LA MAGAZIN AU ADUS MARFĂ…

 http://www.trilulilu.ro/LISENT/d28344c11790d8
La magazin au adus marfă. Multă marfă. Şi nouă…
Strălucesc vitrinele.
Ursuleţi şi căţei din vest
Privesc spre noi. Cu irisul de plastic.
Multă marfă. Din plastic.
De ieri, în vitrină, o jachetă cu bumbi strălucitori
Îmi face semne cordiale. Seamănă. E ca şi cum.
La MTV nici a Madonnei nu era altfel. Dacă e chiar a ei? Nu se poate!
Oricât ar spăla-o, tot ar fi mai scumpă. Şi-n dolari.
S-ar vinde la licitaţie. În dolari.
Intru în magazinul pe care scrie cinstit
SECOND HAND.
Multă marfă. Şi câini. Şi şobolani.
Cocheta vânzătoare îmi dă, cu graţie,
JACHETA.
E aproape nouă. Şi ieftină. Şi … la kilogram.
Jacheta de ½ kilograme are bumbi strălucitori.
Pe străzile prăfuite
Oricine-mbrăcat cu ea
Se crede-n Paris. Jacheta e “Made in France”.
Turn Effel. Etajul VII.

Astfel, graniţele s-au deschis.
Toţi călătorim în Europa!

(17 iunie 1998)

HOLA-RITUL!

(o reverenta pentru DIMINEATA CROSSOVER)

Oala din lutul care ne suntem, cuprinzând substanţa poveştii prin care singurătatea unui om (în fapt, am participat la diverse târguri de gen, la care-am văzut oale şi olari, singuri şi ei, dar nu … terminabili, mutându-se ei în oalele lor, dinspre care-ncep să spună cuvinte, care nu se pierd, ci se stochează-n memoria clipei, singura care există) poate fi şi limita sa.
Suburbanul se făluieşte, deseori, cu aglutinanta sa multiactivitate, zglobie şi permutabilă. Din spaimele lui născându-i-se, uneori, şoapta-speranţa. Mutându-se-n figurinele găsite-ntre cioburile unei oale de Horezu ori de Curtea de Argeş, suburbanul, cel care-şi caută conţinuturi fără s-o ştie, are suficiente resurse întru a se deveni. Terminalul este, uneori, locul de unde ochii încep să vadă ieşirea… Şi, implicit, continuarea.
Hola! Spuseră, într-un ger crăpător de pietre, musafirii din Peru, care-ncăpuseră-n paşii unor trecători grăbiţi. Le-am răspuns, ascultându-le sufletul.
Aşadar, finalul nu se …termină… El se/ne preschimbă, trecând prin limitele noastre, petrecându-ne din ele. El este frica schimbărilor pe care nu le putem face-n liniştea mediocrităţilor, ori chiar punctul necesar unei fraze noi, mult mai cuprinzătoare.
Crossoveriana dedimineaţă nu se poate trăi decât în afara stărilor de arici… pogobici!

zile

- Eşti fericită?, mă întreabă,
Sclipind, umbra-mi, din perete.
- Nu. Dar nici nu-mi mai propun!,
Îi răspund, întorcînd pagina.
Cu acelaşi zâmbet, uitat pe chipu-mi
Dintr-o altă poveste.

MOZARTIANA-I EUROPA?

PETRICA SI LUPUL (Lectia micului meloman-R.R.M.)

OAMENI SI PIETRE (Mircea Eliade)-teatru radiofonic

doua citate de OSHO

Nu este nevoie să ştii unde mergi. Nu este nevoie să ştii de ce mergi. Tot ceea ce e nevoie să ştii este faptul că mergi plin de veselie; dacă faci acest lucru, nu poţi greşi.

Si

Înţelege, trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi!

Roata de rezervă

Perpetua stare
De rezervă-mi
Rezervă
(De fiecare dată
Aflată
În stare)
O dublă …prezervare:
Când n-ai rezerva-ntreagă
Şi-ţi trebuie, e dragă.
De nu-ţi aduci aminte,
E bine, încă. Dinte
În contra n-ai.
În rest, doar o povară
De cultivat, pe-afară,
Prin politeţuri zvelte
Ori rime nepereche,
De vorbe-ntr-o ureche.

Până ce-n sferturi zvelte
Mai stă să te aştepte?
Şi timpu-i măsurat.
Ea, roata, s-a ...stricat.

PLOAIE DE VARĂ

Compozitorul e treaz.
Notele-i macină-n rărunchi neliniştile.
Tună şi fulgeră de plăcerea scrâşnirii-ntre oase-a cheii.
Sol. De blânda trecere-a gândului dezgheţat pe fruntea celui care,
sclipind,
priveşte cerul,
(eu, tu, oricare),
dezmorţindu-şi nisipul din casa nesfinţită a ochiului.
Astfel, botezând-o.
Compozitorul e treaz!

