Risipă

mă prescurgeam printre bumbii de mătase ai clipei. ochiul meu se cuibărise-n misterul siliciliului din nisipul clepsidrei. în față, o lumină atrăgătoare și înspăimântătoare în același timp. privii in sus: un nor, doi nori, trei nori plutind pe roua albastră a Ceriului. rătăcind, privirea-mi se cuibări obosită sub coroana tonică a unui copac ce-și expunea mândru semeția verde a sinelui. am stat. sub coroana lui. rezemată de trupu-i. plin de încredere. ocrotitor.

Caniculă

Interogație aritmică

Blitz

pintr-un MIRACOL, clipa se desfăcu spre cunoaștere permeabilizându-se, rostogolindu-se, dinspre inimă ca o minge aruncată în AS pe terenul de tenis/ Într-un moment de care era nevoie/în arșița verii..

Crah

 Trăim într-o perioadă (să sperăm că nu va deveni epocă), în care oamenii nu mai cunosc prin intermediul agape-respect, că nu mai au "senzorul"ăsta, astfel încât nici amintiri despre oameni nu mai pot conserva...

Nisip doar  în urmă rămânând..

Nici măcar de siliciu...

Haos

 Tot zgomotul ăsta al unei lumi haotice ne deturnează atenția de la lucrurile cu adevărat importante: ale Terrei, ale umanității, ale relaționărilor, astfel încât, în pofida orgoliului, al ideii că facem ce vrem noi, în esență, pe lângă bulele noastre de sticlă tot ce se întâmplă ne determină, ne limitează tot mai mult, din afara bulelor și din interiorul bulelor (tot mai îndepărtați fiind de noi înșine)

Târziu

Când e prea târziu, e prea tarziu. Timpul nu e reversibil. Ne închide în el Ca într-o scoică. Înțelepciunea te ajuta sa te poți strecura. Însă, doar atât. Când cineva pleacă Regretele sunt de prisos. Ce nu ai făcut Astfel rămâne Regretele sunt de prisos.. Dumnezeu m-a purtat prin întâmplări Care mi-au aprofundat empatia. Nu judec cu arma la picior.. Însă multe lucruri-temei Au rămas necitite la timpul lor. Iar casa e șubredă, Vântul îi fluieră a pustiu. Când e prea târziu

E prea târziu.

 

Cerc

 Oamenii nu sunt buni

Pentru că sunt oameni.

Sunt buni pentru că sunt

Creații ale lui Dumnezeu. 

Care Este

Bun.

Dezlimitarea

frumusețe și adevăr... Exista două căi esențiale ale înțelegerii.. Inteligența educată, cultivată, pe de o parte, și subconștientul "lucrat organic" prin credință și rugăciune. Ambele cer trudă cu sinele, iluminarea emisferelor, a căii de la neocortex la amigdală, creierul "reptilian" p>

Transcedentalele P.C.uri

 

"Oriunde, oricine, oricand"

Impresii la o jumătate de oră de la vizionarea Oscar-izatului: e și haios, e și scabros, mai ales datorită efectelor speciale. O metaforă "multivers" a maturizării relațiilor de familie în noul secol și mileniu, copii mileniarzi, părinți rupți între culturi diferite, cu rănile supurânde ale secolului XX, ce au sfârtecat ființa. 

La fel și joburile, prin cerințele tot mai inumane pe care le solicită,   tranaformand omul în robot.

Merita Oscarul măcar și numai pentru aceasta replică, timid plasată în vârtejul unor efecte speciale, la rândul lor metafora roții zimțate care sfârtecă omul, umanul: "Fiți amabili, mai ales că nu știți ce se va întâmpla"... 

În ce-i privește pe actori, partiturile lor sunt destul de sufocate de și prin efectele scenice excesive, ușor spre grosier ironice la adresa unora din teoriile 'la modă "..

Cheia filmului: Oriunde, oricine, oricând...

..

Oameni

Ambrozii

Dacă până la un moment dat bogații lumii aveau-reușeau să-și însușească- niște forme educaționale de calitate, acum, în epoca "totul e permis, tupeu să ai", când averea este majoritar dobândită speculativ, joasa calitate a "bogaților tot mai bogați" devine un pericol tot mai accentuat pentru sănătatea sub toate aspectele a speciei, un pericol accentuat pentru viață în sine, pentru Terra, ca planetă vie

Gând

Ca un rucsac orfeu-euridicean, ÎNNAPOIA capătă o greutate pe care sisificul din noi nu-şi mai găseşte resurse să mai urce, încă o dată, bulgărele, spre-a putea vedea, faţă către faţă, surâsul zeului...

