click!

HARTĂ

Dintr-o privire pierdută pe-un perete observai că fără Portugalia, Spania n-ar avea profil. S-ar privi-ngrozită în Oceanul Atlantic. Cu cel de-al treilea ochi, cel din frunte. Pentru că ochii-ochi sunt, de fapt, în zona lui Porto, din Portugalia.
Nici vorbire n-ar avea Spania. Chiar de-ar inventa cuvinte. Chiar de le-ar scoate din paideuma sa. Întrucât Sines e tot în Portugalia.
Cum ar fi descoperit Columb America, dacă n-ar fi fost Portugalia?
Cine i-ar fi povestit ce văzuse, fără Porto şi Sines? Chiar de urechea, spre auzire, era-n sfera de influenţă a Talaverei, în Spania adică. Ce Iberie ascunsă-ar fi fost Spania fără Portugalia? Ce noroc la Sagres ar fi fost, fără anul 1143?
Dar, ironia soartei, altruismul Portugaliei a fost plătit prin înghiţire. Mai întâi de însăşi Spania – 1581-1640, pentru a nu mai fi nevoită să spună tot timpul “graciaç”.
Cele două secole care-au urmat au învăţat ochiul să-şi ţină pentru sine vederea, s-o tacă.
Şi totuşi…
Oceanul ronţăie. Zulufi cresc pe ţărmurile hărţilor, astfel. Se nasc spanioli, se nasc portughezi, prin vinele cărora circulă sângele albastru, al mărilor. Oprite din scurgere-n câte vreo hartă. Prin care timpul îşi odihneşte clipirea-n spaţiul rătăcitelor semne. Indicatoare preţioase pentru ochi.
…Peretele, în albul său preţios, mărunţi imaginea hărţii într-un jucăuş delfin, ale cărui sunete clipeau mărunt dinspre Porto spre Sines, sugerând o Spanie dinspre care infanta-şi cobora pasul pe umerii unui Columb perpetuu.

stări

O petală de trandafir, ofilită,
Mi-a strecurat fruntea
Cu sărutul ei, timid.
În plus, șugubățul de vânt
Ce-a purtat-o pe brațele sufletului său,
Mi-a-ntinat ochiul cu o
Parte din visul ei,
Când se-ncălzea-n buchetul
Nemuritorului TRISTAN…

chip

M-ascund tot mai insistent
În spatele unui chip care
Se-ndepărtează continuu
De mine,
Închizându-mă-ntre ramele
Portretului Gray
Do ori ani zând sferturile
Cuvintelor.
Ochii mei deja-s
În spatele oglinzii.
Chipu-mi nu mă mai poate
Păcăli.
Eu în urmă.
El - agonizând
Între cearcăne şi cute.
În urna celui de-al treisuteşaizecilea gând
Întâlnindu-ne.

Cele 10 porunci ale lui LEO SZILARD

1. Încearcă să înţelegi legătura dintre lucruri şi legile după care se conduc acţiunile oamenilor, aşa încât să ştii ce faci.
2. Acţiunile tale trebuie să aibă un ţel demn, dar să nu te întrebi când îl vor atinge; ele vor fi modele şi exemple, şi nu mijloace de a atinge un scop.
3. Vorbeşte-le celorlalţi ca şi cum ţi-ai vorbi ţie însuţi, ţinând seama de consecinţele vorbelor tale, aşa încât să nu-ţi îndepărtezi oamenii din jurul tău, în timp ce sensul vieţii să nu dispară văzând cu ochii în singurătatea tot mai copleşitoare, iar credinţa ta în perfecţiunea creaţiei să nu se spulbere.
4. Nu distruge ceea ce nu eşti în stare să creezi.
5. Nu te atinge de mâncare dacă nu eşti flămând.
6. Nu pretinde ceea ce nu poţi avea.
7. Nu minţi dacă nu e necesar.
8. Respectă-ţi copiii. Ascultă-le cuvintele cu pioşenie şi vorbeşte-le cu nesfârşită dragoste.
9. Munceste şase ani la rând. Dar în al şaptelea, caută singurătatea sau tovărăşia oamenilor străini, aşa încât amintirea prietenilor tăi să nu te împiedice să fii ceea ce ai devenit.
10. Condu-ţi viaţa cu o mână uşoara şi fii pregătit s-o părăseşti, oricând ai fi chemat.

Leo SZILARD (fizician maghiar/american, 1898-1964)
(Sursa: Georg KLEIN – "Perfectiunea creatiei si tragicul vietii", Cluj-Napoca, 2007)

ANGELA GHEORGHIU (remix)

Angela Gheorghiu

Profesie
cantareata

Data si locul nasterii
7 Septembrie 1965 - Adjud

Varsta: 43 de ani


"Angela Burlacu Gheorghiu este in prezent una dintre cele mai celebre soprane ale lumii. A absolvit Academia de Muzica din Bucuresti si si-a facut debutul international in 1992 la Covent Garden cu „La Boheme”.
In 1994, pe aceeasi scena, a cantat in „La Traviata”, ocazie cu care BBC si-a anulat programul obisnuit pentru a difuza spectacolul. Aparitiile ei au primit intotdeauna critici elogioase, atat pentru vocea exceptionala, cat si pentru prezenta scenica remarcabila.
A fost invitata sa cante pe cele mai mari scene de opera si concert ale lumii si a primit premii importante ca: USA Critics Award, Choc du Monde de la Musique, Gramophone Award, Diapason d’Or, Cecilia Prize, sau Female Artist of the Year ( la decernarea premiilor Muzicii Clasice din marea Britanie.
A jucat in filmul filmul „Tosca” impreuna cu sotul sau, celebrul tenor Roberto Alagna. CD-urile sale au fost mereu in topul celor mai bine vandute inregistrari de muzica clasica."
@
"Soprana de talie mondială, una dintre cele mai apreciate din lume, îşi aminteşte, în interviul acordat revistei germane, de vremea în care s-a mutat din Adjudul natal într-un internat la Bucureşti, pentru a frecventa cursurile şcolii de muzică, la vârsta de 14 ani. „În România erau vremuri groaznice din punct de vedere economic, ultima fază a comunsimului. Uneori plângeam de foame în dormitorul internatului”, spune soprana, precizând că prima înregistrare pe care a facut-o vreodată a fost un cântec patriotic, comunist.
În interviu, Gheorghiu se opune să fie numită o „divă”. „Diva este un termen greşit. Sună de parcă m-aş comporta intenţionat aşa. Dar eu sunt aşa, sunt născută aşa cum sunt: altfel decât ceilalţi. Eu nu fac pe diva, eu sunt pur şi simplu o artistă. Tânără fiind, am suferit pentru că eram altfel. Acum nu mai sufăr. Între timp m-am obişnuit cu felul meu de a fi. La 16-17 ani am susţinut primul concert în Bucureşti şi de atunci îmi petrec viaţa în lumina reflectoarelor”.