ROŢI

Ne invităm unii pe alţii
La festinul propriei respiraţii.
Mai talentaţi ori mai stângaci,
Rapturi ale propriei imaginative
Risipiri în cuvinte-fragment.
Răstălmăcindu-ne sub lupele-abscise
Ale unor priviri de arici-primenici,
Ori de-ale nou-născutului pui perpetuu
Identificabil în lumina lumii. Sau a lunii.
- „Veniţi”, le spunem celorlalţi,
„Am nevoie de taina gândului vostru.
Vă-nţep, dar vreau gingăşie”,
-„ Vă mint, dar vreau ca adevărul să-mi
Reinventeze aorta.”
- „Veniţi”, le spunem celorlalţi,
încuindu-i în gândurile noastre.
Sau experimentându-ne răutăţile
Pe corzile alb-roşii-ale sufletului lor.
De clavecine întârziate-n azururi.
Şi ei vin. Mai mici ori mai mari.
Pitici peltici. Ori reverenţe-n
Continuă înălţare-n timpul nostru.
De-atâta aglomeraţie
Câtă se face, uneori, în noi
Uităm să mai respirăm.
Şi murim. Ducându-i mai departe
-n nunţile desăvârşitei identificări.

Ne reinventăm unii prin alţii.
La festinul care, în cele din urmă,
Prin noi se invită-n fiirea lucrurilor,
Participând împreună.

aproape aforism

Cu amicii "bei" o bere, cu prietenii, orice!

REVERENŢĂ PLANETEI ALBASTRE

Inima mea aparţine Soarelui.
Peste tot unde răsare el,
Este şi inima mea.
Ochii mei sunt înrădăcinaţi
În cerul albastru.
Pretutindeni unde lumina
Se lasă filtrată de el,
Ochii mei văd.
Pasul meu vibrează-n
Muzica fără de sfârşit a humei.
Oriunde-i simt mirosul,
Renasc.
Braţele-mi se strecoară
Printre penele albe
Ale pescăruşului,
Purtându-mă peste valurile
Albastre, ale sufletului
Mării. -nghiţindu-mă-ntre valurile
Şoaptelor ei. Dintru care
Vorbele-mi decantează petrecerea.
Dinspre ureche, un delfin
Îşi caută ieşirea-n ocean.
Regăsindu-o, m-a risipit
În Arka numită Planeta Albastră:
Aortă, Ventricul, Sângele-mi însuşi!

5 mai 2009

Georges Moustaki

Robbie Williams - My Way

Călătorie-n Piteşti...

CĂLĂTORIE-N ..PITEŞTI

Era o dimineaţă geroasă,
În care umbra-mi tremura
De frigul celulei.
Nici vrăbiile nu mai puteau
Ciripi, spre-a-mi cere tainul
Creştinului,
Iar ţurţurii zgomoteau a pustiu
Prin zăbrele.
De-odată, uşa celulei,
Ruginită de-atâta grundoasă tăcere, scrâşni
Şi-o umbră-zdrenţuroasă,
Îmbrâncită-n ciudă de gardian,
Spre mine veni.

M-am bucurat că suflet de om
Îmi calcă pragul rugoasei muţenii
Şi pe străinul diurn l-am primit
Cu inima caldă, a Învierii.

Deşi priciul meu necăjit
Îmi lăţise seva din oase,
Pe oaspete eu l-am poftit
Să şadă în locul de-onoare,
Unde frigul muşca mai milos
Din Creaţia Domnului
Mântuită prin Domnul Hristos.

Şezut-am o vreme-n tăcere.

Şi eu şi oaspetele meu nesperat
Uitaserăm vorba, Cuvântul.
Privirea doar ne-a rămas.
Străină. Mai străină ca vântul.

Şi-am privit ce-a rămas
Din zarcă, din frig, din bici:
Un biped ghemuit pe un prici.

...Timpul torcea. Tremurând
Câteva sute de stele-au trecut
Peste frunţile noastre:
Ostatecii semnului mut.

Zile şi nopţi ne-am privit.
Buzele ni se mişcau.
Niciun cuvânt prin ele
Însă n-a răzbătut.

...O lună, o viaţă – un timp răstignit...
...

Într-o-nserare, străină şi grea,
Din tăcere o vorbă-a purces
Izbindu-mi urma de os.

…- Gheară îmi zice! – într-un târziu
Se-auzi un glas ca de jder
Coborât dinspre măguri.(... tăceri sfârtecate de umbrele unor vocale cioabe
Ne-au mai trudit urechile, din când în când.
Eram însă prea goi pentru-un Cuvânt...)

ŞI!

Mai frică mi-era acum,
Cu un semen alături
Decât camarad al tăcerii!