Sacerdotală

Atitudinea de explorator. Te naști să vezi, simți, înțelegi, să contempli activ diversitatea, îmbogatindu-te pricepând, largindu-ți si adancindu-ți maria de percepție..

Rond

O zi de adevarata pomina!

Tika și Boo se plimbau ținându-se de mână prin părculețul VERDELE VIU, unde veniseră împreună cu bunica lui BOO, care-i urmărea de pe o băncuță, unde se dăduse-n vorbă cu alte bunicuțe. La un moment dat, din zona de părculeț organizată să fie căsuță pentru câteva specii de zburătoare: rățuște, lebede și doi păuni, plus sumedenie de porumbei și vrăbiuțe care veneau doar în vizită pe aici, văzură zburând o rățușcă. Se minunară puțin de zborul ei și merseră mai departe, dar nu foarte departe, ci cât să mai fie văzuți de bunica lui BOO, care așa le atrăsese atenția expres, c-altfel nu-i mai lasă singuri. Nici nu făcură trei-patru pași, că rățușca ce zburase așa de minunat se prăvăli la picioarele lor, gâfâind. - Se vede c-a obosit, sărăcuța! – comentă Tika, încercând să pună mâna pe rățușcă. Cum se văzu atinsă, rățușca se zvârcoli, dându-se puțin în spate. Acum copiii observară că s-a întâmplat ceva cu rățuca, nu de oboseală căzuse. Împreună încercară să o înconjoare, pentru a o putea prinde. Prima dată ratară momentul, dar în cele din urmă BOO, ca un baiat isteț ce era, prinse rățușca de un picior și, împreună cu TIKA, o ridică de la pământ. În alergare, merseră spre bunica lui BOO, să-i arate rățușca, poate știe ea ce putea face ca să nu i se întâmple ceva rău. - Ce-ați făcut acolo?-i apostrofă bunica, ridicându-se grăbită de pe băncuță. - Nimic, bunico! A căzut la picioarele noastre, ce era să facem? Luând rățușca pe băncuță, bunica o analiză puțin și observă că, de fapt, rățușca avea în cioc un obiect care-i îngreuna respirația. Încercă să îl scoată. La început nu reuși, dar până la urmă, atentă și să nu rănească rățușca, bunica scoase obiectul năstrușnic din ciocul rățuștii. - Vedeți copii? De aceea vă spun să nu aruncați guma de mestecat pe oriunde. Rățușca a vrut să mănânce bucățica asta de pâine uscată care, din păcate, are lipită de ea gumă de mestecat. Care i s-a lipit de cioc și nu mai putea face nimic, se sufoca și murea. - Dar asta e cu schepsis de om rău, bunico! – spunse înfuriat BOO. Chiar dacă ar fi aruncat guma de mestecat, cum s-a lipit ea de pâine? Probabil că de la început un om rău a făcut asta! Ținând rățușca bine, să nu zboare, ca să se asigure că își revine cu adevărat, bunica-i răspunse: - Da, bineînțeles, și eu cred asta. Dar chiar și guma de mestecat singură poate să tenteze vrăbiuțele și alte păsări și ele mor din cauza asta. Trebuie să fim responsabili cu vietățile din jurul nostru, dacă tot ne considerăm așa o specie conducătoare! – mai completă bunica, încercând să dea drumul rățuștei, care-și revenise destul de bine. - Nu-i da drumul! – intră-n vorbă și TIKA. Vreau să o țin și eu în brațe puțin! Bunica le făcu loc pe băncuță celor doi copii, care mângâiară pe aripioare rățușca până ce-ncepu să-i strălucească penele ca și cât ar fi fost date cu ulei. - Ce blândă e, totuși! – zise TIKA, încercând să-i ridice aripioarele. - Stai cuminte, că o rănim! – comentă BOO, uitându-se către bunia sa, care surâdea, fără să intervină. - Bine, acum o să-i dăm drumul, că e mai bine și nu o putem ține cu noi! – se hotărî bunica, încercând să ridice rățușca, pentru a o ajuta să-și ia zborul. - De ce nu o putem ține cu nooooooooi? – se plângăci BOO, că doar e mai în siguranță decât aici, în parc, unde sunt astfel de oameni răi? - Ea e o pasăre liberă, BOO, noi stăm la bloc și nu o putem ține în cușcă – i răspunse bunica, dând drumul rățuștii să zboare. Nici nu-și luă bunica bine mâinile de pe ea, că huști! – zbură rățușca. Din înălțime, fără să se sinchisească de faptul că e rățușcă, acesta le spuse copiilor: - Mulțumesc, TIKA, mulțumesc, BOO! Bunica nu îmi înțelege cuvintele, dar să-i mulțumiți și ei, în numele meu! - Ceeeeee? Cuuuuuuum? – se mirară copiii în cor. Rățușca vorbește? - Da, noi toate