Întrebată de reputaţia ei de cântăreaţă capricioasă, Gheorghiu pare amuzată, după ce reporterul îi aminteşte că ea şi soţul ei, tenorul Roberto Alagna, sunt porecliţi „Bonnie şi Clyde” ai operei. „Între timp mai am şi o altă poreclă: „Draculette”. Sunt numită aşa pentru că provin din ţara lui Dracula. Un compozitor american mi-a propus să com pună o operă pentru mine cu titlul „Draculette”. Minunat, nu-i aşa? Iar acum, celebrul compozitor de muzică de film Vladimir Cosma scrie pentru mine şi Roberto o operă cu titlul „Bonnie şi Clyde”. Ce poţi dori mai mult?”, mai spune Angela.(din. Ev.Zilei, 6.04.2009)"
@

PSEUDO-INTERVIU CU O DIVA
(SAU FATA NEVAZUTA A UNEI PRIMADONE)

"Pentru 8 martie, renumita casa de discuri EMI a pregatit un dar cu totul special oferit tuturor doamnelor, domnisoarelor, dar si… domnilor care o admira pe Angela Gheorghiu, frumoasa soprana (care, nascuta la Adjud, aplaudata inca de la 19 ani, ca o adevarata revelatie, pe scene importante din Bucuresti, a devenit, dupa 1990, una dintre cele mai renumite soliste de opera si, cu siguranta, cea mai mediatizata din lume, succesele sale pe marile scene lirice, dar si numeroasele sale inregistrari pe disc fiind copios comentate in varii feluri) sosind in Capitala pentru a participa, pentru prima oara in tara sa natala, la o “campanie” de promovare a unui disc - recentul sau CD intitulat sugestiv “Diva”.
In organizarea impecabila, pusa la punct in cele mai mici detalii, realizata de Bogdan Enache - EMI-Romania, a avut loc o conferinta de presa care, la Sofitel, a atras ca un magnet melomani “infocati” si numerosi reprezentanti ai mass-media (dar extrem de putini cronicari muzicali), astfel incat seara, pe mai toate programele de televiziune sau de radio, a aparut chipul sau zambitor, alura zvelta, eleganta si tinereasca a divei, cele spuse cu acel prilej citandu-se apoi pe larg in presa scrisa.
Am aflat astfel ca CD-ul respectiv alatura 14 arii alese, “pe criterii subiective si obiective” ce raspund atat preferintelor sale, cat si cerintelor publicului si orientarii manageriale EMI, decupate din inregistrarile sale anterioare realizate ca artist exclusiv EMI; apoi, minunata noastra soprana a anuntat si ca isi propune sa faca un disc cu piese romanesti (pentru ca astfel, cantand in lume miniaturi scrise de compozitorii nostri, devine “un adevarat ambasador al culturii nationale”), si ca se gandeste la o colaborare cu un cunoscut interpret roman de rock. Raspunzand intrebarilor (nu foarte numeroase), Angela Gheorghiu a subliniat faptul ca nu poate evolua la Opera Nationala atata timp cat la nivelul directiunii nu se va produce “o schimbare de mentalitate”, dar si ca nu a primit inca o invitatie de a canta in Romania care sa o intereseze cu adevarat. Vorbind despre succesele sale internationale, diva a amintit debutul recent in “Simone Boccanegra” de Verdi la Covent Garden-Londra, un teatru unde este, cu adevarat, adorata, dovada fiind si aparitiile sale frecvente fie in spectacole, fie in concerte-eveniment. Din prezentarea pe care ne-a pus-o la dispozitie in mapa de presa, dar si din ceea ce ne-a “dezvaluit” cu amabilitate la acea agreabila intalnire, am aflat ca in luna aprilie va sustine recitaluri si concerte la Lisabona, Barcelona, Seul, Istanbul etc., dar va interpreta si rolul titular din opera “Carmen” de Bizet la Sevilla, apoi, la sfarsitul stagiunii, va debuta in “Faust” de Gounod atat la Monte Carlo, cat si la Covent Garden, revenind pe seculara scena londoneza in iunie 2005, pentru a da viata rolului Mimi din opera“Boema” de Puccini, personaj pe care, dupa cum citim in aceeasi “agenda” oferita EMI spre difuzare, ar urma sa-l abordeze si la Staastoper Viena in septembrie 2004 (ceea ce nu se regaseste insa in programul teatrului respectiv). De altfel, este surprinzator si faptul ca in (auto)biografia sa nu aminteste niciodata ca si-a inceput spectaculoasa cariera internationala ca angajata la Opera din Basel, devenind apoi solista in ansamblul legendarei Operei vieneze (unde a activat timp de doi ani), pentru ca abia apoi sa apara pe scena Operei din Londra, moment pe care insa, si intr-un talk-show televizat, l-a subliniat ca fiind punctul de plecare in… 1990. Si tot in acel dialog a corectat prompt moderatoarea, afirmand ca niciodata nu a plecat de fapt din tara, ci ca, pur si simplu, fabuloasele sale contracte o poarta in toate colturile lumii. (Cu atat mai greu de explicat devine astfel faptul ca, la inceputul anilor ’90, pe cand era angajata la Staastoper, a cerut si a primit cetatenia austriaca…). Dar superba moldoveanca este convinsa ca face “pentru Romania mai mult decat mai multe guverne la un loc… fara sa ma fortez…” (dupa cum citeaza un cotidian).
Cu cinci ani in urma, intr-un amplu interviu publicat in presa cotidiana, am rugat-o pe celebra noastra soprana sa lamureasca anumite afirmatii pe care le citisem in marile ziare americane, in reviste de cota etc., indraznind sa o intreb, spre exemplu, ce parere are despre faptul ca Bernard Holland afirma, dupa debutul sau la Metropolitan in “Boema”, ca “Angela Gheorghiu este o incantatoare aparitie, o Mimi “de privit” (“for the eye” - n.n.); pe de alta parte, “vocea sa dulce, de soprano <> (<> - n.n.), pur si simplu s-a pierdut pe aceasta scena” sau ca, intr-un amplu portret-interviu, era mentionat faptul ca ea si sotul sau, tenorul Roberto Alagna, sunt supranumiti fie “Bonnie and Clyde”, fie “Ceausestii”, dar si “Romeo si Julieta”, la Opera din Paris soprana noastra fiind “alintata”, uneori, “Draculette”. Ei bine, atunci mi-a raspuns la fel de zambitoare, interviul bucurandu-se de un ecou deosebit.
Si tocmai pentru ca am apreciat atunci sinceritatea si dezinvoltura cu care a argumentat sau contracarat toate acestea, fara urma de suparare, dar si pentru ca, la lansarea filmului “Tosca” la Bucuresti, in 20 decembrie 2002, s-a adresat salii spunand ca este gata sa raspunda la orice intrebare legata de acea noua productie, mi-am facut curaj si am indraznit sa-i spun ca… am auzit (in sensul formulei “on dit que” pe care, cu siguranta, o cunoaste) ca parte dintre cronicarii straini considera ca vocea sa nu este pentru Tosca (ar fi fost lipsit de eleganta, de Ziua Femeii, pe langa viorele sa-i aduc si un citat dezagreabil dintr-un articol). Dar reactia a fost cu totul neasteptata, amabila Angela Gheorghiu ridicandu-se brusc, spunand ca “acestea sunt minciuni”, ca “nimeni n-a indraznit sa spuna asa ceva”, ca “am auzit” nu este o formula profesionista si ca oricum nu a venit in Romania “sa faca polemica”. “Stii cu cine vorbesti? Eu sunt ANGELA GHEORGHIU, cea mai bine cotata soprana in acest moment! Cum imi spui mie asa ceva? Pentru mine importanta este doar parerea publicului, nu ma intereseaza cronicile si parerile comentatorilor - de altfel nu citesc niciodata asemenea articole” (atunci cum de stie ca… nu s-a facut o asemenea afirmatie in presa?…) Toate acestea au fost inregistrate, fara voie, pe reportofon. As fi vrut sa o intreb apoi daca agreaza ideea regizorului acelui film de a sta mai tot timpul “in poza” sau de ce abordeaza partitura Carmencitei intr-o maniera lineara sub aspect expresiv sau de ce nu a mai aparut in “Simone Boccanegra” sau “Romeo si Julieta” la Viena sau…
