie 2014
miercuri, 8 ianuarie 2014
Popasuri
Există
cărţi pe care
Prefer
să le citesc în tăcere,
Să le
las să coacă în mine în linişte,
Fără vorbe
despre ele
în timpul ori înapoia
în timpul ori înapoia
Imediată
a citirii;
La fel
– piese de teatru.
Pe care
prefer să le vizionez singură.
Singură
– cu ceilalţi spectatori
Împreună
cu care mă contopesc
Doar în
aplauzele din final,
Dar pe
care nu-i salut,
Care nu
mă salută,
Neschimbând
cu ei cuvinte despre
Fant/a/ezia
umană ce urmează să sape în mine,
Să inventeze
fântâni, ori stele,
Ori corolele nestrivite de pasul lui Blaga. Lucian Blaga.
marți, 7 ianuarie 2014
...Seminţe, coji ...
Da. Încerca să
prindă .. „clipa cea repede ce ni s-a dat”, vorba lui Eminescu. S-o prindă din
urmă, pen΄ că avea darul să rămână constant în afara potecilor pe care era
aglomeraţie, pe care se .. preumblau, cu sau fără graţie, oamenii obişnuiţi,
cei care se regăseau extrem de uşor unii în alţii, care se puteau ascunde fără
probleme unii după alţii, în turma perpetuă care ţine de cald...
Asta a fost
povestea mai multor ani. Chiar zeci. Până s-a dumirit că nu va reuşi niciodată
să facă în aşa fel încât să-i fie cald în interiorul turmei, să se ascundă în
spatele mulţimii cu care să fie asemenea .. Pentru simplul motiv că avea un
altfel de ..proiect, desenul după care fusese construit avea alte nuanţe, chiar
dacă, pe dinafară, lucrurile păreau perfect simetrice cu .. unicatul
multiplicativ.
E drept, nu se
număra nici printre cei care considerau că ..multiplii nu aveau şi ei modelul
lor unic după care fuseseră împinşi în viaţă. Opţiunea îi determinase să
semene, nu matricea...
Pe de altă parte, a
nu fi .. obişnuit nu însemna neapărat a fi deosebit, în sensul valoric. Nu.
Însemna doar că încerci să exişti ştiind că pasul tău poartă matricea gândului
tău, cât o fi sau n-o fi el de original. Nu însemna neapărat nici că ai avea
puterea de a redimensiona pulsiunea vorbirii pe pulsiunea creierului. Nu.
Însemna doar că, înainte de a fi sau a nu fi de acord cu ceva, te lua gândul
pre dinainte, încercai, cât te ţineau băieriile creierului propriu, să ştii cât
de cât de ce ai opţiunea aia ori aia. Chiar dacă nu poţi avea pretenţia că
..mecanica newtoniană nu te ia deseori peste picior, distrându-se pe seama
ticurilor tale, verbale sau mentale.
Nu e tocmai
confortabil să recunoşti că .. nu eşti ca toţi ceilalţi. Şi asta având în
vedere că nimeni nu e chiar ca toţi ceilalţi. Numai că, sintagma „toţi
ceilalţi” e una de care unii se agaţă, mimetic, alţii o formează, în cârduri de
electroni care gravitează în jurul unui nucleu, iniţial provenit dintr-unul
care nu era ca ceilalţii dinaintea lui, ori în jurul fricilor, reale ori
imaginare, insidios proiectate de mulţi actanţi sociali care trăiesc prin asta,
construindu-şi sinele pe cârpelile din fricile celorlalţi .. Şi tot astfel.
În momentul în care
recunoşti faţă de tine că nu eşti ca ..ceilalţi, începe să-ţi fie frig, mai
întâi, după care te obişnuieşti cu frisoanele continui, uneori încălzindu-te în
urma stărilor pe care ceilalţii le-au aruncat în fuga lor continuă de ei
înşişi, în speranţa recunoaşterii în modelul implementat social de mass media
în ultimele zeci de ani, alteori trezindu-te că eşti perfect paralel cu drumul
mulţimii, fără a avea niciun câştig din asta. Dacă e întradevăr ceva de capul
tău, te vei afla printre cei care, de asemenea pe un drum paralel cu mulţimea
trecând, nu vor avea ei înşişi ei lor pe calea aceasta, după ce le-o va
confisca mulţimea de electroni ... Însă, ţi-a fost suficient de frig în viaţă,
ca să ştii că nu te afli printre aceştia.