viețuitoarele vorbim, dar în alte forme decât voi. Doar copiii și unii oameni care și-au păstrat aceste capacități ne pot înțelege. O să mai vin pe la voi când o să vă văd prin parc – mai măcăni vorbind rățușca-n timp ce se făcu nevăzută. - Bunico, rățușca ne-a mulțumit, nouă și dumitale – comentă BOO, ușor neîncrezător că-l va crede. - Ei, ei, copii! Imaginația voastră face și pietrele să vorbească! – mustăci neîncrezătoare aceasta. - Ba da, ba da – întări și TIKA spusele lui BOO! – chiar așa a spus, să vă mulțumim și dumneavoastră! - Da......... – mai adăugă politicoasă bunica, hai, gata cu povestea asta! Vă mai jucați o jumatate de oră și după aceea vom pleca. Aveți grijă ce mai faceți pe aici! - Bine, bunico... Mergem în părculețul cu topogane și la locul cu pești.. - Nu, la locul cu pești să nu mergeți decât însoțiți de mine! – Cine știe ce năzbâtii faceți pe acolo! Copiii porniră ușor abătuți spre topogane, dar TIKA nu se lăsă dusă și-l chemă pe BOO la micuțul heleșteu unde se găseau broscuțe și peștișor și, uneori, mai aterizau și lebedele, chiar și rățuștele.. - Hai, vino! Poate că ne mai întâlnim cu rățușca aici! Sunt curioasă dacă ne va mai spune ceva... - Da, dar să nu se supere bunicaaaa!... – se lăsă greu BOO, mergând, totuși, după fată spre heleșteu. Odată ajunși în apropierea heleșteului, îngrădit cu un gărduleț, să nu cadă cineva acolo, copiii se așezară pe o băncuță, urmârind cu atenție activitatea celor câteva viețuitoare din apă. De-odată, sări pe bordură un peștișor care-ncepu să se zbată haotic, fiindcă nu mai era în elementul lui – în apă. - Hai, măi, BOO, că azi suntem salvatorii viețuitoarelor din parc! – comentă amuzată TIKA, încercând să prindă peștișorul, ca să-l zverle înapoi, în apă. Nu reuși, acesta, ferindu-se, sări și mai spre trotuar, astfel aflându-se într-un pericol și mai mare.. Ridicându-se repejor după bancă, BOO o ajută pe TIKA să poată prinde peștișorul, ca să-l ducă la locul lui, în apă. În cele din urmă reușiră. Luîndu-l să-l conducă spre gărduleț, să-l pună încetișor în apă, peștișorul se zvârcoli, scîăpându-le copiilor din mână dar, din fericire, ateriză în heleșteu. - Mhulțșumesc, mhuțșumesc – chopchii, auziră o voce subțire și nesigură pe ea, venind dinspre locul unde se dusese peștișorul. Și, în câteva secunde-l și văzură sărind bucuros. - Tu vorbești? – întrebă profund neîncrezătoare fetița.. - Dha, dha – se auzi din nou vocea. Dar nhu phot fvorbhi cha fvoi... – mai comentă vocea peștișorului. - Ei, na! – interveni BOO, de data asta chiar necrezându-și urechilor. - Bha dha, eu shunt, shi vha multhumesc fhrumos cha mhathi ajhuthat! – mai completă intrând-ieșind din apă peștișorul. - Dar de ce vorbești cu atâția de ”hhh” peste tot? -întrebă BOO, chiar curios de răspuns. - Phai eu cu branhiilhe mhelhe .. athata phot! – comentă ușor jignit peștișorul. Ehu nhu ahm mhamha și thatha cha vfoi. Dhe michutz invhatz shinghurel sha trahaiesch, shi mha inghrijheschm, sha rhesphir, sha mha hrahnhesc.. - Măi, măi, vorbește mai încet că nu înțeleg nimic! – îl opri fetița din debitul său verbal pe peștișor.. - Mai, TIKA, fii muțumită că vorbește și așa! – comentă amuzat BOO. Un timp, peștișorul nu mai apăru. Copiii se hotărâră să meargă spre topogan. Când tocmai se ridicaseră după băncuță auziră iar vocea: - Nhu vă shupharathi, eu shunt shinghurel shi mha buchurh cha mhai phot vhorbhi chu chophii!- zise, intrând-ieșind din apă – și continuă: Dhar amh shi euh mhamha și thatha! – Mhamha mhea esthe apha shi thathal mheu esthe aherhul. Ehei au ghrijha dhe mhninhe dhacha shi euh amh ghrijha dhe mhine – mai zise peștișorul, sărind voios de colo-colo prin eleșteu. Lha rhevedherhe, chophii! Nhe mhai vhedhem nhoi! – mai zise, îndepărtându-se grăbit, pentru că observase un pescăruș care-l luase la ochi și-l urmărea, gata să-l înfulece. - La revedere și ai grijă de tine, peștișorule! Bine, ne-om mai vedea noi pe aici, că mai avem un prieten, un rățoi și el tare vorbicios! – spuseră copiii în cor, urmârind cu