Dar dialogul s-a intrerupt - sincer, nu regret ca, din delicatete, n-am vrut sa-i fac “cadou” de 8 martie, spre exemplu, citatele din diverse articole aparute in urma cu doar cateva luni. Si asta pentru ca, de fapt, doream sa vorbim firesc, degajat, asa cum ar fi fost normal, despre “multe si de toate”. Dar ceea ce nici macar o diva nu-si permite nicaieri in lume, isi permite “acasa”, unde se astepata sa fie primita (doar) ca o regina - ceea ce, de altfel, s-a si intamplat, privind in ansamblu, fiind aplaudata in emisiuni tv sau de radio, dar si in presa scrisa, vorbind, evident, despre cariera sa, despre aspecte mondene sau de familie si, firesc, despre CD-ul pentru care s-a facut aceasta promotie de anvergura. Nu aveam deloc intentia sa “demolez” imaginea sa de celebritate, ci, pur si simplu, doream raspunsuri referitoare la anume afirmatii. Ce mare greseala ca am apelat la formula “am auzit”!…
In ultima vreme, frumoasa, temperamentala si stralucitoarea soprana este numita, tot mai des, “noua Callas” (desi nici ca glas, nici ca infatisare sau interpretarea nu se poate face vreo asociere) - se prea poate ca aceasta sa fie datorata nu (doar) performantelor sale artistice - notabile, cu siguranta -, ci mai ales manierei sale transante si adesea dificile de a reactiona, de a face aprecieri dure la adresa unor celebritati si de a intra in conflict - trecator sau nu - cu impresari, directori de teatre, jurnalisti de marca etc. De fapt, si publicitatea fabuloasa care i se face pe mapamond o apropie clar de legendara Callas, mai ales ca Angela Gheorghiu are si avantajul “cuplului” cu Alagna…
De ce oare ziarele serioase (nicidecum de scandal) continua sa comenteze “poreclele” la care ne refeream anterior, cu o malitie usor de descifrat? Cum era sa-i citez, chiar de 8 martie, articolul publicat in “Le Monde” din 4 august 2003, sub titlul “Angela Gheorghiu - nici Bonnie, nici Julieta: Callas”, in care citim ca “diva, care deja este supranumita <>”, “nu are incredere in jurnalisti”; raspunzand unei intrebari similare celei pe care i-o lansasem in urma cu ani, a mentionat ca ”a intrigat-o porecla <>. Nu stiam cine sunt acestia, asa ca am cumparat caseta pentru a vedea filmul, care m-a zapacit si mai mult. N-am inteles niciodata ce legatura era intre acest film si <>-ul meu cu Roberto”. Sau sa ma refer la “The Observer” din 29 iunie 2003, in care Lynn Barber, care a dorit sa realizeze un interviu cu “Angela Gheorghiu, ultima diva de opera de moda veche”, pentru ca “este cea mai splendida soprana din lume si canta in <> la Covent Garden cu Placido Domingo. Este pentru prima oara cand canta in <> si Covent Garden transmite spectacolul in direct pe ecrane in intreaga tara. (…) Deci, este o sansa pentru Gheorghiu sa demonstreze ca nu este dificila diva din legendele operei.” Pe multe coloane, autoarea detaliaza odiseea acelui interviu tv, pentru care s-a deplasat la Geneva, a trebuit sa inchirieze un apartament in cel mai costisitor hotel (pe care il indicase soprana), unde avea sa se desfasoare dialogul, a trimis o limuzina sa o aduca din fata… unui alt hotel de lux, a adus personal care sa o coafeze si sa o machieze (“trebuia sa ne amintim ca ea este celebra doamna care a cerut sa fie coafata si fardata pentru un interviu… la radio!”), a admirat aparitia sa eleganta, cu “un tremur permanent, ca un ogar. Si-a arcuit spatele si si-a etalat magnificul bust catre camera, pentru a amplifica impactul. Pare vulnerabila, dar in acelasi timp dornica sa placa, sa fie buna, ca un copil.. (…) Raspundea cu un refuz mut la orice intrebare care risca o capcana.” Ceea ce indraznisem eu sa o intreb, se regaseste insa in acel articol, pentru ca “lumea operei se imparte intre cei care o gasesc delicioasa si cei care o considera un monstru, dar toti sunt de acord asupra frumusetii glasului sau. (…) Dar este ea un mostru? Un subiect departe de a fi finalizat in lumea operei. Parte dintre cei care obisnuiesc sa lucreze cu ea mi-au descris-o ca fiind <>” Reamintind succesul sau fabulos cu “Traviata” la Covent Garden, sub bagheta lui George Solti, dar si divergentele grave cu renumitul regizor Jonathan Miller (pe care il “incondeiaza” si intr-unul din numeroasele interviuri acordate acum presei noastre), articolul comenteaza si conflictul cu Joseph Volpe, directorul Metropolitanului, declansat de… peruca blonda a Micaelei din “Carmen”, pe care diva ura sa o poarte; in turneul din Japonia, a refuzat din nou peruca, iar Volpe a spus: “Aceasta peruca va intra pe scena cu sau fara tine!” In final a acceptat, dar… “a acoperit fiecare fir blond cu <> parului sau.” La limita uimirii perpetue, autoarea exclama: “Trebuie sa spun ca temperamentul Angelei Gheroghiu este dragalas spectaculos - toate sclipirile ochilor sai negri si fluturarea parului nergu - pot intelege de ce oamenii o gasesc terifianta. (...) Au fost acuzatii ca evolueaza in functie de nivelul onorariului - cand acesta este mic - pentru concerte in beneficiu - pregatirea ei e minima. Cu siguranta, arata a fi orientata catre aspectul material - si mandra de asta. Am remarcat la un moment dat ca, atunci cand a sosit pentru prima oara in Vest, ar fi trebuit sa aiba o inocenta neajutorata intre puternicii <> din industria muzicala, dar ea a inceput sa rida intr-o maniera extraordinar de grosolana si a spus: <> (…) M-am simtit eliberata cand am pus-o din nou in limuzina ei luxoasa si am expediat-o pentru a trece drept indiferent ce in casa ei din Divaland.”
Cum sa vorbesc despre toate astea cu celebra noastra cantareata care, timp de trei zile, a fost “cap de afis” in mass-media romaneasca (si pentru aceasta ar trebui sa multumeasca din plin organizatorilor promotiei noului disc editat la EMI)?… A fost insa foarte dornica sa-mi spuna ca duminica a fost la Opera, unde a vazut “Mefistofele” de Boito, “un spectacol luminos, curat, cu multe culori; mi-au placut decorul si costumele, dar regia este putin exagerata; muzical - no coment - ce a fost pe scena, in afara de Felicia Filip si Mihnea Lamatic - ei au cantat, au fost artisti, au jucat rolul -, altceva eu nu am vazut…. La pupitru, un om obosit - cum a fost Trailescu - si care imi aducea aminte de lucrarile lui “superbe” in care pomenea familia ceausista si nici macar o data nu mi-a multumit dupa ce am fost obligata de Arta Florescu - alta comunista - sa le cant…” etc. etc. Reluand ideea posibilei sale aparitii pe acea scena, mi-a raspuns, ca si altadata, ca “nu am unde sa cant - orchestra nu este rea, dar la pupitru nu am vazut niciodata o <> asa cum stiu eu ca ar trebui sa fie un dirijor, cunoscator de opera.”
Daca m-as fi referit la toate cele citite in presa internationala, dar si la cele pe care… stie ca le stiu, interviul s-ar fi desfasurat, poate, asa cum… n-ar fi fost frumos de 8 martie. Dar “intrebarea tendentioasa, urata” nu a fost lansata, oprindu-ne la… “am auzit”… Si daca apoi am primit public, din partea “noii Callas”, calificativul de “profesionista” si daca ma voi afla - sau nu - in dizgratia sa, alaturi de un regizor celebru si de directorul de la Metropolitan (despre care a afirmat la tv ca s-a folosit de numele ei pentru a se face remarcat…), nu pot decat sa ma simt extrem de flatata si sa consider ca astfel am primit un superb cadou de 8 martie…

