Tac, deci ... exist.

http://www.youtube.com/watch?v=h-S90Uch2as

Tot mai mult mă încearcă tăcerea. Greva cuvintelor. Aflate şi-n recesiune (crah), inflaţie, dar şi-ntr-o continuă ... secesiune, între nordul-fiinţă şi sudul-carapace mincinoasă, într-o lume de-a-ndoselea sudul fiind la putere.
Maiestuozitatea lor, a cuvintelor, străluceşte şi se impune prin emblema pe care trăirea şi forma spunerilor s-a impregnat pe/în chipul vorbitorului, în gesturile şi detaliile fiinţei lui. Ori, tot mai des, în juru-mi doar măşti trăncănitoare văd, observ, mă consumă.
Peste tot se vorbeşte, se spune, se face toacă din consoane şi ţipăt, din vocale. Se vorbeşte mult, fără a se mai comunica nimic, tot mai nimic.
Mă încearcă tăcerea. Într-o lume-a nimicului, în care suntem consumaţi de lucruri, metehne şi ser/vicii. Şi, în plus, în care ne consumăm, într-o invectivitate rapace şi găunos-sordidă, dramul de energie vitală cu care am reuşit, totuşi, să ieşim din veacul al douăzecelea.
Încep să mă îndoiesc tot mai mult de faptul că vorbirea ar mai fi o calitate. Un plus, faţă de vecinătăţile pe care le-avem cu celelalte vieţuitoare.
Mă îndoiesc, deci încep să tac. Tac, deci ... exist.