îngrijorare pescărușul care se uită spre cei doi copii furios că-i scăpase prada.. Mergând îngândurați spre topogan, cei doi copii nu îndrăzneau să deschidă niciunul cuvântul despre ce li se întâmplase azi. - Măi-măi, ce zi! – comentă BOO, - Da, chiar așa! – completă TIKA. Dacă vom povesti cuiva nu o să ne creadă nimeni. - Păi, nici nu e cazul să povestim. Doar dacă-i vom mai întâlni pe cei doi și o să ne vorbheaschă iar – zise BOO, continuând: Ce chestie, vorbesc precum peștișorul! Măi, să fie! - Ha-ha, râse fetița, aplecându-se să culeagă o frunză de stejar de pe jos. Ajunși la topogan, copiii văzură că era foarte aglomerat. Așteptară puțin să vadă cum o să-și facă loc și ei, însă nereușind, se plictisiră așteptând și ieșiră din zona amenajată pentru joaca prichindeilor. - Eu am obosit stând în picioare – se plânse TIKA, hai să mergem spre bunica ta, poate ne citește vreo poveste sau poate că mergem chiar acasă – mai zise ea, luând-o înainte, spre locul unde era bunica lui BOO . - Bine, și eu m-am cam plictisit! – fu de acord BOO. În plus, cele întâmplate azi chiar că m-au bulversat! Mai ales că nu putem vorbi cu nimeni despre asta, că toți vor râde de noi! Bine că nu am fost singur și măcar tu, TIKA, poți confirma că nu am visat, că a fost adevărat că atât rățușca, dar și peștișorul au vorbit cu noi! Ba, peștișorul ne-a mai făcut și destăinuiri, cu mama și tata ai lui ... - Daaaa - -i răspunse surâzând TIKA. Ajunși în apropierea locului unde o lăsaseră pe bunică se speriară, că nu o mai văzură. Se așezară îngrijorați pe băncuță când, după un pomișor apăru aceasta, certându-i: - Vai, vai, ce spaimă am tras! Unde-ați fost? Că m-am dus la locul de joacă, la topogan și nu erați acolo! - Ba, bunico, am fost. Dar erau prea mulți copii și ne-am plictisind așteptând să ne vină rândul la topogan ... - Nu e chiar așa, că eu nu v-am văzut acolo! – comentă bunica, privindu-l ușor furioasă pe BOO. Ca să o mai liniștească, TIKA o rugă să le citească o poveste... - Sunt obosită, acum nu am chef de asta! – zise bunica, încerând să-I determine pe cei doi copii să se ridice de pe bancă și să meargă spre casă. - Ba da, bunico, citește-ne din FRAȚII GRIM! Cartea pe care am cumpărat-o de la librarie când am veeniiit în parc! Văzând că nu e rost să-i convingă altcum, bunica deschise geanta, luă cărticica și ochelarii de acolo și, răsfoind cartea, la un moment dat începu: - Așadar PESCARUL ȘI SOȚIA SA – o poveste de Frații Grimm ”A fost odat ca niciodatp un pescar bătrân, care locuia împreună cu soția lui în apropierea țărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit și dărăpănat, iar bătranul, slăbit de povara anilor, de abia-și mai tinea zilele. Nu mai ieșea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face față valurilor mai puternice. Îndraznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscățivă de pe țărm.... ” – și așa continuă bunica citindu-le celor doi copii, care o ascultau vrăjiți. Ba, parcă și câteva rândunele și câțiva porumbei prinseră vraja poveștii, că se așezaseră cuminți pe o băncuță din apropiere... Și așa se scurse povestea spusă de bunică până ce copiilor începuseră să li se cam lipească ochii de somnul ce se lăsa condus meșteșugit de glasul cald al bunicii. - Gata, o să vă mai citesc și mâine. - Sau poate mai târziu!, comentă somnoros BOO. - Da, vom vedea... – spuse bunica, punându-și ochelarii și cartea la loc în geantă. Hai să mergem acasă, că e târziu. Te las pe tine, TIKA, mai întâi acasă și apoi mergem și noi, BOO, cu autobuzul spre casa noastră. Vă rog să nu mai faceți năzbâtii, că sunt și eu obosită de ziua de azi – închise discuția aceasta pe un ton hotărât. - Daaaa!, comentară copii fără să vrea amândoi odată - dar pentru noi, ce zi! – spuseră, privindu-se cu subînțeles unul pe altul, încerând să țină pasul cu cel al bunicii.. Și astfel, parcul se tot depărtă de cei trei, până când dispăru sub perdeaua de copaci ce era plantați de-o parte și alta a străzii unde trebuia să meargă acasă Tika.