ANCA FLOREA"
(surse: OPERA ONLINE, EV. ZILEI)

LA MAGAZIN AU ADUS MARFĂ…

 http://www.trilulilu.ro/LISENT/d28344c11790d8
La magazin au adus marfă. Multă marfă. Şi nouă…
Strălucesc vitrinele.
Ursuleţi şi căţei din vest
Privesc spre noi. Cu irisul de plastic.
Multă marfă. Din plastic.
De ieri, în vitrină, o jachetă cu bumbi strălucitori
Îmi face semne cordiale. Seamănă. E ca şi cum.
La MTV nici a Madonnei nu era altfel. Dacă e chiar a ei? Nu se poate!
Oricât ar spăla-o, tot ar fi mai scumpă. Şi-n dolari.
S-ar vinde la licitaţie. În dolari.
Intru în magazinul pe care scrie cinstit
SECOND HAND.
Multă marfă. Şi câini. Şi şobolani.
Cocheta vânzătoare îmi dă, cu graţie,
JACHETA.
E aproape nouă. Şi ieftină. Şi … la kilogram.
Jacheta de ½ kilograme are bumbi strălucitori.
Pe străzile prăfuite
Oricine-mbrăcat cu ea
Se crede-n Paris. Jacheta e “Made in France”.
Turn Effel. Etajul VII.

Astfel, graniţele s-au deschis.
Toţi călătorim în Europa!

(17 iunie 1998)

HOLA-RITUL!

(o reverenta pentru DIMINEATA CROSSOVER)

Oala din lutul care ne suntem, cuprinzând substanţa poveştii prin care singurătatea unui om (în fapt, am participat la diverse târguri de gen, la care-am văzut oale şi olari, singuri şi ei, dar nu … terminabili, mutându-se ei în oalele lor, dinspre care-ncep să spună cuvinte, care nu se pierd, ci se stochează-n memoria clipei, singura care există) poate fi şi limita sa.
Suburbanul se făluieşte, deseori, cu aglutinanta sa multiactivitate, zglobie şi permutabilă. Din spaimele lui născându-i-se, uneori, şoapta-speranţa. Mutându-se-n figurinele găsite-ntre cioburile unei oale de Horezu ori de Curtea de Argeş, suburbanul, cel care-şi caută conţinuturi fără s-o ştie, are suficiente resurse întru a se deveni. Terminalul este, uneori, locul de unde ochii încep să vadă ieşirea… Şi, implicit, continuarea.
Hola! Spuseră, într-un ger crăpător de pietre, musafirii din Peru, care-ncăpuseră-n paşii unor trecători grăbiţi. Le-am răspuns, ascultându-le sufletul.
Aşadar, finalul nu se …termină… El se/ne preschimbă, trecând prin limitele noastre, petrecându-ne din ele. El este frica schimbărilor pe care nu le putem face-n liniştea mediocrităţilor, ori chiar punctul necesar unei fraze noi, mult mai cuprinzătoare.
Crossoveriana dedimineaţă nu se poate trăi decât în afara stărilor de arici… pogobici!

zile

- Eşti fericită?, mă întreabă,
Sclipind, umbra-mi, din perete.
- Nu. Dar nici nu-mi mai propun!,
Îi răspund, întorcînd pagina.
Cu acelaşi zâmbet, uitat pe chipu-mi
Dintr-o altă poveste.

MOZARTIANA-I EUROPA?

PETRICA SI LUPUL (Lectia micului meloman-R.R.M.)

OAMENI SI PIETRE (Mircea Eliade)-teatru radiofonic

doua citate de OSHO

Nu este nevoie să ştii unde mergi. Nu este nevoie să ştii de ce mergi. Tot ceea ce e nevoie să ştii este faptul că mergi plin de veselie; dacă faci acest lucru, nu poţi greşi.

Si

Înţelege, trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi!

Roata de rezervă

Perpetua stare
De rezervă-mi
Rezervă
(De fiecare dată
Aflată
În stare)
O dublă …prezervare:
Când n-ai rezerva-ntreagă
Şi-ţi trebuie, e dragă.
De nu-ţi aduci aminte,
E bine, încă. Dinte
În contra n-ai.
În rest, doar o povară
De cultivat, pe-afară,
Prin politeţuri zvelte
Ori rime nepereche,
De vorbe-ntr-o ureche.

Până ce-n sferturi zvelte
Mai stă să te aştepte?
Şi timpu-i măsurat.
Ea, roata, s-a ...stricat.

PLOAIE DE VARĂ

Compozitorul e treaz.
Notele-i macină-n rărunchi neliniştile.
Tună şi fulgeră de plăcerea scrâşnirii-ntre oase-a cheii.
Sol. De blânda trecere-a gândului dezgheţat pe fruntea celui care,
sclipind,
priveşte cerul,
(eu, tu, oricare),
dezmorţindu-şi nisipul din casa nesfinţită a ochiului.
Astfel, botezând-o.
Compozitorul e treaz!

ROŢI

Ne invităm unii pe alţii
La festinul propriei respiraţii.
Mai talentaţi ori mai stângaci,
Rapturi ale propriei imaginative
Risipiri în cuvinte-fragment.
Răstălmăcindu-ne sub lupele-abscise
Ale unor priviri de arici-primenici,
Ori de-ale nou-născutului pui perpetuu
Identificabil în lumina lumii. Sau a lunii.
- „Veniţi”, le spunem celorlalţi,
„Am nevoie de taina gândului vostru.
Vă-nţep, dar vreau gingăşie”,
-„ Vă mint, dar vreau ca adevărul să-mi
Reinventeze aorta.”
- „Veniţi”, le spunem celorlalţi,
încuindu-i în gândurile noastre.
Sau experimentându-ne răutăţile
Pe corzile alb-roşii-ale sufletului lor.
De clavecine întârziate-n azururi.
Şi ei vin. Mai mici ori mai mari.
Pitici peltici. Ori reverenţe-n
Continuă înălţare-n timpul nostru.
De-atâta aglomeraţie
Câtă se face, uneori, în noi
Uităm să mai respirăm.
Şi murim. Ducându-i mai departe
-n nunţile desăvârşitei identificări.

