Ring

Zboară, mi-a zis îngerul. Zboară, dacă vrei să-ți simți mâinile aripi, în răcoarea răsăritului. M-am apropiat de marginea norului pe care ședeam, am întins mâinile și mi-am dat drumul. În spatele meu a răsărit un câmp de stalactite. Și era frig. Nu fusese îngerul...

"Speră"

Semn

Peace

Rostuire

Cred ca marele noroc in viata cuiva intervine in momentul in care .. "pune mana pe planurile lui Dumnezeu" pentru el (isi recupereaza "matricea"), urmandu-le ..

Cui mă adresez? Celor foarte puțini cu care am ceva important in comun.

Paradox în mi bemol

Limitele primenesc zarea, uneori. O DETERMINĂ să-şi vină în fire. Însă, dacă ea, zarea, nu-şi redobândeşte INCOMENSURABILITATEA, rămâne goală de chiar siele-şi...

Prieten e acela care te elibereaza

Merg, merg, alunec

Merg, merg, alunec pe roțile timpului care-mi sufoca aorta Merg, glisez anotimpurile trecând dinspre vară direct in iarna lui decembrie Adulmec secunda ucisă sub șinele tramvaiului roșu. Nici astăzi, în mai, vântului Nu-i stă împotrivă Sclipirea clipei. Șinele Așteaptă, nepăsătoare, Roți pe măsură. Tic-tac, tic-tac...

Gand

luptele dintre doi oameni se castiga de unul oricum, dar nu prin moarte. Pentru ca in lupta cu un mort cel viu nu va castiga niciodata, parandu-i-se doar ca l-a infrant pe celalalt, ucigandu-l. De fapt, a mutat tensiunile intr-o alta dimensiune, asupra careia nu mai are niciun control, astfel putandu-se actiona oricand, oricum asupra lui. Singurele batalii castigate sunt cele prin argumentele care devin piese de sah intr-un joc in care adversarii sunt constienti de calitatea pieselor cu care joaca, dar si de calitatea jocului, prin care-l determina pe celalalt sa constientizeze ca la acest nivel, in aceasta faza a marelui joc, esti mai bun decat el. Ca oameni, suntem dotati cu o cantitate prea mare de constiinta, de constienta, de spirit, ca sa conteze genul de "care pe care" mananca, spre-a supravietui, ca la celelalte vietuitoare. Si, a omori ca sa supravietuiesti- la oameni nu inseamna victorie, ci iesirea din matricea umana, spre-a te refugia in cusca istoriei bestiarului...

Semn. Sub timp

nu fac parte dintre cei care se înclină în faţa Sphinxului. prefer gândul tăcut şi speranţa din ochii celui care, în pofida poverii, şi-a scrijelit nădejdea-n rana sub care piatra tremură

Războiul

Ghiocel prăduit de arița bombei Se ascunde uimit In arhiva clipei. Cad bombe sub care ard Suflete albe-ngropate sub brad, Iar zerourile din bănci cresc Sub tona de oase de sub care zvâcnesc Inimi de copii, de ființe, de ghiocei, Clipe devenite pustii sub ura din ei, Șefii bezmetici ai unor puteri ce sufocă. Dar care, și ei, se vor ascunde în magma pământului, devenind Oase roase și putreziciuni găunoase.. însă peste care vor răsări, prin zăpezile altor vremuri, ale unor timpuri mai vii, ghiocei surâzând cerului, care-i va primeni

Fantă

Un inginer bun, cu fler artistic. Orgolios. Și cam atât. Nici măcar un înger ...

Noul an

Anul nu se schimbă doar pentru că i se modifică o cifră în coadă, pentru că în seara de 31 urli la lună, spargi nu știu câte pahare ori ți-ai pus straie roșii etc etc etc. Un an nou devine mai bun prin oameni care își păstrează verticalitatea, care muncesc cu sinele lor întru a-l șlefui, care au curajul sa își depășească fricile, angoasele, frustrările și să nu facă din acestea puterea distructivă a gloatei, ci prin depășirea lor să își înțeleagă rostul și curajul de a fi mai buni în si prin ceea ce fac, mai înțelepți, mai empatici, generoși întru păstrarea frumuseți Ființei, armoniei

Respirație

Când zilele nu mai au nume. Sunt ziua. Care începe dimineața, are un prânz, amiază, înserare, noapte. Apoi, începe din nou. Ziua fara de nune, care nu se mai adăugă în in clepsidră. Nu mai e de-a timpului, ci de-a luminii și înserării, de-a luminii și de-a înserării și tot așa ..

