Rost

Amintirile dureroase au lăsat urme în oase, amintirile frumoase, au lăsat priviri luminoase. In timpul cernut printre pași, amintirile au crescut prin rădăcini în luntrași de trandafiri ce sclipesc în priviri. Din rana mestecata cu sânge și os se poate dumiri un om luminos. Dar numai după o îndelungă dospire între rărunchi și simțire.

Clipit

eram o intamplare, peste care clipa a trecut tacuta, in urma trei sferturi de roua prelungind surasul din ochiul sugubat al unui porumbel. salbatec.

Eu, un fir. De iarbă.

Da. Am mai mulți semeni printre porumbei Perusi, Gugustiuci, căței, rândunele, pisici. Am mai mulți semeni printre sălcii, printre salcâmi, Printre brazi, stejari ori scoruși. Am mai mulți semenii Pitiți in rădăcina ierbii Decât aici Printre bipezii cu fețe multiple Și suflete pierdute, Pitite in conturi. Lacomi de sine. Călcând în picioare și ucigând cu entuziasm Corolele de minuni ale lumii celei vii. Eu.. Pasul uitat în mirarea ierbii.

Rest

Definiție

Porumbeii sunt sufletele eroilor, oamenilor care nu au nici măcar un mormânt. Cel mult, o cruce comună. Astfel încât ei, porumbeii, blânzi dar și temători (au fost uciși de inși asemene), ușor lacomi (pentru clipele pe care nu au apucat să le trăiască), vin și ciugulesc secundele-boabe prin care și timpul lor crește, dinapoia vremurilor spre înaintea zborului, dintru care se văd aripile îngerilor, protectoare..

Undrea

Porumbeilor ucişi pe strada N. Iorga

Sărbătoare e când porumbelul Îşi strecoară aripile prin Respiraţia văzduhului auriu, Nu când cârduri de maşini Omoară zborul sub roţi, Grăbind înserările... Sărbătoare e viaţa surâzând În delicatul mers al porumbelului Ce-şi caută grăunţa printre Urechile zbârlite de iarnă Ale ierburilor Sărbătoare e gânguritul Aghiesmuit cu ciripitul Pe pajiştea de suflet A razei prin care soarele Îndiminiţeşte continuu lumea, Dăruindu-ne timpul cel de aur Al Dimineţilor. Sărbători sunt lucrurile simple, Fiinţele mici şi gingaşe Prin care Dumnezeu îşi trimite Surâsul în lume!