Ne reinventăm unii prin alţii.
La festinul care, în cele din urmă,
Prin noi se invită-n fiirea lucrurilor,
Participând împreună.

aproape aforism

Cu amicii "bei" o bere, cu prietenii, orice!

REVERENŢĂ PLANETEI ALBASTRE

Inima mea aparţine Soarelui.
Peste tot unde răsare el,
Este şi inima mea.
Ochii mei sunt înrădăcinaţi
În cerul albastru.
Pretutindeni unde lumina
Se lasă filtrată de el,
Ochii mei văd.
Pasul meu vibrează-n
Muzica fără de sfârşit a humei.
Oriunde-i simt mirosul,
Renasc.
Braţele-mi se strecoară
Printre penele albe
Ale pescăruşului,
Purtându-mă peste valurile
Albastre, ale sufletului
Mării. -nghiţindu-mă-ntre valurile
Şoaptelor ei. Dintru care
Vorbele-mi decantează petrecerea.
Dinspre ureche, un delfin
Îşi caută ieşirea-n ocean.
Regăsindu-o, m-a risipit
În Arka numită Planeta Albastră:
Aortă, Ventricul, Sângele-mi însuşi!

5 mai 2009

Georges Moustaki

Robbie Williams - My Way

Călătorie-n Piteşti...

CĂLĂTORIE-N ..PITEŞTI

Era o dimineaţă geroasă,
În care umbra-mi tremura
De frigul celulei.
Nici vrăbiile nu mai puteau
Ciripi, spre-a-mi cere tainul
Creştinului,
Iar ţurţurii zgomoteau a pustiu
Prin zăbrele.
De-odată, uşa celulei,
Ruginită de-atâta grundoasă tăcere, scrâşni
Şi-o umbră-zdrenţuroasă,
Îmbrâncită-n ciudă de gardian,
Spre mine veni.

M-am bucurat că suflet de om
Îmi calcă pragul rugoasei muţenii
Şi pe străinul diurn l-am primit
Cu inima caldă, a Învierii.

Deşi priciul meu necăjit
Îmi lăţise seva din oase,
Pe oaspete eu l-am poftit
Să şadă în locul de-onoare,
Unde frigul muşca mai milos
Din Creaţia Domnului
Mântuită prin Domnul Hristos.

Şezut-am o vreme-n tăcere.

Şi eu şi oaspetele meu nesperat
Uitaserăm vorba, Cuvântul.
Privirea doar ne-a rămas.
Străină. Mai străină ca vântul.

Şi-am privit ce-a rămas
Din zarcă, din frig, din bici:
Un biped ghemuit pe un prici.

...Timpul torcea. Tremurând
Câteva sute de stele-au trecut
Peste frunţile noastre:
Ostatecii semnului mut.

Zile şi nopţi ne-am privit.
Buzele ni se mişcau.
Niciun cuvânt prin ele
Însă n-a răzbătut.

...O lună, o viaţă – un timp răstignit...
...

Într-o-nserare, străină şi grea,
Din tăcere o vorbă-a purces
Izbindu-mi urma de os.

…- Gheară îmi zice! – într-un târziu
Se-auzi un glas ca de jder
Coborât dinspre măguri.(... tăceri sfârtecate de umbrele unor vocale cioabe
Ne-au mai trudit urechile, din când în când.
Eram însă prea goi pentru-un Cuvânt...)

ŞI!

Mai frică mi-era acum,
Cu un semen alături
Decât camarad al tăcerii!

... Cinci luni ne-am privit şi-am tăcut.
Nici nerv, nici os, nici sânge
n-aveam.
Fiindcă pierduserăm totul printre
Semenii noştri: oamenii noului val...

Între Gheară şi vrăbii
Nu ştiu ce s-aleg.
Dumnezeu să mă ierte,
Dar nu ştiu s-aleg.
El însuşi, Gheară, o victimă,
Eu însumi – un om în care nu mai cred…
...

Este o dimineaţă-nsorită, de aur,
În care umbra-mi sfârtecă încă din pas,
în urmă-mi rămasul.

Sunt fără zăbrele.
Dar inima-şi toarce-n grundişuri
şi rana şi sarea.

Popas printre semeni...

Străin. Mut. Şi surd

Rumoarea din oase

Ştiind s-o ascult, s-o-nţeleg.

Doar atât.

În ochi mi-e răcoare.

(autor: LAURA ION)

(26 iulie 2005)

Imersiune în subiectul dat

Există o patrie a artiştilor, în care fiecare muzician, scriitor, pictor, actor, Artist - într-un cuvânt, vine trecând prin vama limbii materne, a sunetului-ritm … bucium al gândurilor-sol, prin zona de albastru a oikumenei primului său pas pe pământ ori fandându-şi fiinţa între rondelurile pietrei şi ritmurile iniţiatice ale pârâului filtrat de aripile gândurilor bune care-i compun devenirea.
În măsura în care artistul îsi asumă trecerea-zbor prin/dinspre vama profund asimilată a naţionalităţii sale, a structurii interne a artei sale, el poate pătrunde oikumena semenului întru cuvânt, imagine, sunet, dans etc. a semenului de altă nationalitate (politică/teritorială şi/sau artistică), întru care va locui în patria Cuvintelor-Sunetelor-Culorii-Pasului-Fiinţelor întru multiplă devenire. Pentru că adevăraţii artişti locuiesc unii într-alţii, ţara aceasta, a lor, fiind una profund vie, al cărei pământ este compus din fiinţele ce-o respiră, a cărei nouă limbă este inima filtrată raţional, pasul prin ea fiind cel mai adesea aripă, iar gândul fiind inspiraţia-expiraţie însasi.
Pentru a fi trebuie să-ţi dai seama, în primul rând, că respiri. Tot astfel şi-n artă: pentru a deveni, cred că trebuie să-ţi asimilezi limita, delimitâdu-te astfel prin arta-barieră-pod (în funcţie de câtă putere de … transformare, devenire ţi-a dat Dumnezeu şi eşti în stare să parcurgi).
De ce acest preambul pentru a-i numi pe Freddie Mercury şi pe Montsserrat Cabalier? Pentru că ei fac parte din locuitorii Atlantidei-Arcadia, posibilul nume al ţării despre care am vorbit mai sus. Fiind artişti care şi-au ASUMAT fiecare arta sa până la limita diamantului, fapt pentru care, două veritabile pietre preţioase devenind, în unirea pe care şi-au propus-o, au reinventat oraşul Barcelona, care, astfel, a învatat să respire prin inima lor. Iar noul oraş a devenit oază de apă, lumină şi soare pentru toţi ceilalţi, care nu s-au născut orbi.
Strict tehnic vorbind, acest mixaj de muzici, propus atât de ei, dar şi de Luciano Pavarotti & Friends (la noi de Felicia Filip şi Iris, puţintel mimetic, trebuie s-o recunoaştem, dar a ieşit bine şi varianta românească, având aceleaşi beneficii) etc, aduce imense beneficii Culturii, în general. Pentru că demolează falsele bariere între genuri, stiluri, tipuri muzicale (culturale), tratând Muzica/Arta ca pe o fiinţă, vie, neperisabilă, în stare să fie, să devină, să existe.
Cultura fiind o stare de spirit, o respirare continuă a viului din fiinţă, are nevoie să fie trăită ca atare, nu numai în ţara sa, Atlantida-Arcadia, ci şi dinspre această ţară-stare-de-graţie către toţi locuitorii mirificei Planete Albastre, care ne poartă pe coama-i delfinică, unii dinspre/către alţii, prin clipele de nisip ale paşilor, ochilor, inimilor-gând ce suntem. Şi prin ARTIŞTI precum Freddie Mercurry şi Montsserrat Cabalier.