Toby si Ylona -o zi de vacanta

- Bună dimineața!-i spuse, Baiatul fetei, în timp ce smulgea iarbă de pe marginea drumului. Fetița se plimba pe o bicicletă, cu un basc nou pe cap, mândră nevoie mare, pentru că de-abia primise bicicleta cadou. - Bună dimineața, Toby! Cum îți place bicicleta mea? E nouă! Am primit-o de la bunicul meu, care este pescar. A spus o poveste despre un pește mare pe care, după ce l-a prins, l-a dus la piața de pește și a luat așa mulți bani pe el, încât mi-a cumpărat această bicicletă.... Băiatul se opri din smuls iarba și privi cu atenție bicicleta, după ce fata se oprise și mergea pe lângă ea. Puse mâna pe cauciuguri, pe ghidon, și sesiză că: - E marfă! Chiar îmi place! Dar eu aș prefera albastra pentru mine. Tu ești fată, de aia bicicleta ta e roz. Cum ți s-ar părea un băiat pe o bicicletă roz? Ha-ha-ha! – râse el, sigur pe concluzia la care ajunse. - Ei, na! Că parcă mai contează culoarea, când te plimbi cu ea! Dar, ce e drept, ai părea puțin caraghios pe o bicicletă roz! Și ți-ar atrage atenția asupra culorii doar ce-i care nu și-ar putea-o permite, care nu ar putea-o primi cadou în viața lor, de necaz! ... - Da, mă rog, oricum nu mi-o permit nici eu... Ce zici, mă ajuți să mai strâng iarbă pentru Mac-Mac? M-a trimis bunica să o ajut cu asta, că Mac-Mac nu poate veni singură aici, iar noi în curte nu prea avem iarbă .... - A, bineînțeles! De-abia aștept să îl smotocesc pe căpșor pe Mac-Mac! Fata lăsă bicicleta de-o-parte și, împreună cu băiatul, strânseră câte-un braț mic, de copil, de iarbă pentru Mac-Mac. - Hai să ne oprim, că ne îndepărtăm de locuil unde am lăsat bicicleta și nu vreau să mi-o ”împrumute” careva” ! – zise fata, îndesînd iarba pe care o avea într-o plăsuță pe care o scoze din buzunarul pantalonilor. Tu ai unde să pui iarba culeasă?, eu sunt mereu ”utilată” cu câte-o punguță, pentru că mai cumpăr pâine de la magazin, dacă mă sună mama, că ea nu a putut cumpăra. - Normal! Oar nu mergeam cu iarba așa, să o pierd pe drum! – se minună băiatul de astfel de întrebare, de parcă el nu ar fi știut nici măcar atâta lucru. - Bine, atunci, să mergem, că eu trebuie să merg și pe la bunicul, care mi-a promis că îmi arată cum prinde pește. - Da? – se minună băiatul. Păi, dacă nu te superi, după ce duc mâncarea lui Mac-Mac, pot merge și eu? - Bineînțeles! Nu cred că o să se supere bunicul... Cei doi copii puseră punguțele cu iarbă pe bicicletă, unul pe o corană, celălalt pe cealaltă coarnă, și purceseră la drum. Fetița mergea pe lângă bicicletă, ca să poată ține același ritm cu băiețelul. - Nu te supăra, mai avem puțin până acasă la mine... Poți să mă lași să merg puțin pe bicicletă? - Sigur!, spuse fata, luând cele două punguțe cu iarbă de pe coarnele bicicletei. Nici nu încălecă bine pe bicicletă, că băiatul căzu. - Ce are bicicleta asta de nu merge cu mine? - Ha, ha, ha! – râse fata. Păi nu ea merge cu tine, ci tu merge cu ea. Trebuie să înveți să îți ții echilibrul, să pedalezi, ca să poți merge pe bicicletă... - Ei, nah! Eu nu știu să merg