... Cinci luni ne-am privit şi-am tăcut.
Nici nerv, nici os, nici sânge
n-aveam.
Fiindcă pierduserăm totul printre
Semenii noştri: oamenii noului val...

Între Gheară şi vrăbii
Nu ştiu ce s-aleg.
Dumnezeu să mă ierte,
Dar nu ştiu s-aleg.
El însuşi, Gheară, o victimă,
Eu însumi – un om în care nu mai cred…
...

Este o dimineaţă-nsorită, de aur,
În care umbra-mi sfârtecă încă din pas,
în urmă-mi rămasul.

Sunt fără zăbrele.
Dar inima-şi toarce-n grundişuri
şi rana şi sarea.

Popas printre semeni...

Străin. Mut. Şi surd

Rumoarea din oase

Ştiind s-o ascult, s-o-nţeleg.

Doar atât.

În ochi mi-e răcoare.

(autor: LAURA ION)

(26 iulie 2005)

Imersiune în subiectul dat

Există o patrie a artiştilor, în care fiecare muzician, scriitor, pictor, actor, Artist - într-un cuvânt, vine trecând prin vama limbii materne, a sunetului-ritm … bucium al gândurilor-sol, prin zona de albastru a oikumenei primului său pas pe pământ ori fandându-şi fiinţa între rondelurile pietrei şi ritmurile iniţiatice ale pârâului filtrat de aripile gândurilor bune care-i compun devenirea.
În măsura în care artistul îsi asumă trecerea-zbor prin/dinspre vama profund asimilată a naţionalităţii sale, a structurii interne a artei sale, el poate pătrunde oikumena semenului întru cuvânt, imagine, sunet, dans etc. a semenului de altă nationalitate (politică/teritorială şi/sau artistică), întru care va locui în patria Cuvintelor-Sunetelor-Culorii-Pasului-Fiinţelor întru multiplă devenire. Pentru că adevăraţii artişti locuiesc unii într-alţii, ţara aceasta, a lor, fiind una profund vie, al cărei pământ este compus din fiinţele ce-o respiră, a cărei nouă limbă este inima filtrată raţional, pasul prin ea fiind cel mai adesea aripă, iar gândul fiind inspiraţia-expiraţie însasi.
Pentru a fi trebuie să-ţi dai seama, în primul rând, că respiri. Tot astfel şi-n artă: pentru a deveni, cred că trebuie să-ţi asimilezi limita, delimitâdu-te astfel prin arta-barieră-pod (în funcţie de câtă putere de … transformare, devenire ţi-a dat Dumnezeu şi eşti în stare să parcurgi).
De ce acest preambul pentru a-i numi pe Freddie Mercury şi pe Montsserrat Cabalier? Pentru că ei fac parte din locuitorii Atlantidei-Arcadia, posibilul nume al ţării despre care am vorbit mai sus. Fiind artişti care şi-au ASUMAT fiecare arta sa până la limita diamantului, fapt pentru care, două veritabile pietre preţioase devenind, în unirea pe care şi-au propus-o, au reinventat oraşul Barcelona, care, astfel, a învatat să respire prin inima lor. Iar noul oraş a devenit oază de apă, lumină şi soare pentru toţi ceilalţi, care nu s-au născut orbi.
Strict tehnic vorbind, acest mixaj de muzici, propus atât de ei, dar şi de Luciano Pavarotti & Friends (la noi de Felicia Filip şi Iris, puţintel mimetic, trebuie s-o recunoaştem, dar a ieşit bine şi varianta românească, având aceleaşi beneficii) etc, aduce imense beneficii Culturii, în general. Pentru că demolează falsele bariere între genuri, stiluri, tipuri muzicale (culturale), tratând Muzica/Arta ca pe o fiinţă, vie, neperisabilă, în stare să fie, să devină, să existe.
Cultura fiind o stare de spirit, o respirare continuă a viului din fiinţă, are nevoie să fie trăită ca atare, nu numai în ţara sa, Atlantida-Arcadia, ci şi dinspre această ţară-stare-de-graţie către toţi locuitorii mirificei Planete Albastre, care ne poartă pe coama-i delfinică, unii dinspre/către alţii, prin clipele de nisip ale paşilor, ochilor, inimilor-gând ce suntem. Şi prin ARTIŞTI precum Freddie Mercurry şi Montsserrat Cabalier.

VIVALDI. CONCERTO FOR OBOI SI VIOARA

RISIPIRE

Eram în paşnică întârziere.
Nu deranjam frunzele
Prin pasu-mi;
Nici chiar scurta lumină
A licuriciului.
Bună seara! – am spus.
Şi-n urma umbrei mele
Uşa s-a închis
Fără zgomot.