Poveste de Decembre

Moș Crăciun uitase.. trecuse cu ditamai sania plină de daruri pe lângă casa lui Tom. Probabil, fiindcă era o casa mică, insignifiantă, pe care nici nu o văzuse, astfel încât nu intrase și nu lăsase nimic sub unica crenguță de brad, pusă lângă geam ( pe care copilul o primise de la o doamna drăguță, după ce o rugasem să-i dea și lui o crenguță din bradul ei de doi metri, aproape..). Tom nu știa asta, că Moș Crăciun îl ratase, că nu văzuse în geamul luminat cu o lanternă și crenguța lui de brad... Era doar el și mama lui, tatăl plecase demult, când el avea atât de unpuțini ani încât nici nu și-l mai amintea.. Trăia oarecum un timp paralel, și pe al copilului, care era, și pe al paternului casei, simțindu-se obligat, îndreptățit să-și protejeze mama.. Așadar, Dimineață, trezindu-se mama lui, văzu aranjamentul făcut de băiat, probabil după ce ea, obosită, adormise îmbrăcată pe fotoliul bunicii (că de la ea îl primise, un fotoliu leagăn, pe care îl prefera, din tot mobilierul casei). Patronul, ca să fie sigur că se duce și în Ziua de Crăciun la serviciu, nu-i dăduse salariul în Ajun, astfel încât, sub pomulețul improvizat nu putu adăuga decât cele trei bomboane Bucuria pe care i le dăduse ieri, un domn în vârstă, drept mulțumire că îl ajutase cu bagajele până la mașina sa, parcată în apropiere . Sorbind pe repede înainte din cafea, se gândi că, din păcate, deși-l iubea foarte mult, nu era în stare să-i ofere prea multe fiului său, care, ca o compensație subtilă, reușea să fie el în sine cel mai important dar, maturizat prea devreme printr-o înțelegere intuitivă a întregii situații în care, de bine de rău, treceau împreună prin clipe, prin zile, prin ani, bucurându-se de fiecare lucru insignifiant care-și creștea valoarea prin surâsul din ochii copilului. Șterse repede lacrima ce-i brăzda obrazul și-și propuse ca, după serviciu, să găsească măcar un brăduț adevărat pe undeva și niște beculețe, pre sub care surâsul fiului ei să treacă întru bucuria adevăratei Sărbători a Crăciunului. Închise ușa, încet, și plecă alergând spre stația de autobuz. Băiatul o auzise pe mama sa trebăluind prin bucătărie, dar nu-și imaginase că va pleca și astăzi la serviciu. Ieși din camera sa, căutând-o cu ochii, însă nu o văzu. Se așeză pe scăunelul său preferat și privi, dus pe culoarul unor gânduri pe care, dacă l-ar fi întrebat cineva cum să le numească, nu ar fi știut. Găndurile pe care nu le cunoaște decât Moș Crăciun, spre exemplu... De-odată, privi spre gemulețul unde pusese crenguța de brad și văzu cele două bomboane sub el, fapt care-l bucură nespus: nu erau daruri mari, impozante, dar asta însemna că Moșul se gândise la el, îi apreciase pomulețul improvizat și-i dăruise două dintre bombonelele care-i plăceau cel mai mult, ce, mai, Bucuria!-și zise, luând bombonelele și punându-le pe masa din bucătărie, de lângă scăunelul lui preferat. Le privea cu jind, mai c-ar vrea să le desfacă imediat și să le mănânce rapid!-da, dar, sunt două, una el și una Mama, Moșul lăsase câte una pentru fiecare, gândi, și era bine să o aștepte și pe mama, ca fiecare să se bucure degustându-și darul. Tom bău puțin din laptele, călduț încă, pe care mama i-l lăsase pe masă și, după a treia-nghițitură o zbughi spre camera bună, unde se afla televizorul: azi e-n vacanță (că doar și el era școlar, în clasa pregătitoare, nu?) și se poate uita la canalul cu desene animate! Deschise televizorul, care era deja pe canalul cu desene animate (deci, mama nu mai deschisese deloc televizorul aseară, gândi), și se bucură (Bucuria!