pe bicicletă. Poate mă înveți tu – spuse, ștergându-și pantalonii de praf și încercând să ridice bicicleta din drum. Fata merse sper el și îl ajută să ridice bicicleta. Apoi puse din nou pungile de unde le luase și porniră la drum în continuare. Ajunși acasă, Mac-Mac deja știa că îl așteaptă ceva bun. Îl aștepta la poartă pe băiat. Împreună cu fata, Toby intră în curte și luă o mână de iarbă pe care i-o dădu lui Mac-Mac, care stătea fălos să fie mângâiat pe creștet de fată, plăcându-i tare acest fapt. - Măi, ce-ți place! Conchise și fata, încercând să îl ia în brațe. Dar rățoiul nu se dădu luat în brațe! Ce, e bebe-rățoi, să fie luat în brațe? Nu, el e ”băiat mare”, una e să te lași mângîiat pe cap și alta să te poarte în brațe o fată! După ce băiatul duse restul ierbii cules la bunica sa, îl închise pe Mac-Mac la locul lui, să nu care-cumva să iasă din curte și să îl calce vreo mașină, plecă împreună cu fata la pescăria unde-l găseau la această oră pe bunicul ei. Merseră ce merseră și, odată ajunși, bunicul fetei-i și văzu, venind spre ei cu un ditamai peștele într-o mână, iar în cealaltă cu o căldărușă în care se pare că avea apă.. - Bine ați venit măi, copii, măi! – îi întâmpină el bucuros. Ylona, de unde ai ”pescuit” băiatul ăsta frumușel? - Ei, bunicule, nu-l recunoști tu pe Toby? -ha-ha-ha, Ce, e pește, să-l pescuiesc? Bunicul râse și el, întinzând spre copii peștele care fusese scos de crând din apă, că mișca. - Uite, dacă îl puneți din nou în apă aici, în căldărușa asta, el nu o să moară, ci o să continue să respire. Este prea mic să îl pot vinde pe bani buni la pescărie și nu este bine să omori vietățile așa, de dragul de a le omorî. - Da, bunicule!, se repezi și fata să fie de acord – Poate are și el copii... - Ei, nu e chiar așa la peștișori... Mama lor e apa și tatăl lor e Dumnezeu. Vezi, avem un tată comun! – spuse bunicul, în timp ce se grăbea să meargă la masa unde avea el afacerea, lăsând peștele celor doi copii, care-l puseră în căldărușă. - Bunicule, îl pot lua acasă? Toby are o rățușcă și vreau să am și eu un peștișor. Pooot, bunicule??? - Da, bineînțeles, că de aia ți l-am și dat. Dar să aveți grijă cum îl duceți acasă, să nu vărsați apa, că el moare dacă nu e ținut prea mult timp în apă. - Aveți încredere” – interveni Toby, bărbătește, în timp ce luă găletușa din mâna fetei. Te ajut eu să îl duci. - Mulțumesc, bunicule! Mulțumesc! – zise fata, întorcându-și bicicleta, ca să pornească împreună cu Toby spre casă. La revedere! Te aștept cu bunica la masă, să nu uiți să vii! - Bine, bine... vin, dacă pot.. La revedere, copii! - Cu bine! - completă și Toby, grijuliu nevoie mare să nu verse apa din recipientul în care era pus peștele. Cei doi copii mergeau încet, cu grijă, fiecare privind spre găletușa în care peștișorul stătea și din care chiat încerca să iasă, la un moment dat... - Măi, măi! – Fii cuminte! - îl atenționă fata. Că mori dacă ieși din găleată! - E-hei, păi el cu mine se pune! – remarcă țanțoș băiatul. Nu ține! Trecând pe lângă casa băiatului, îl