CĂDEREA-N PAVLOV

Se merge pe-o scară ciudată
Egală-n orizontale şi
Fără vizibilitate în cele
Verticale
Ce par mai mult virtuale.
Posibile
Dar mult prea inaccesibile,
DIN CAUZE … PREVIZIBILE…
Stai pe-un cerc, uneori
Destul de colţos
Pentru-a te trage-n jos,
Care se face cocoaşă,
Cocoloaşă…
Timpul te-ntrece-n petrecere
Fără să ştii diferenţa
Între coasă şi secere,
Fără să ştii!
(…)
Până ce afli,
Te-ntreci cu nişte stafii
Ce-ţi putrezesc încheieturile
Măcinându-ţi câmpurile
Vecinătăţii cu verticala.
PRINCIPALA.
(!!!)
E DE-UN REFLEX
CONDIŢIONER
STAREA DE ŞOFER
AL UNEI MASSE
STOARSE
DE VLAGA RE-DE-VENIRII,
DE TE-APUCĂ TOT FELUL DE FURII!

Iar câinele mănâncă din câine
Ca dintr-o pâine
Mai mult sau mai puţin
Unsă cu venin.
(…)
Posibile
Dar mult prea inaccesibile,
DIN CAUZE … PREVIZIBILE.
(…)
Şi - timpul trece
Marea-l umple cu zece
Ghimpi uitaţi între lacrimi şi sfinţi
Netrataţi artificial cu impulsuri de transcendental.
Mişcarea LOR Cezar-iană,
De împarati
Flataţi
Cu ustensilele tehnologice
Ale … reţelelor logice,
Ucide sensul respirărilor netopografiabile
Dar
VERTIFICABILE.
(…)
DIN CAUZE MONETAR-PREVIZIBILE
CÂINELE-ŞI ÎNGHITE BALELE.
POATE ŞI … ZALELE!

Păşind cu paşi uşori pe roua dinspre zori, petale culegând

AER DÂRDÂIND

Între mine şi tine
E întotdeauna un altcineva
Care’mi ciuceşte aorta
Cu prezenţa sa.
Unduindu-mi-se-n
Plexul solar
Ca o lumină fără de care nu.
Şi cu care, de asemenea, nu.
Care tace. Care vorbeşte.
Niciodată neştiind cu exactitate
Când.
Cuvintele-i oprindu-mi-se-n
Gestul mâinii care caută,
Niciodată găsind.
Iar tăcerile-i,
Privindu-mă din fiecare
Frunză. Alteori, fruct.
Între noi
Porţi veşnic deschise
Printre care,
Dus-întors,
Veşnică fortofotă-i.
Priviri. Uimiri. Întrebări.
Răspunsuri - niciodată.

MUSICA VIVA

Dialog si reverente. Bach

cuvinte

Arta… Aşadar, ce este Arta. Arta Florescu, Ionescu, Popescu – de la ESCU citire.. Adică, tipa aia pe care toată lumea o place, dintr-un unghi ori altul, printr-o ureche ori printr-un ochi, dintr-un sunet spre o poveste… Rasată ori experimentală. Clasică ori în curs de-a deveni. Sau nu. Dornică de-a fi la braţul cui vrea ea. Şi reuşind asta, în cele din urmă. Profesoară şi învăţăcel. Doar cu o singură obsesie (dar bună!): aceea de-a fi vie oricând şi oriunde.
Trecută prin coardele vocale şi ureche (în calitate de sunet – muzică, ori de cuvânt – poezie, poveste etc), prin ochii-mână (plastifiind ochiul ca formă ori culoare – în sculptură, pictură etc), prin pasul-aripă (balet), ori prin din toate acestea câte puţin (film, teatru, artele spectacolului, în general), Arta cea de la Florescu citire, în veşnică înflorire fiind, se strecoară, conştient ori mai puţin, în timpul de respiraţie al fiecăruia, într-o formă ori alta, la un nivelul ori altul, funcţie de receptacul (receptor). Niciodată nelăsând locul prin care-a trecut nelucrat. Prelucrat. Venind dinăuntru, perforând înlăuntrul până la modificarea cernoziomului interior. Intrând în starea de asimilaţie culturală, devenind unealta (uneltele) culturii. Cu diverse forme, mai mult ori mai puţin asumate, de gelozie. Între modulele care-o compun şi care se regăsesc embrionar în cuvânt, formă, expresie-dans, culoare şi sunet, reunite-n Teatru ori Film, ca multiconstrucţii artistice, complexe.
E adevărat, în unele situaţii ea, Arta – se vrea exclusiv exprimată de pictură şi sculptură, adică de … artele plastice. Însă, tipa asta e prea inteligentă, pentru-a se lăsa dusă doar spre formele respective. Insinuându-se – ca grad de perfecţiune, în tot ce mişcă-n zona culturală.
Dar, nu numai! Ci şi în toate disciplinele care au nevoie de acurateţe, măreţie, profunzime, experiment-reuşit-ca-performanţă a Viului în expansiunea sa către Frumuseţea Fiinţei!
Aşadar, ce este Arta, pe scurt? Fructul continuu al frumuseţii omeneşti, ca remember al şederii-n în Eden – poate fi un răspuns, lapidar (dar nu lapidat).