VIVALDI. CONCERTO FOR OBOI SI VIOARA

RISIPIRE

Eram în paşnică întârziere.
Nu deranjam frunzele
Prin pasu-mi;
Nici chiar scurta lumină
A licuriciului.
Bună seara! – am spus.
Şi-n urma umbrei mele
Uşa s-a închis
Fără zgomot.

CĂDEREA-N PAVLOV

Se merge pe-o scară ciudată
Egală-n orizontale şi
Fără vizibilitate în cele
Verticale
Ce par mai mult virtuale.
Posibile
Dar mult prea inaccesibile,
DIN CAUZE … PREVIZIBILE…
Stai pe-un cerc, uneori
Destul de colţos
Pentru-a te trage-n jos,
Care se face cocoaşă,
Cocoloaşă…
Timpul te-ntrece-n petrecere
Fără să ştii diferenţa
Între coasă şi secere,
Fără să ştii!
(…)
Până ce afli,
Te-ntreci cu nişte stafii
Ce-ţi putrezesc încheieturile
Măcinându-ţi câmpurile
Vecinătăţii cu verticala.
PRINCIPALA.
(!!!)
E DE-UN REFLEX
CONDIŢIONER
STAREA DE ŞOFER
AL UNEI MASSE
STOARSE
DE VLAGA RE-DE-VENIRII,
DE TE-APUCĂ TOT FELUL DE FURII!

Iar câinele mănâncă din câine
Ca dintr-o pâine
Mai mult sau mai puţin
Unsă cu venin.
(…)
Posibile
Dar mult prea inaccesibile,
DIN CAUZE … PREVIZIBILE.
(…)
Şi - timpul trece
Marea-l umple cu zece
Ghimpi uitaţi între lacrimi şi sfinţi
Netrataţi artificial cu impulsuri de transcendental.
Mişcarea LOR Cezar-iană,
De împarati
Flataţi
Cu ustensilele tehnologice
Ale … reţelelor logice,
Ucide sensul respirărilor netopografiabile
Dar
VERTIFICABILE.
(…)
DIN CAUZE MONETAR-PREVIZIBILE
CÂINELE-ŞI ÎNGHITE BALELE.
POATE ŞI … ZALELE!

Păşind cu paşi uşori pe roua dinspre zori, petale culegând

AER DÂRDÂIND

Între mine şi tine
E întotdeauna un altcineva
Care’mi ciuceşte aorta
Cu prezenţa sa.
Unduindu-mi-se-n
Plexul solar
Ca o lumină fără de care nu.
Şi cu care, de asemenea, nu.
Care tace. Care vorbeşte.
Niciodată neştiind cu exactitate
Când.
Cuvintele-i oprindu-mi-se-n
Gestul mâinii care caută,
Niciodată găsind.
Iar tăcerile-i,
Privindu-mă din fiecare
Frunză. Alteori, fruct.
Între noi
Porţi veşnic deschise
Printre care,
Dus-întors,
Veşnică fortofotă-i.
Priviri. Uimiri. Întrebări.
Răspunsuri - niciodată.

MUSICA VIVA

Dialog si reverente. Bach

cuvinte

Arta… Aşadar, ce este Arta. Arta Florescu, Ionescu, Popescu – de la ESCU citire.. Adică, tipa aia pe care toată lumea o place, dintr-un unghi ori altul, printr-o ureche ori printr-un ochi, dintr-un sunet spre o poveste… Rasată ori experimentală. Clasică ori în curs de-a deveni. Sau nu. Dornică de-a fi la braţul cui vrea ea. Şi reuşind asta, în cele din urmă. Profesoară şi învăţăcel. Doar cu o singură obsesie (dar bună!): aceea de-a fi vie oricând şi oriunde.
Trecută prin coardele vocale şi ureche (în calitate de sunet – muzică, ori de cuvânt – poezie, poveste etc), prin ochii-mână (plastifiind ochiul ca formă ori culoare – în sculptură, pictură etc), prin pasul-aripă (balet), ori prin din toate acestea câte puţin (film, teatru, artele spectacolului, în general), Arta cea de la Florescu citire, în veşnică înflorire fiind, se strecoară, conştient ori mai puţin, în timpul de respiraţie al fiecăruia, într-o formă ori alta, la un nivelul ori altul, funcţie de receptacul (receptor). Niciodată nelăsând locul prin care-a trecut nelucrat. Prelucrat. Venind dinăuntru, perforând înlăuntrul până la modificarea cernoziomului interior. Intrând în starea de asimilaţie culturală, devenind unealta (uneltele) culturii. Cu diverse forme, mai mult ori mai puţin asumate, de gelozie. Între modulele care-o compun şi care se regăsesc embrionar în cuvânt, formă, expresie-dans, culoare şi sunet, reunite-n Teatru ori Film, ca multiconstrucţii artistice, complexe.
E adevărat, în unele situaţii ea, Arta – se vrea exclusiv exprimată de pictură şi sculptură, adică de … artele plastice. Însă, tipa asta e prea inteligentă, pentru-a se lăsa dusă doar spre formele respective. Insinuându-se – ca grad de perfecţiune, în tot ce mişcă-n zona culturală.
Dar, nu numai! Ci şi în toate disciplinele care au nevoie de acurateţe, măreţie, profunzime, experiment-reuşit-ca-performanţă a Viului în expansiunea sa către Frumuseţea Fiinţei!
Aşadar, ce este Arta, pe scurt? Fructul continuu al frumuseţii omeneşti, ca remember al şederii-n în Eden – poate fi un răspuns, lapidar (dar nu lapidat).

JAZZ. SAMBA

DINSPRE BUNICI DEVENINDU-NE OCHII

Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…

Feţe bătrâne fixează pereţii invizibili ai timpului.
Cutele-întelepciune taie orizontul
În patru, semn de orientare într-un spaţiu ales.
În sus şi-n jos
Ochii lor sfarmă-n tăcere
Cuvinte care niciodată nu se vor spune.
În schimb, în stânga şi-n dreapta,
Cu îngeri ori nu,
Mulţi dintre ei pierdutu-s-au în artele
Greului pământ ideologic.
Ieşit-au mai … fragezi de-acolo, iar
Mulţi - chiar mai înalti cu o treaptă ori două…
Un gest nesigur, tremurător, li se
Prelinge spre paşii noştri,
Nesiguri şi ei.
O mână-aripă, în lină zbatere,
Ne lasă miezuri de sens
Risipite-n cojile de nucă ale onomatopeelor…
Nu ştim. Nu pricepem.
Din cute cad cristale ce-şi sparg spirala-n
Caldarâmurile noului secol,
Nimeni nepricepându-le nadirul.
Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…
… Feţele-s crunte ori calde
Mirosind a brad uitat într-un colţ, vara.
Mirosind a smirnă şi-a mirth…
Ne privesc. Îi privim. Între noi e rece şi,
În zgomot, mor clipe casate, casante.
Unii de alţii fie-ne-va dor
Când roua mucezi-va două-trei frunze
Pe zâmbetul, de umbră, al lor.
Feţele au nume, destin şi părechi printre îngeri,
Noi însine împrumutându-le masca, la urmâ-ne…
Mai plouă cu sunete care a cântec aduc
Din depărtare auzind foşnetul tandru
Ivit printre pletele bătrânului nuc…
Şi, astfel,
Noi inşine scădem clipa, în crunta neînţelegere.
Iar paşi ce ne poartă, gârbovi, se-ndoaie sub stele,
Sub cratima lunii regăsindu-ne, candizi, odihna.
Mulţimi ai tuturor neînţelesurilor
Şi neînţeleşilor- devenind, totuşi.
Mai plouă cu sunete …