auziră pe Mac-Mac făcând gălăgie de parcă erau zece rățoi, nu unul. - Băi, Mac, fii cuminte, că vin îndată la tine! Ce zici, vrei să te împrietenești cu un peștișor? Cum să-l botezăm, Ylona, pe pește? - Fishulica – așa-i zic! Că și al tău se cheamă Mac... - Bine, cum zici tu! Băi, Mac-Mac, fii cuminte, că te mănâncă Fishulică! - Ha-ha-ha – râse fata! Tu știi că rațele sălbatice mănâncă ele peștișori? - O fi, dar Mac al meu nu e sălbatec și mănâncă iarbă și grăunțe... – completă băiatul, grăbind pasul, ca să ajungă mai repede la casa fetei cu peștele, că mai avea și altele de făcut azi. Odată ajunși la casa fetei, cei doi copii o căutară pe bunica fetei, care se miră de peștele viu și îl puse într-un recipient mai mare, peste care mai puse ceva apă. - Bunicul a spus că nu știe dacă vine la prânz... - Da, mă gândeam eu... – spuse bunica nu năduf. Dar peștelui ăsta ce-i dăm să mănânce? Că nu-l putem ține doar așa, în apă! - Lasă, bunico, o să mă interesez eu la bunicul și rezolvăm – completă fata, luându-și la revedere de la Toby, care deja ieșise alergând din curte. O să mă ajute bunicul cu hrana peștelui, că doar nu mi-l da așa, doar ca să moară de foame ... Știe el ce și cum – făcu ea sigură pe ea, știind că bunicul avea ieșiri din orice situație. Se mai uită puțin la peștișor, care se tot zvârcolea în vasul cu apă și, după ce puse bicicleta la locui ei, îi spuse bunicii: - Gata, bunico, pe azi cu joaca! Mai am doar două zile de vacanță și mai am teme de făcut! - Bine, bine – cum știi tu!, mustăci bunica, Dar să vii gând te strig la masă. - Da, bunico! Mulțumesc! Și mai ai tu grijă de Fishulică, să nu ”zboare” din apă!... - Cine e Fishulică? A..., peștele,-și dădu seama bunica. Bine, am eu grijă de el. Merge de învață, că vine mamă-ta de la serviciu și tot mie îmi face capul calendar că te țin din învățat! Și eu, Doamne-Doamne, numai așa ceva nu fac! - Știu, bunico, dar mă descurc eu! – completă fata, ronțăind un măr pe care-l luase din coșul cu fructe. Am plecat! Ajunsă în casă, fata se privi în oglindă și-și spuse, șugubăț: - Păi, nu-s eu fată ca oricare, nu? Și începu să citească din CUORE, INIMĂ DE COPIL – cartea din care trebuia să pregătească un rezumat pentru școală... La un moment dat sună telefonul. - Alo, Ylona, tu ești? – spuse o voce stridentă. - Da, eu sunt. Ce faci Toby, ce ți s-a întâmplat? - A, nimic, voiam să știu ce face Fishulică. E bine? - Da, răspunse fata. Bombăne pre limba lui în căldărică, zise fata râzând. - Mă gândeam să vin și eu cu Mac-Mac pe la tine mai după amiază ... - Ce zici? Dacă ăștia doi nu se plac sau se plac prea mult, din partea lui mac-Mac mă aștept la suprinze. Să nu se repeadă la Fishulică! - Nu o face, n-ai grijă – răspunse băiatul sigur de el. - Bine, dar peste vreo două-trei ore, să citesc și eu pentru școală. Tu nu ai teme? - Ba da, însă eu îl aștept pe tata, că le fac eu el... – completă răspunsul Toby. Eu trebui să mai ajut și pe lângă casă, că sunt băiat mare, iar bunicii mei sunt ceva mai învârstă decât ai tăi... - Da, înțeleg. Păi, atunci