JAZZ. SAMBA

DINSPRE BUNICI DEVENINDU-NE OCHII

Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…

Feţe bătrâne fixează pereţii invizibili ai timpului.
Cutele-întelepciune taie orizontul
În patru, semn de orientare într-un spaţiu ales.
În sus şi-n jos
Ochii lor sfarmă-n tăcere
Cuvinte care niciodată nu se vor spune.
În schimb, în stânga şi-n dreapta,
Cu îngeri ori nu,
Mulţi dintre ei pierdutu-s-au în artele
Greului pământ ideologic.
Ieşit-au mai … fragezi de-acolo, iar
Mulţi - chiar mai înalti cu o treaptă ori două…
Un gest nesigur, tremurător, li se
Prelinge spre paşii noştri,
Nesiguri şi ei.
O mână-aripă, în lină zbatere,
Ne lasă miezuri de sens
Risipite-n cojile de nucă ale onomatopeelor…
Nu ştim. Nu pricepem.
Din cute cad cristale ce-şi sparg spirala-n
Caldarâmurile noului secol,
Nimeni nepricepându-le nadirul.
Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…
… Feţele-s crunte ori calde
Mirosind a brad uitat într-un colţ, vara.
Mirosind a smirnă şi-a mirth…
Ne privesc. Îi privim. Între noi e rece şi,
În zgomot, mor clipe casate, casante.
Unii de alţii fie-ne-va dor
Când roua mucezi-va două-trei frunze
Pe zâmbetul, de umbră, al lor.
Feţele au nume, destin şi părechi printre îngeri,
Noi însine împrumutându-le masca, la urmâ-ne…
Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…
Şi, astfel,
Noi inşine scădem clipa, în crunta neînţelegere.
Iar paşi ce ne poartă, gârbovi, se-ndoaie sub stele,
Sub cratima lunii regăsindu-ne, candizi, odihna.
Mulţimi ai tuturor neînţelesurilor
Şi neînţeleşilor- devenind, totuşi.
Mai plouă cu sunete …