-izbucni el) că era tocmai Căpitan America, filmulețul ui preferat. Între timp, băiatul și adormi în fața televizorului, astfel încât, când sosi mama lui se trezi, brusc: Bună, mami, vaaai, ce am mai dormit! – comentă, alergând spre mama sa, băiatul. Mama îl cuprinse în brațe, lăsând, fără să o vadă el, un pachețel lângă brăduțul improvizat de băiat. -Să înțeleg că ai fost cumine, nu? – comentă mama, surâzând, - Păi, cum, nu! Am dormiiit...., de parcă nu mai dormisem o dată, azi-noapte! – completă, ghiduș, Tom, cu un ochi la pachețelul pus de mama sa sub brăduleț. Desfăcîndu-se încet din brațele mamei sale, Tom se duse spre pachețel, luându-l rapid în brațe și, desfăcându-l cât putea el de repede, descoperi o cutiuță în care părea că se zbate ceva. -Ce-i aici? Moșul a mai trecut o dată pe la mine, mami! Când m-am trezit nu erau decât două bombonele, una pentru mine și una pentru tine, iar acum iată, am mai primit ceva! De ce s-o fi răzgândit și a mai venit o dată? – sporovăi băiețelul în timp ce se chinuia să deschidă cutiuța care nu se lăsa deloc deschisă. - Probabil că l-ai impresionat cu brădulețul tău! – chicoti mama. După ce a văzut ditamai brazii pe la casele pe unde o mai fi fost, crenguțele tale i-or fi adus aminte de pre când era el copil, că așa am înțeles, că Moșul a fost și el copil, iar familia lui, din Laponia, nu era una bogați, ba, din contră!-i răspunse mama sa, mergând spre el pentru a-l ajuta cu deschiderea cutiei. Odată deschisă, cutia făcu descoperită o surpriză care-i scoze băiatului un chiot de bucurie!-Măi, să fie! Ce Moș isteț! Tocmai asta-mi doream cel mai mult! Pe Căpitan America! Ui-ui-ui!!!, completă băiatul sărutând jucăria. Fericită de reacția băiatului, mama zise: - Păi Moș Crăciun e un tip isteț, Tom, el știe și ce vrei tu, și cât ești de cuminte, și dacă-ți spui rugăciunile seara, înainte de culcare, el știe tot! - Acum nu mai am ce să zic, chiar așa este! -i răspunse, poznaș, băiatul, în timp ce ținea la piept jucărioara care-l reprezenta pe Căpitanul America într-o poziție clasică, de erou în acțiune care, așa mic cum era, salva de fiecare dată lumea asta în care copiii ca Tom aveau dreptul să spere, să crească, să devină la rândul lor salavatorii ei. Nici nu intră bine în camera lui, că auzi soneria. Cum de obicei pe la ei nu venea nimeni, Tom apăru rapid la raport: - Cine-i, mami? Cine e? Mergând spre ușă, mama sa nu-i răspunse, pentru că nici ea nu știa. Privi spre vizor și văzu niște ramuri de brad. Ușor contrariată, deschise ușa și, de-odată, apăru un brad, care mergea pe două picioare 😊 Nici mai mult, nici mai puțin! Brad care nici nu așteptă să fie invitat înăuntru, că deja puse un picior în casă. - Stați, puțin, cine sunteți, ce doriți? – încercă mama să îi taie avântul ”brădulețului”. - Cine să ... fim, suntem ce se vede, nu se vede ce suntem că suntem, ce să zic? – răspunse ”brădulețul” intrând în continuare, cu tupeu. Deodată, mama rămase fără grai, pentru că recunoscuse vocea, era a socrului ei, tatăl tatălui lui Tom: - A, dumneavoastră! Cum ne-ați găsit, de unde ați apărut? – răbufni, contrariată, mama. - E-hei, păi, cine caută găsește. Unde-l pun? – întrebă el, privind brăduțul. - Păi aici, lângă cel improvizat de Tomiță -I răspunse mama, privind și general camera, să vadă cam cât e de dezordine ... Prinzând mișcarea, Bunicul puse repejor brădulețul, care avea și un stativ, lângă fereastră, grăbindu-se din nou spre ușă, de unde mai aduse o pungă pe care nu se grăbi să o deschidă. Tom rămăsese perplex la toată această tevatură. Nu-și cunoștea bunicul, nu-și amintea să-l fi văzut vreodată. Nici pe tatăl său nu l-ar fi recunoscut dacă, dn întâmplare, s-ar fi întâlnit cu el.. Poate chiar se întâlniseră.... - Ce bunic!, răbufni el! Eu nu am bunici, doar pe mama ... La invitația discretă a mamei, Bunicul se așeză pe unul din cele trei scaune, făcându-și de lucru cu sacoșa, din care tot scotea una-alta... - Deh, dacă tatâne-tu a luat câmpii, să măsoare dacă lungimea este egală cu lățimea și nordul e la locul lui, ce să spun, asta e! O să vadă el mai târziu, când o fi de vârsta mea! Asta e! Ia uite, Tom, ce m-a rugat Moșul să-ți aduc! - încercă să iasă din impas bunicul, întinzând spre Tom un pachet înfășurat de parcă venea de la Polul Nord direct, să nu-i fie frig pe drum! Tom , privind și spre mama sa, merse cu sfială către domnul care se dădea drept bunic și, luând pachetul respectiv, gata-gata să-l și scape, că era destul de greu, murmură un: - mulțumesc! ușor timid, ușor enervat… și puse pachetul pe masă, fără să încerce să-l deschidă. Se vedea că pe băiat nu-l impresiona vizita asta, el dorise doar să vină mama de la serviciu și să își deguste cu tact, cum îi plăcea lui să spună, bombonica Bucuria, primită de la Moș. - Nu te interesează ce ți-a adus Moșul, Tom? – încercă