vă aștept când am spus, încheie fata discuția și închise telefonul. Citind, fetița și adormi la un moment dat, imaginându-și-l pe Amedeo făcând năzbâtii ... Auzindu-l pe Toby salutând-o pe bunica ei, se hotărî să iasă din casă și mare-i fu mirarea când îl vîzu pe Mac-Mac cu un papion la gât. - Ce i-ai făcut bietului rățoi? – întrebă râzând. - Suntem în vizită, trebuie să fim arătoși, săi- facem impresie bună lui Fishulică. Dacă e o ”ea”, cine știe? – mustăci Toby. - Ei, ce să zic, că glumeț mai ești! – completă fetița, mergând spre locul în care-l pusese pe Fishulică. Bunico, unde e peștele, l-ai mâncat? – întrebă ea speriată. Bunica nu răspunse, însă ieși din locul unde era cu peștele care era pus într-un vas și mai mare. - Păi, a trebuit să-l mut iar, că ăsta fuge de aici! – răspunse bunica, vizibil deranjată de greutatea vasului cu apă în care era pus peștele. - Bine, bine – zise fetița cu inima ușurată, mergând să-și ajute bunic. Nici nu ajunse bine cu recipientul în curte că Mac-Mac se și repezi spre pește, să-l smotocească! - Ai grijă, Toby, cu animalul ăsta al tău! Că deși poată papion nu e gentleman deloc! Potolindu-și rățoiul, Toby conchise: - N-a fost o idee bună să-l aduc aici, că ăsta-i obișnuit doar să înfulece.. Acum, asta e, îl ducem pe Fishulică la loc și îl mai las pe Mac-Mac prin curte, sper să nu poată ieși pe undeva – și vin și eu să încăț cu tine. Am auzit că ai CUORE, INIMĂ DE COPIL. Mi-o împrumuți și mie? - Da, spuse fata, mergând împreună cu Toby spre locul unde învăța. Putem citi și împreună. Mă bucur că își place să citești. - Păi, cum, nu? – completă băiatul, intrând. Odată ajunși în casă, cei doi copii se puseră pe citit. Când citea fata cu voce tare, când citea băiatul cu voce tare.. Și astfel, se întunecase pe nevăzute. - Hei, măi, am uitat de mac-Mac, sper să nu-l fi pierdut! Mîine, dacă e mai cald, poate ieșim și le citim și lor. Poate că înțeleg și le place și lor Amedeo ... Pe această replică, băiatul merse și-l ”culese” pe rățoi dintr-un colț în care acesta găsise ceva iarbă, și, luându-și rămas bun de la fată, stabiliră că ziua următoare vor face lectură la trei guri (că ”vocea” lui Fish nu se putea auzi) și tare haios o să mai fie....

Selfie...

Eu stiu ca exista un Centru Care nu sunt eu Unde se cristalizeaza amintirile Si de unde esenta eului meu primeste informatie, inspiratie, expirației;

energia surasului. Timpului. Cat sunt aici Acolo e casa ingerului meu.

Redundantze

In urma pasilor nostri grabiti spre niciunde, pierdem chiar sansa urmelor. A impresiilor vii despre noi insine, despre verde si viu, despre aer, apa, lumina, despre secunda prietena, despre viata noastra. Murind-o continuu printr-o neglijenta criminala fata de noi insine; aflati in prizonieratul morbid al falsilor nostri semeni, panzele de paianjeni care ne sufoca timpul, destinul, sansa de a ne percepe pe noi insine ca oameni vii, traitori intr-un Univers viu, pe o Planeta vie. Alergam tot mai repede spre propria noastra moarte. Si pe ea ratand-o...