Joe Dassin. For ever

PROTORECLAMA

Era pe la 1366. Hameiul, orzul şi altele asemenea creşteau în Europa ca la ele acasă. Între suzerani şi suverani se-ntindeau câmpuri întregi de hamei şi orz. Din acest motiv, se vedeau destul de rar unii pe alţii.
Când li se făcea dor, porneau câte-un război. Praful şi pulberea se-alegea de câmpurile de orz şi de hamei!
Într-un asemenea moment, un cavaler, pe numele său adevărat ARTOIS, călătorea dinspre Ţările din Sud spre Ţările din Nord, numite de suveranii lor şi Ţările de Jos (având, probabil, ca referenţial .. Steaua Polară).
Spre nenorocul său, Artois dădu peste un război din cele de mai sus. Se-ascunse-ntr-o scorbură, alături de câţiva şoareci de câmp, cărora nu le plăcu noul vecin şi plecară.
De obicei, cavalerii Evului Mediu erau nişte viteji. Şi Artois era, însă – necunosc datele de pe teren – îşi luă această măsură de precauţie, până se va dumiri, pentru a nu lupta împotriva principiilor sale. Artois era genovez.
Spre seară, adormi. Şi pe câmp era linişte. Pentru că, la 1366, războaiele erau civilizate, respectând multe din drepturile omului, printre care şi pe acela al odihnei.
Adormind, Artois avu o viziune. Deh! Era-ntr-o vizuină! Se făcea că, dacă .. ar măcina câmpul cu hamei şi câmpul de orz, adăugând câteva ingrediente, pe care nu le putem reproduce din cauză de secret de viziune, războiul ar înceta.
Dimineaţa, viteazul cavaler ieşi din .. copac. Treceau pe lângă el săgeţi din ambele tabere, dar nu-l nimereau. Strânse câteva spice de orz, pe care le amestecă în propria-i cană de lut, cu acele ingrediente secrete şi cu hameiul, toate măcinate bine, turnă puţină apă de izvor (ulterior, acest izvor a devenit parte componentă a unei staţiuni balneoclimaterice), le lăsă la soare şi se hotărî să se predea. Nu însă oricum, ci ambelor tabere.
Fu destul de greu acest lucru, întrucât, într-un moment de pauză de masă – când se-ntâlniră, pentru diverse detalii de teren, cei doi conducători de oşti, în seria nervilor momentului aceştia nu-nţeleseră ce vrea Artois. Asta, până veni seara şi opriră bătălia, pentru odihna binemeritată.
Rănit din ambele părţi, în momentele de maletendu ale căderii în prizonierat, Artois li se adresă (în latineşte) celor doi capi-cavaleri, astfel: VERE SCIRE EST PER CAUSAS SCIRE (a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte cauzele), după care, fiindcă se înserase, le arătă o stea. Cei doi capi-cavaleri priviră-n sus şi văzură mai multe stele. Artois insistă, până-i obişnui să vadă numai o stea.
Se făcuse târziu. Oştile dormeau deja. Cei trei cavaleri (capii ducatelor şi Artois) mestecau pe rând orzul, hameiul şi … restul. În depărtare, se-auziră, cântând, cocoşii. Steaua dispăruse. Artois îşi descoperise astfel doi prieteni pe măsură: cunoşteau şi ei PONS ASINORUM (puntea măgarului), nedescoperită încă oficial la acea dată (era-n faza experimentelor. De-abia pe la sfârşitul secolului al XV-lea va intra ca materie obligatorie de studiu, la Padova, pe uşa magiştrilor).
După ce-şi declină propriul nume (inclusiv la ablativ), Artois îi invită să guste din băutura ce se născuse, aproape alchimic, în cana de lut a sa. Aşa de mult le plăcu celor doi degustarea, încât se hotărâră să pună capăt războiului. De-atunci a urmat o pace de câţiva ani pe acele meleaguri. Oştile unui ducat culegeau hameiul, ale celuilalt – orzul, iar Artois punea restul. O afacere înfloritoare se născuse. Noul produs, numit Stella Artois, a fost pecetea unei păci de treizeci de ani, până la moartea lui Artois. Care, neatent, a uitat să le spună restul de ingrediente al băuturii, înafara hameiului şi a orzului, celorlalţi doi cavaleri.
După câţiva ani de război (la doi-trei ani după moartea lui Artois, ducatele, nervoase – prin transmisie tip vase-comunicante, de la şefi către supuşi), pe la-nceputul secolului al XV-lea, un ţăran, surprins în câmp de o furtună, avu şi el o.. viziune: cavalerul Artois, trist din cauza izbucnirii acestui război, îi dictă-n vis toate ingredientele berii sale. La început, bietul ţăran nu prea ştia ce înseamnă asta. Se duse acasă şi-i spuse nevesti-si toată-ntâmplarea brută, necernută de-nţelegere. Isteaţă, aceasta pricepu însă repede cam ce-ar trebui să facă. Astfel, îl sui pe bărbatu-său pe măgar şi porniră spre castel. Ce e drept, pătrunseră foarte greu înăuntru. Totuşi, reuşiră s-ajungă unde trebuia.
În faţa ducelui, nevasta-l înghionti pe ţăran. Acesta-ncepu să povestească tot ce i se întâmplase în câmp. Neîncrezător, ducele-i opri ca ostateci, până experimentă formula… După circa o săptămână, cei doi ajunseră, însă, nevătămaţi acasă. În plus, şi c-un butoi, pe care de-abia-l aduseră.
Din acel moment, STELLA ARTOIS a devenit băutura păcii, puntea dintre cele două ducate, foste duşmane.
În ochii actualilor urmaşi ai acelor bravi cavaleri se poate citi impresia nepovestită de nimeni până acum, a bravului cavaler Artois, care-şi doarme somnu-i de veci privindu-i îngăduitor de pe steaua sa…

(1998)