Clip

Fericirea nu are nici trecut, nici viitor. Ea e. La un moment dat, obosiți, ne refugiem în amintirile despre noi înșine, când aveam dorințe, visuri/vise, timp înainte... Și, astfel, vorbim despre ... în comparații și cu tonusul scăzut de acum.. Ehei! Pre când ne doream, ne visam așa ori altfel... forța viului ne proteja cu o aură pe care atunci nu o vedeam, dar acum îi simțim căldura, dacă o mai percepem, sub povara neantului unui cotidian în care avem tot mai puțin loc... în care suntem tot mai puțin aici, respirând în interludiul dimineților întârziate și a/murgului ce-și tropăie drumul tacticos..

Rid

te apropii cu jind de inima timpului pe care-l presalți cu un de-al propriu ticăit, până ce lumina te-nvăluie tremurându-ți ființa. apoi, încet, încet ritmul dansului se preschimbă-n romb. și-ncepi să te îndepărtezi, să te îndepărtezi.. pân' ce pământul se face argilă ș

i îți uiți tălpile-n el..

Hic transut

Durerile sunt amorțite sub geana morții

Szake

dintr-o greșeală, dintr-o absurdă greșeală m-am născut în această tara îngerului care mă purta între aripi i-a fost distrasa atenția de de ceva și m-a scăpat, din greșeala, În această țară cu ai cărei locuitori nu am nimic în comun!!! Ingerul meu regretă, dar nu mai poate face nimic.. pe o insula as vrea să trăiesc. ...a niciunei țări...

Randevu

Și, în urma-ne, rămân urme De pași pe nisip, în argilă, în rost, De cuvinte sculptate în aerul dimineților și In arșița amiezilor de Gustar, De suflet uitat în aripa Unui porumbel ori In surâsul din ochii limpezi Ai cățelului, pisicii Ori altor cuvântătoare In alte idioame. Pe umărul drept Statuia sunetului în care Rana părerilor de rău s-a stins, Pe umărul stâng Urma unor păreri de rău Incaltate-n ciubotele Aruncate pe țărm de flux-refluxul neputințelor . În urma-ne, uneori, Rămânem.

Randevu cu roua

Pedalam. Cu fruntea mângâiată de firavul vânt ce încerca să se strecoare printre razele unui soare torid. Sub roți, iarba se lipea osmotic cu țărâna, care-I molfăia-n praf verdele stins, uscat de lipsa de apă. Senzația mersului, așa, într-o lentoare prin care căutam să mă strecor printre țepile roșietice ale soarelui, lăsa impresia că îmi făceam loc dintr-un spațiu într-altul, ca să pot adăsta o clipă în starea de lene recreativă pe una din multiplele petale ce sorbeau din vraja arșiței, preschimbând-o-n tihna tăcută a Macului. Încontro-ntorceam capul, nimeni, nici țipenie, doar dintr-o depărtare relativă se auzeau câteva păsărele ciorovăindu-se care-cum-stătea sub frunza de nuc.. Pedalam-pedalam-pedalam, legănându-mi privirea pe onduleul spicelor de grâu ce se încăpățânau ca-n Orizont să se-ntâlnească în steagul Ucrainei cu cerul.. Vară, arșiță, trei crâmpeie de iarbă tot mai pârlită, câteva zeci de maci înfoindu-și evantajul de roșu-aprins, spre-a face plecăciuni de mulțumire unui surâs de vând zglobiu ce scăpase din curtea maică-si și se distra singur pe câmpul ce pregătea pâinea noastră cea de toate zilele… Și eu, pierdută-n sinele broboanelor de transpirație ce începuseră să se strecoare agale peste frunte, exersând teoremele fizicii newtoniene, pedalând tot mai rar, cât să nu cad de pe bicicletă. Privind orizontul, nu știu dacă doream să ajung, ori mă mulțumeam să merg, rostogolindu-mi ființa pe bi-roțile vehiculului ce mă păstra în șaua-i ca pe-un trofeu. Nu știu dacă nu cumva deja mă pitisem în tabloul pe care un impresionist sadea îl și deja pictase și sta ascuns pe undeva, în vreun muzeu unde nu mai era loc pentru expunerea lui, așteptând vreo reorganizare de viziune, vreo temă specifică, vreun loc ce s-ar fi ivit din întâmplare pe un perete din spatele peretelui pe care Impresia lui Monet absorbea interesul privitorilor în pantaloni scurți și blitzuri ascunse-n ochelari… Preferând acea poziție, ca să îmi pot păstra sunetul suav al mișcării petalelor de mac legănându-se printre grâul deja copt doar pentru mine, deși expus fiind ..tabloul.