Joe Dassin. For ever

PROTORECLAMA

Era pe la 1366. Hameiul, orzul şi altele asemenea creşteau în Europa ca la ele acasă. Între suzerani şi suverani se-ntindeau câmpuri întregi de hamei şi orz. Din acest motiv, se vedeau destul de rar unii pe alţii.
Când li se făcea dor, porneau câte-un război. Praful şi pulberea se-alegea de câmpurile de orz şi de hamei!
Într-un asemenea moment, un cavaler, pe numele său adevărat ARTOIS, călătorea dinspre Ţările din Sud spre Ţările din Nord, numite de suveranii lor şi Ţările de Jos (având, probabil, ca referenţial .. Steaua Polară).
Spre nenorocul său, Artois dădu peste un război din cele de mai sus. Se-ascunse-ntr-o scorbură, alături de câţiva şoareci de câmp, cărora nu le plăcu noul vecin şi plecară.
De obicei, cavalerii Evului Mediu erau nişte viteji. Şi Artois era, însă – necunosc datele de pe teren – îşi luă această măsură de precauţie, până se va dumiri, pentru a nu lupta împotriva principiilor sale. Artois era genovez.
Spre seară, adormi. Şi pe câmp era linişte. Pentru că, la 1366, războaiele erau civilizate, respectând multe din drepturile omului, printre care şi pe acela al odihnei.
Adormind, Artois avu o viziune. Deh! Era-ntr-o vizuină! Se făcea că, dacă .. ar măcina câmpul cu hamei şi câmpul de orz, adăugând câteva ingrediente, pe care nu le putem reproduce din cauză de secret de viziune, războiul ar înceta.
Dimineaţa, viteazul cavaler ieşi din .. copac. Treceau pe lângă el săgeţi din ambele tabere, dar nu-l nimereau. Strânse câteva spice de orz, pe care le amestecă în propria-i cană de lut, cu acele ingrediente secrete şi cu hameiul, toate măcinate bine, turnă puţină apă de izvor (ulterior, acest izvor a devenit parte componentă a unei staţiuni balneoclimaterice), le lăsă la soare şi se hotărî să se predea. Nu însă oricum, ci ambelor tabere.
Fu destul de greu acest lucru, întrucât, într-un moment de pauză de masă – când se-ntâlniră, pentru diverse detalii de teren, cei doi conducători de oşti, în seria nervilor momentului aceştia nu-nţeleseră ce vrea Artois. Asta, până veni seara şi opriră bătălia, pentru odihna binemeritată.
Rănit din ambele părţi, în momentele de maletendu ale căderii în prizonierat, Artois li se adresă (în latineşte) celor doi capi-cavaleri, astfel: VERE SCIRE EST PER CAUSAS SCIRE (a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte cauzele), după care, fiindcă se înserase, le arătă o stea. Cei doi capi-cavaleri priviră-n sus şi văzură mai multe stele. Artois insistă, până-i obişnui să vadă numai o stea.
Se făcuse târziu. Oştile dormeau deja. Cei trei cavaleri (capii ducatelor şi Artois) mestecau pe rând orzul, hameiul şi … restul. În depărtare, se-auziră, cântând, cocoşii. Steaua dispăruse. Artois îşi descoperise astfel doi prieteni pe măsură: cunoşteau şi ei PONS ASINORUM (puntea măgarului), nedescoperită încă oficial la acea dată (era-n faza experimentelor. De-abia pe la sfârşitul secolului al XV-lea va intra ca materie obligatorie de studiu, la Padova, pe uşa magiştrilor).
După ce-şi declină propriul nume (inclusiv la ablativ), Artois îi invită să guste din băutura ce se născuse, aproape alchimic, în cana de lut a sa. Aşa de mult le plăcu celor doi degustarea, încât se hotărâră să pună capăt războiului. De-atunci a urmat o pace de câţiva ani pe acele meleaguri. Oştile unui ducat culegeau hameiul, ale celuilalt – orzul, iar Artois punea restul. O afacere înfloritoare se născuse. Noul produs, numit Stella Artois, a fost pecetea unei păci de treizeci de ani, până la moartea lui Artois. Care, neatent, a uitat să le spună restul de ingrediente al băuturii, înafara hameiului şi a orzului, celorlalţi doi cavaleri.
După câţiva ani de război (la doi-trei ani după moartea lui Artois, ducatele, nervoase – prin transmisie tip vase-comunicante, de la şefi către supuşi), pe la-nceputul secolului al XV-lea, un ţăran, surprins în câmp de o furtună, avu şi el o.. viziune: cavalerul Artois, trist din cauza izbucnirii acestui război, îi dictă-n vis toate ingredientele berii sale. La început, bietul ţăran nu prea ştia ce înseamnă asta. Se duse acasă şi-i spuse nevesti-si toată-ntâmplarea brută, necernută de-nţelegere. Isteaţă, aceasta pricepu însă repede cam ce-ar trebui să facă. Astfel, îl sui pe bărbatu-său pe măgar şi porniră spre castel. Ce e drept, pătrunseră foarte greu înăuntru. Totuşi, reuşiră s-ajungă unde trebuia.
În faţa ducelui, nevasta-l înghionti pe ţăran. Acesta-ncepu să povestească tot ce i se întâmplase în câmp. Neîncrezător, ducele-i opri ca ostateci, până experimentă formula… După circa o săptămână, cei doi ajunseră, însă, nevătămaţi acasă. În plus, şi c-un butoi, pe care de-abia-l aduseră.
Din acel moment, STELLA ARTOIS a devenit băutura păcii, puntea dintre cele două ducate, foste duşmane.
În ochii actualilor urmaşi ai acelor bravi cavaleri se poate citi impresia nepovestită de nimeni până acum, a bravului cavaler Artois, care-şi doarme somnu-i de veci privindu-i îngăduitor de pe steaua sa…

(1998)