mama să treacă peste momentul neplăcut, în timp ce deja pusese ibricul de cafea pe aragaz. Fără niciun entuziasm, Tom începu să desfacă pachețelul ăsta friguros, care nu se dădea deloc despachetat. - Las' că te-ajut io, interveni bunicul, scoțând din buzunar un briceag ultraperformant. Când văzu briceagul, lui Tom nu-i mai ardea de niciun cadou despachetând, ochii i se lipiseră de briceag și, fără să vrea, întinse mâna spre ustensila parcă luată din rucsacul Căpitanului America.. Bunicul sesiză și, în încercarea de a-i face pe plac nepotului regăsit, întinse briceagul spre el, rugându-l să aibă grijă, să nu se rănească. Tom luă briceagul și-l măsură cu privirea pe toate părțile. Nici gând să se poată răni, că nu putea scoate din el niciuna din ustensilele care stăteau bine ascunse în cochiliile lor. Între timp, bunicul desfăcuse pachețelul, din care răsăriră câteva ciocolățele, napolitane, ouă kinder și alte dulcegării, precum și un pachețel mai mic, cu o altă cutiuță, pe care bunicul o pregăti doar să poată fi deschisă cu mai multă ușurință de băiețel, astfel arătându-i-o lui Tom, ca să o deschidă el și spuse, mustăcind cuvintele ca un adevărat bunic, ce-și mestecă vorbele ca pe o gumă de mestecat din fragi și coacăze, peste care s-au adăugat câteva merișoare: - Iacătă, domnule, ce-o fi-n cutiuța aista? Între timp, Tom se obișnuise cu așa-zisul lui bunic, astfel încât merse repede-repede spre el, gata să verse ibricul cu cafea pe care mama se pregătea să-l pună pe masă și preluă, aproape în zbor, cutiuța cu surprize, pe care o deschise la repezeală, chiuind, după ce văzu ce conținea: un telefon mobil: - Băi, bunicule, dar ești tare, bre! – comentă puștiul, încercând să prevadă dacă mama sa o să-l lase să păstreze telefonul. - Încercăm și noi, încercăm – mustăci din nou, a cafea cu lapte, bunicul. După ce turnă cafeaua în ceașca bunicului, mama luă telefonul din mâna băiatului încercând să protesteze, că e prea scump, că nu trebuia, dar, de fapt, și ea-și dorea un astfel de telefon.. Nicio problemă, că bunicul mai scoase o cutiuță din geacă, pe care i-o dădu mamei, cerându-și scuze din ochi: - Și tu, iartă-mă, că nu am mai dat niciun semn, dar ... Te rog să primești și tu un cadou de la Moșul ăsta, numit Crăciun, care vrea să-i bucure pe toți cei care cred că un copiluț a schimbat lumea! – comentă omul, ștergându-și, pe nevăzutelea, o lacrimă ce stătea să-i cadă, spre-a-l da de gol... - Dar nu trebuia, Bunicule, chiar nu primesc, te rog! - Dar e de la Moș Crăciun, mama, nu de la Bunicul, nu-l poți refuza pe moș crăciun! – interveni Tom, surescitat, că Moșul ăsta, din două bomboane, a transformat până în seară ziua într-una plină de cadouri despre care nici măcar nu știa că se pot primi ... - Da, așa-i, Fată, completă bunicul, nu-l poți refuza pe Moș Crăciun! – întări Bunicul cele spuse de băiat. Ca să iasă din situația ușor jenantă, bunicul mai scoase din geanta lui cu minuni și o instalație de bom și câteva globulețe cu îngerași, cu care începu să împodobească brădulețul... Atât Mama, cât și Tom încercau să se obișnuiască fiecare cu telefonul său (ce e drept, mama văzuse asta, al lui Tom era, de fapt, mai mult o minitabletă, pe care ar fi putut să vadă desene animate, când vrea el), bunicul împodobise brăduțu de așa natură încât credeai că vine cineva să-l filmeze, nu alta! Fără să vrea, Tom fu surprins de bogăția pe care o emana brăduțul și exclamă: - Măi, dar ce Moș Crăciun trecu' pe noi noi anul ăsta! Cred că știe că la anu'o să merg la școală! - Cu siguranță, completă mama, mergând spre frigider, să încerce să pregătească cina pentru ... Moș Crăciun! Afară se întunecase, iar pe sub ochiul de lumină al becului de la colțul blocului se vedea jocul zglobiu al fulgilor de zăpadă, care se prelingeau tonic peste o zi care-și depășișse așteptările, pentru a da gir faptului că, dacă vor, oamenii pot să-l vadă pe Moș Crăciun plimbându-și renii țopăind vesel pe sufletele de copii ce-și doresc lucruri mici, care să-i ajute să devină mari, încrezători, nădejde ei înșiși pentru oamenii care le-au sădit semințele acestui sentiment prin comportamentul lor, prin grația sub care le-au protejat pașii .. (Laura Ion)