Cohen. La Londra

delphini

IDENTIFICARE

Drum. Veşnic un drum. În faţă. În stânga. În dreapta.
Şi între acestea, multe alte drumuri. Fiecare ducâd undeva. Pe un pământ aproape rotund. Unele - spre sine...Sau mai încolo de sine, unde totul se prinde-n hora mai-mult-decât-cunoaşterii. Profund-recu-noaşterii. Altele, dintre drumuri, cele făcute cu pasul-cunoaştere, transformându-se-n mecanisme de antrenament, în mers-de-dragul-mersului, ,,în căutarea timpului pierdut" de tot. Dacă nu se pune punctul-reculegere la un moment anume al unei.. asemenea mergeri.
Drum. Uneori, ,,întâmplător“ - dacă ai noroc! - sau pus la cale de câte un .. cineva care se crede mult mai mult decât va fi (mai ales că se crede, acţionand în ... locul Aceluia), dar poate şi asta e .. ,,întâmplător" spre binele tău, deşi, intenţia n-a fost aceasta, treci prin câte un parc, în care toate lucrurile au importanţă, în care chiar frunza-nseamnă ceva anume şi fiecare bancă este pentru a oferi tihna cunoaşterii, a decojirii celor văzute, în limita putinţelor fiecărui privitor.
Parc. De cum intri, o atmosferă specială îţi face semne disperate, pentru a te ajuta să ieşi din complezenţa zilelor obişnuite, din conventionalul-politeţe - cu care, în mod autoprotector, priveşti în jur. Sau din furioasa neadaptare, care-ţi scrijeleşte sufletul cu semne de sânge şi foc.
Calci pe un ... fâşâit-cu alte rezonanţe decât acelea ale unei obişnuite frunze uscate, tocate-ntre tălpile obosite şi irositoare de sens ale mult-pierdutului, irositoare de sensuri…
Urechea poate reacţiona viu, înregistrând în ,,pagina specială" totul, încă de la această atenţionare; sau, somnoroasă, poate să-şi continue reveria, dormind pe lumină, întunecând-o.
Mergi mai departe. Printre copaci diferiţi. Culori diverse Treci mai departe. Paşii se lasă grei pe-un asemenea drum. Aleile parcului se multiplică. Se divid, diversificându-se. Graba. Frica. Blocajul vederii şi al semiarid - dacă se instalează, ai construit deja Labirintul! În care vei merge din ce în ce mai mic fiind. Micşorat de fricile divizate, multiplicate din orice.
Blocajul vederii şi-al simţirii, dacă se instalează ... În schimb, dacă totul e Senin, Armonios, Firesc şi Binevoitor, cu Graţie, labirintul e spart. Ori… inexistent. Dar pentru asta ori ai Har, ori... te vei fi pierdut în câteva labirinturi anterioare (fiecăruia câte-i ajung!), din care doar cu: noroc! se iese cât de cât viu. În sensul entuziasmului respirării.
Există un singur mod în care, pentru a nu te pierde, şi sparge, şi zdrentui în lupta cu labirinturile, poţi anula puterea Labirintului, anume: Harul. Cand începi să-L ai (dacă!), potecile, şi drumurile, şi căile sunt. Sunt CALEA! Având sens. Ducând undeva. Producând în tine acel perpetuum mobile al urcuşului cu prinos.
Încă.
Mergi.
...În parc, o bancă. În sfârşit! Ai tendinţa să te aşezi. Nu poţi. Ceva te opreşte. Nu ai mers pe aleea care trebuie, pentru a-ţi căpăta armonia şi tihna. Tu nu eşti pregătit pentru El. Mai mergi. Te mai pierzi. Pe sub copaci care-ş spun poveşti. Care te privesc.
Care-şi scutură frunzele peste creştetul tău. Din ce în ce mai obosit, parcă. Pentru a-1 trezi.
O fântână! Pare a fi nucleul parcului. Nu ştii dacă este chiar aşa. Nu vezi de sus, pentru a-ţi construi o viziune globală (matematica şi segmentul ei de cunoaştere...), de sus (cuvântul şi tăcuta lui înţelegere), pentru a-ţi da seama de e sau nu un Centru. Ţi-e sete. Foarte sete. Dar setea a trecut numai văzând apa. Fântâna-n apropiere. Setea a trecut. Pentru a te opri aici, la contemplarea fântânii.
Pentru că şi fântâna este într-o altă ordine de drum. Simţi că le-ai cam amestecat. Nechezol existenţial.
Mai departe. Ai senzaţia că stejarul acela, din colţ, vrea să-ţi spună ceva. Te apropii. Pui mana pe coaja sa. Aproape că ţi-a prins-o! Nu-ţi mai dă drumul palmei. S-a lipit coaja sa de palma ta. Poţi să-ţi ieşi din fire de frică, să-ţi rupi palma. Ori poţi aştepta liniştit; oricum, eşti în parc. Atunci, mesajul va trece si-n tine, vei afla ce doreşte să-ţi spună stejarul. Ce faci?
Odată eu, povestitorul, mi-am rupt palma. Ţin minte asta.
Tu, aştepţi. Aştept şi eu, povestitorul.