Astfel, după „clipa
cea repede” mergând, alergând, mereu în urma ei proiectându-ţi paşii, măcar un
ultim ..damf de inteligenţă, poate, cuprinde-te-va: să stai pe loc, să te simţi
până la momentul în care frigul se transformă în cald, memorându-ţi cât poţi
din sinele călător, stând şi dumicându-l până când vei recunoaşte în fumul
ce-ţi iese din nări că astă clipă o ai în tine, fiecare o are în sine, nu are
rost să alergăm atâta pe un pământ rotund, care e şi înalt cât cerul şi mai
adânc decât presupun ştiinţele exacte că este.
Să stăm, să oprim
starea de trăncăneală a cuvântului, să privim cu ochi de începător firul de
iarbă, sămânţa din care acesta se face verde, aripa sub care se ascunde pasărea
când zboară, timpul pe care norii-l răstoarnă în sinele lor călător, învingând
poftele carnale ale lui Cronos, să vedem lumea cu un ochi pe care să fim în
stare să-l recunoaştem când scoatem coaja din lucrurile care ne construiesc,
prin cunoaştere ori prin recunoaştere.
Lumea are nevoie de
timpul fiecăruia. Cât timp fiecare e în stare să dăruie fiinţei partea din sine
pe care acum o dăruie materiei, doar materiei ce creşte ca o avalanşă sub care
Sisif îşi pierde entuziasmul urcuşului, murind înainte de-a mai urca stânca-i
încă o dată ..
miercuri, 18 decembrie 2013
Dor
Sărbătoarea e acea stare de graţie prin care avem acces la dâra de lumină pe care o prind îngerii pe aripile lor, în timpul în care-L slujesc pe Dumnezeu, stându-I alături!
Porumbeilor ucişi pe strada N. Iorga
Sărbătoare
e când porumbelul
Îşi
strecoară aripile prin
Respiraţia
văzduhului auriu,
Nu
când cârduri de maşini
Omoară
zborul sub roţi,
Grăbind
înserările...
Sărbătoare
e viaţa surâzând
În
delicatul mers al porumbelului
Ce-şi
caută grăunţa printre
Urechile
zbârlite de iarnă
Ale
ierburilor
Sărbătoare
e gânguritul
Aghiesmuit
cu ciripitul
Pe
pajiştea de suflet
A
razei prin care soarele
Îndumnezeieşte
continuu lumea,
Dăruindu-ne
timpul cel de aur
Al
Dimineţilor.
Sărbători
sunt lucrurile simple,
Fiinţele
mici şi gingaşe
Prin
care Dumnezeu îşi trimite
Surâsul
în lume!
luni, 16 decembrie 2013
vineri, 15 noiembrie 2013
ghimpi
Ronțăie streleapca nbm,
ronțăie timpul de soare și-l rupe de pre
la izvoare,
dar nu-i merge asta decât în secunda
cumpărată de la demoni cu
propriu-i suflet.
Nu-i merge decât!
Cu plata și-aici și acolo.
marți, 10 septembrie 2013
CAVE/RNE
După ce ne-a prizat tot ce putea
La soba pasiunilor sale … metafizice,
Cain-cel-care-ne-căinează
Trece la următorul
Strat metafizic al definirii noastre:
Strecurându-ne de urmele
Visurilor pe care, deja, le-a fumat.
Între timp,
Burta lui Cain-cel-ce-ne-căinează
Creşte.
Iar noi,
Scădem.
vineri, 30 august 2013
marți, 16 iulie 2013
vineri, 14 iunie 2013
joi, 23 mai 2013
sâmbătă, 11 mai 2013
luni, 6 mai 2013
vineri, 26 aprilie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)