De-ntâi decembre

Până la urmă, ziua asta, a țării în întregire, care e și a mea, tot de.. naștere, e amintirea unor oameni care au visat și și-au văzut visul împlinit, cu trudă, drame, sânge-nghițit în războaie, destine calcate-n picioare de tăvălugul nedreptei hystorii, de șansa unui pământ peste și pre sub care pașii ni se recunosc, prin graiul în care noi alegem să spunem adevăr ori minciună, prin mâna-taină ori mâna-rană, tot de noi depinzând cum o dăm, prin cerul cel înstelat pe sub care trecem într-un duet-geamăt Cain-Abel, pe care nu ni l-am asumat suficient, întru a-l depăși...

Clipă

După doi ani de pandemie, 2020-2021, în care eu am lucrat continuu, cu doar cate 5 zile de CO în fiecare dintre ei, și în 2022 în care nici bine nu începuserăm să sperăm că lumea revine la normal, că mafiotul kaghebist a răsturnat din nou lumea cu războiul lui, 2023 a început într-o ciudată acalmie, timp strâmtat și distorsionat de așa manieră, că mai ai spera, mai nu ți-ai mai face niciun plan... In ce mai privește, derizoriul clipei și efemeritatea ființei, perdeaua tot mai fluidă dintre a fi sau/și a nu fi au creat o stare de imponderabilitate stranie. Tot mai mulți oameni repere, importanți pentru mine, au plecat, într-o tăcere care face din moarte un oaspete ce-și bea cafeaua firesc în lumea asta, ca la ea acasă... Nici anul acesta un concediu real pentru mine doar 3-4 zile, cât timp alți semeni par a se distra constant și continuu, cu resurse care le ies din pământ din iarba verde, cat timp pentru mine acestea sunt tot mai seci.. Fără invidie din partea-mi, trec pe lângă ei surâzând, că un fluture cu aripile pârlite de întâlnirea cu tăciunii încinși... Când oamenii care ți-au catifelat starea clipei nu mai sunt, aerul din jur capătă o altă structură, ochii incep să se strecoare "peste râu", de așa manieră încât nici despre tine nu mai știi precis pre unde mai ești.. Luna decembrie, care începe și cu ziua mea de naștere, încerc narcoza Sărbătorii care să-mi creeze inconștiența speranței într-un 2024 ..normal... "Viitorul și trecutul sunt a lumii doua fețe".. Cât timp nu sunt doar o față, jocul rimei mai dă sens trăitului, într-o lume în care copiii se nasc cu inconștiența încrederii și speranței, care lor le dă șansa Visului, iar Lumii, șansa Vieții. Doamne ajută!

Verba non volant...

Uneori, cuvintele găsesc toate porțile inimii deschise, vraiște, chiar. Iar de sunt balsam, vindecă. Dacă nu, castelul se fărâmă măcinat de propriile neputințe

Silence

Liniște. Pasul se strecoară duios prin taina nerisipitoare a ierbii. Un strop de rouă sclipește voios, rostogolindu-mi-se spre gleznă. De sus, strigătul de chemare la vatră al unui pescăruș... O rază se ferghezuiește aranjându-și cu grație pletele aurii, surâzându-și.. Liniștea-mi se prelinge in surâsul razei... Să te pierzi în savoarea clipei este adevăratul urcuș...

Pași

Eu stau. Tu pleci. Peste râu. Pe poteci. Într-un nor. Te petreci. Că e azi. Ori că-i ieri. Sau că mâine va fi. Într-o clipă anume. Vei veni. Risipiți. Unduiți. Preschimbați... O vibrație-zbor. A unui gând trecător. Sau un fulg jucăuș. Timp ascuns. In aripa unui sfios pescăruș.