Mergi, după-ntâlnirea cu stejarul care ţi-a dat palma înapoi, în continuare. Cotidienesc fiind încă, nu-ţi dai seama ce a dorit acel pom de la tine. Observi însă că se mai iveşte-n chemarea odihnei o altă bancă. Te-apropii de ea. Şezi. Te miri. Nu prea mult însă. Pentru că, încet-încet încep să curgă sevele stejarului în conştienţa ta. Nu toate. Nu de-o-dată. Nu integral. Însă, de pe ochi ţi se ia o pânză. Şi poţi vedea un zbor aşezat peste desenul holografic al fântânii. De care-ţi aduci aminte. Care te ridică de pe bancă, purtându-ţi paşii mai departe. Ieşit din cotidienesc...
Se mai aud paşi. Este prima dată când mai auzi şi alţi paşi, în afara alor tăi. Priveşti în urmă. Nu vezi nimic. Încă!
O aripă! Vezi iară o fântână. Ţi se pare a fi alta. Poate este alta. Ori aceeaşi. Din alt unghi. Într-o altă stare a ta văzută. Posibil. Te apropii. Vrei să bei apa. Nu poţi. Ţi-este sete. Ai ajuns la o stare chinuitoare de sete. Nu poţi însă bea apa. Cauţi, din ochi, o altă fântână. Pentru aceasta, părăseşti locul fântânii deja văzute. Astfel că:
Mergi. Te-mpiedici, la un moment dat. Îţi sunt deja genunchii jdreliţi. În depărtare, mai observi o bancă. Doreşti s-ajungi la ea. Nu poţi. În urechi îţi vâjâie, susură, colcăie voci; şi zumzuinde mesaje; şi poveşti fără sfarşit încearcă să-ţi cucerească persoana. Pentru a te pierde. Iar drumurile toate încep să-ţi pară la fel. “Labirin…” îţi vine în gând! Numai pentru a te pierde pe tine de tine. Labir..., se strecoară-n urechea neacoperită suficient de credinţă, sfârtecându-ţi mersul, pasul.
Dacă nu-ţi vei proteja auzul cu ce ai la îndemână, cu sufletul tău-flacără a rugii, presiunea acestui nimic dureros te va arunca din tine, din fiinţă. Trebuie să găseşti rapid, să fii găsit, de-acel... fior care să-ţi răsfire sufletul în flacăra-RUGĂ, pentru a te ridica din parţialul tine, rotunjindu-ţi persoana, devenită, astfel, întreg. Ori nu mai ieşi.
Descoperi. Ridicându-te, afli, într-adevăr, de o altă faţă a mesajului copacului, stejarului. Dacă ai avut deja.. noroc, începi să simţi prezenta lui Dumnezeu în lucruri. Cuvintele-ncep să aibă propria lor personalitate. Nu mai pot fi spuse oricum. Descoperi sinceritatea în fibra ei, cât de adânc te poţi afunda. Ştii, însă, că posibilităţile tale sunt limitate, totuşi.
În sfârşit!
Ajungi la o altă bancă. Obsesia băncilor, a şederii, a tihnei. Dar nu mai este acea bancă pe care o vedeai din durere. Ci o alta. De care habar n-aveai. Te-aşezi. Altfel decât până acum. Fiecare din gesturile pe care le faci are o altă structură, o altă încărcătură. Orice mişcare e-ntr-un sens. Pe care nu-1 pricepi de fiecare dată. Îl simţi, însă, deseori.
Ridicându-te, îţi coboară pe umăr o frunză. Alături, o nucă-şi desface coaja, prin spargere. Dacă te apleci, iei miezul, pierzi frunza de pe umăr... Ce vei face?
Te ridici. Încet. Şi mergi mai departe. Poate nu este bine ce ai ales... Asta e!
Reîncep glasurile să se-audă. Şi paşii. O rumoare uşoară, care nu disturbă, care nu răneşte. Unda caldă, a unei mulşimi asemenea. Întorci privirea. Începi să vezi oameni. Diferiţi, diverşi, trecuţi, TRECĂTORI PRIN PARC.
...Poate c-ai ales bine. Nuca .. poate mâncai miezul înainte să-1 fi înţeles!
Din momentul întoarcerii capului în faţă, într-un COLŢ ROTUND, ascuns, un mic izvor-fîntână. Cu o cană alături. Invităndu-te să bei. Apa (?). Bei. După alţi oameni, care erau în faţa ta, lăsându-i pe alţii în continuare la/în rând. Şi nu uiţi nimic. O altă cortină de pe ochi ţi se ia.
Mergi. Obsesia-mers continuă. Apare, după un colţ, alt colţ, tot rotund/jit şi el, parcă spre tine venind. Apare o lumină, rază a soarelui pe care aproape c-o simţi cum îşi face loc printre copaci.
!De-odată, totul dispare!
Te trezeşti pe o bancă. Într-un parc. ALT parc. Privind într-o depărtare din care de-abia sosiseşi.
Te ridici. Paşi grei calcă pe caldarâm. Paşi care, din povestea ce-ţi răsfira-n cuvinte respiraţia, anamneza, metanoia, poate vor şti pe unde să meargă. Sau, poate, vor uita!
De la capăt se poate lua totul. Totul?!
Fiecare drum îşi are şansa amintirilor proprii. Dacă eşti în stare să le ţii minte, să te laşi construit de ele. Să ştii mai mult decât ştii şi să-nfloreşti la timp.
... Mergi. Pe unul din drumuri.
Din care fel? Din cele ,,mecanice" sau din acelea care ajung, măcar, la ... sine? (Sinele ... tunelul acela!)
Pasul curge. Pe drumul continuu pe care, dacă ai noroc (DESCHISE FERESTRELE LUMII, adică!), vei găsi: ba o frunză, ba o altă frunză .. ce poartă-n sevele ei mesajul tăcut al stejarului de munte, această specie unică, inventată...
(2004)