La televizor

cum functioneaza pe la noi televiziunile ... Realizatorul: buna ziua, domnilor invitati. Asadar, cine credeti ca va fi noul ministru al transporturilor? Invitatul 1: tot un puscariabil, bineinteles, ca asa se pricep uselistii.. Invitatul 2, sare ars: dumneavoastra vorbiti, care ati inaugurat de 5 ori trei kilometri de autostrada? Invitatul 1, tot ars, de asemenea, sare: asta ati inteles dvs din masurile vitale luate de noi, care ne-am sacrificat pentru ca Romania sa nu fie o noua Grecie.. Realizatorul: da, sa nu cumva sa ajunga si pensionarii nostri la pensii taiate de 800 euro pe luna ... Invitatul 2, jubileaza: cam astfel v-ati sacrificat .. Realizatorul: sa nu deviem de la transporturi .. Invitatul 1: care se fac pe drumuri ocolitoare ... Realizatorul: da, acum sa-l ascultam pe reporterul nostru, x... Reporterul: Pe autostrada z doua motociclete s-au ciocnit cu un microbuz, in urma acestui incident rezultand 3 accidentati, din care doi grav, preluati de Smurd acum cateva minute. Realizatorul: dupa cum ne-a transmis reporterul nostru, pe autostrada z s-au ciocnit doua microbuze cu o motocicleta, incident in urma caruia au murit 2 persoane, din care 4 au fost duse de urgenta la spital. Cu mai multe detalii vom reveni ulterior. Sa continuam discutia noastra, din studio, asadar.. Invitatul 3: asadar, musai trebuie un ministru la Transporturi, ca uite cum se ciocnesc pe strazi carutele cu jeepurile .. Realizatorul: da, circula te miri cine pe oriunde vrei, asa o debandada doar prin India mai poti vedea.. Realizatorul 2: Eu am fost in India si acolo nu aveau Jeepuri atat de multe ca pe la noi .. Realizatorul: Sunt mai ..castalieni indienii, noi nu avem nicio regula..., parca am fi complet neguvernati Invitatul 1: Gura ... realizatorului adevar graieste .. Realizatorul, surazand: Deh, facem si noi ce putem, dar mai mult decat altii.. Invitatul 2: Si, cum va spuneam, sunt sigur ca liderii nostri vor gasi cea mai competenta persoana, indiferent cat e sau nu de priceputa, oricum, nu ministru face roti la masini ... Realizatorul: Si ce legatura are? Invitatul 3: Era o metafora, nu o intelege oricine, doar cine are qiul pe masura averii .. Invitatul 2: Pai, da, ca doar nu se imbogatesc prostii, Realizatorul: Va rog, CNA-ul vegheaza .. Nu folositi expresii licentioase .. Invitatul 2: Era un adevar, domnule, nu o expresie licentioasa .. Ca doar nici cei de la CNA nu muncesc pe gratis, ca pro..., pardon, prototipurile aflate la inceputurile lor Invitatul 1: ..pleonastice ... Realizatorul: Multumesc, acum urmeaza trei minute de publicitate, va astept si altadata. catre telespectatori: Dupa cele trei minute de publicitate, vom afla daca la Rosia Montana va incepe sau nu extragerea aurului, si cand .. Publicitate .. ...........

Risipă

mă prescurgeam printre bumbii de mătase ai clipei. ochiul meu se cuibărise-n misterul siliciliului din nisipul clepsidrei. în față, o lumină atrăgătoare și înspăimântătoare în același timp. privii in sus: un nor, doi nori, trei nori plutind pe roua albastră a Ceriului. rătăcind, privirea-mi se cuibări obosită sub coroana tonică a unui copac ce-și expunea mândru semeția verde a sinelui. am stat. sub coroana lui. rezemată de trupu-i. plin de încredere. ocrotitor.

Caniculă

Interogație aritmică

Blitz

pintr-un MIRACOL, clipa se desfăcu spre cunoaștere permeabilizându-se, rostogolindu-se, dinspre inimă ca o minge aruncată în AS pe terenul de tenis/ Într-un moment de care era nevoie/în arșița verii..

Crah

 Trăim într-o perioadă (să sperăm că nu va deveni epocă), în care oamenii nu mai cunosc prin intermediul agape-respect, că nu mai au "senzorul"ăsta, astfel încât nici amintiri despre oameni nu mai pot conserva...

Nisip doar  în urmă rămânând..

Nici măcar de siliciu...

Haos

 Tot zgomotul ăsta al unei lumi haotice ne deturnează atenția de la lucrurile cu adevărat importante: ale Terrei, ale umanității, ale relaționărilor, astfel încât, în pofida orgoliului, al ideii că facem ce vrem noi, în esență, pe lângă bulele noastre de sticlă tot ce se întâmplă ne determină, ne limitează tot mai mult, din afara bulelor și din interiorul bulelor (tot mai îndepărtați fiind de noi înșine)

Târziu

Când e prea târziu, e prea tarziu. Timpul nu e reversibil. Ne închide în el Ca într-o scoică. Înțelepciunea te ajuta sa te poți strecura. Însă, doar atât. Când cineva pleacă Regretele sunt de prisos. Ce nu ai făcut Astfel rămâne Regretele sunt de prisos.. Dumnezeu m-a purtat prin întâmplări Care mi-au aprofundat empatia. Nu judec cu arma la picior.. Însă multe lucruri-temei Au rămas necitite la timpul lor. Iar casa e șubredă, Vântul îi fluieră a pustiu. Când e prea târziu

E prea târziu.