Cohen. La Londra

delphini

IDENTIFICARE

Drum. Veşnic un drum. În faţă. În stânga. În dreapta.
Şi între acestea, multe alte drumuri. Fiecare ducâd undeva. Pe un pământ aproape rotund. Unele - spre sine...Sau mai încolo de sine, unde totul se prinde-n hora mai-mult-decât-cunoaşterii. Profund-recu-noaşterii. Altele, dintre drumuri, cele făcute cu pasul-cunoaştere, transformându-se-n mecanisme de antrenament, în mers-de-dragul-mersului, ,,în căutarea timpului pierdut" de tot. Dacă nu se pune punctul-reculegere la un moment anume al unei.. asemenea mergeri.
Drum. Uneori, ,,întâmplător“ - dacă ai noroc! - sau pus la cale de câte un .. cineva care se crede mult mai mult decât va fi (mai ales că se crede, acţionand în ... locul Aceluia), dar poate şi asta e .. ,,întâmplător" spre binele tău, deşi, intenţia n-a fost aceasta, treci prin câte un parc, în care toate lucrurile au importanţă, în care chiar frunza-nseamnă ceva anume şi fiecare bancă este pentru a oferi tihna cunoaşterii, a decojirii celor văzute, în limita putinţelor fiecărui privitor.
Parc. De cum intri, o atmosferă specială îţi face semne disperate, pentru a te ajuta să ieşi din complezenţa zilelor obişnuite, din conventionalul-politeţe - cu care, în mod autoprotector, priveşti în jur. Sau din furioasa neadaptare, care-ţi scrijeleşte sufletul cu semne de sânge şi foc.
Calci pe un ... fâşâit-cu alte rezonanţe decât acelea ale unei obişnuite frunze uscate, tocate-ntre tălpile obosite şi irositoare de sens ale mult-pierdutului, irositoare de sensuri…
Urechea poate reacţiona viu, înregistrând în ,,pagina specială" totul, încă de la această atenţionare; sau, somnoroasă, poate să-şi continue reveria, dormind pe lumină, întunecând-o.
Mergi mai departe. Printre copaci diferiţi. Culori diverse Treci mai departe. Paşii se lasă grei pe-un asemenea drum. Aleile parcului se multiplică. Se divid, diversificându-se. Graba. Frica. Blocajul vederii şi al semiarid - dacă se instalează, ai construit deja Labirintul! În care vei merge din ce în ce mai mic fiind. Micşorat de fricile divizate, multiplicate din orice.
Blocajul vederii şi-al simţirii, dacă se instalează ... În schimb, dacă totul e Senin, Armonios, Firesc şi Binevoitor, cu Graţie, labirintul e spart. Ori… inexistent. Dar pentru asta ori ai Har, ori... te vei fi pierdut în câteva labirinturi anterioare (fiecăruia câte-i ajung!), din care doar cu: noroc! se iese cât de cât viu. În sensul entuziasmului respirării.
Există un singur mod în care, pentru a nu te pierde, şi sparge, şi zdrentui în lupta cu labirinturile, poţi anula puterea Labirintului, anume: Harul. Cand începi să-L ai (dacă!), potecile, şi drumurile, şi căile sunt. Sunt CALEA! Având sens. Ducând undeva. Producând în tine acel perpetuum mobile al urcuşului cu prinos.
Încă.
Mergi.
...În parc, o bancă. În sfârşit! Ai tendinţa să te aşezi. Nu poţi. Ceva te opreşte. Nu ai mers pe aleea care trebuie, pentru a-ţi căpăta armonia şi tihna. Tu nu eşti pregătit pentru El. Mai mergi. Te mai pierzi. Pe sub copaci care-ş spun poveşti. Care te privesc.
Care-şi scutură frunzele peste creştetul tău. Din ce în ce mai obosit, parcă. Pentru a-1 trezi.
O fântână! Pare a fi nucleul parcului. Nu ştii dacă este chiar aşa. Nu vezi de sus, pentru a-ţi construi o viziune globală (matematica şi segmentul ei de cunoaştere...), de sus (cuvântul şi tăcuta lui înţelegere), pentru a-ţi da seama de e sau nu un Centru. Ţi-e sete. Foarte sete. Dar setea a trecut numai văzând apa. Fântâna-n apropiere. Setea a trecut. Pentru a te opri aici, la contemplarea fântânii.
Pentru că şi fântâna este într-o altă ordine de drum. Simţi că le-ai cam amestecat. Nechezol existenţial.
Mai departe. Ai senzaţia că stejarul acela, din colţ, vrea să-ţi spună ceva. Te apropii. Pui mana pe coaja sa. Aproape că ţi-a prins-o! Nu-ţi mai dă drumul palmei. S-a lipit coaja sa de palma ta. Poţi să-ţi ieşi din fire de frică, să-ţi rupi palma. Ori poţi aştepta liniştit; oricum, eşti în parc. Atunci, mesajul va trece si-n tine, vei afla ce doreşte să-ţi spună stejarul. Ce faci?
Odată eu, povestitorul, mi-am rupt palma. Ţin minte asta.
Tu, aştepţi. Aştept şi eu, povestitorul.
Mergi, după-ntâlnirea cu stejarul care ţi-a dat palma înapoi, în continuare. Cotidienesc fiind încă, nu-ţi dai seama ce a dorit acel pom de la tine. Observi însă că se mai iveşte-n chemarea odihnei o altă bancă. Te-apropii de ea. Şezi. Te miri. Nu prea mult însă. Pentru că, încet-încet încep să curgă sevele stejarului în conştienţa ta. Nu toate. Nu de-o-dată. Nu integral. Însă, de pe ochi ţi se ia o pânză. Şi poţi vedea un zbor aşezat peste desenul holografic al fântânii. De care-ţi aduci aminte. Care te ridică de pe bancă, purtându-ţi paşii mai departe. Ieşit din cotidienesc...
Se mai aud paşi. Este prima dată când mai auzi şi alţi paşi, în afara alor tăi. Priveşti în urmă. Nu vezi nimic. Încă!
O aripă! Vezi iară o fântână. Ţi se pare a fi alta. Poate este alta. Ori aceeaşi. Din alt unghi. Într-o altă stare a ta văzută. Posibil. Te apropii. Vrei să bei apa. Nu poţi. Ţi-este sete. Ai ajuns la o stare chinuitoare de sete. Nu poţi însă bea apa. Cauţi, din ochi, o altă fântână. Pentru aceasta, părăseşti locul fântânii deja văzute. Astfel că:
Mergi. Te-mpiedici, la un moment dat. Îţi sunt deja genunchii jdreliţi. În depărtare, mai observi o bancă. Doreşti s-ajungi la ea. Nu poţi. În urechi îţi vâjâie, susură, colcăie voci; şi zumzuinde mesaje; şi poveşti fără sfarşit încearcă să-ţi cucerească persoana. Pentru a te pierde. Iar drumurile toate încep să-ţi pară la fel. “Labirin…” îţi vine în gând! Numai pentru a te pierde pe tine de tine. Labir..., se strecoară-n urechea neacoperită suficient de credinţă, sfârtecându-ţi mersul, pasul.
Dacă nu-ţi vei proteja auzul cu ce ai la îndemână, cu sufletul tău-flacără a rugii, presiunea acestui nimic dureros te va arunca din tine, din fiinţă. Trebuie să găseşti rapid, să fii găsit, de-acel... fior care să-ţi răsfire sufletul în flacăra-RUGĂ, pentru a te ridica din parţialul tine, rotunjindu-ţi persoana, devenită, astfel, întreg. Ori nu mai ieşi.
Descoperi. Ridicându-te, afli, într-adevăr, de o altă faţă a mesajului copacului, stejarului. Dacă ai avut deja.. noroc, începi să simţi prezenta lui Dumnezeu în lucruri. Cuvintele-ncep să aibă propria lor personalitate. Nu mai pot fi spuse oricum. Descoperi sinceritatea în fibra ei, cât de adânc te poţi afunda. Ştii, însă, că posibilităţile tale sunt limitate, totuşi.
În sfârşit!
Ajungi la o altă bancă. Obsesia băncilor, a şederii, a tihnei. Dar nu mai este acea bancă pe care o vedeai din durere. Ci o alta. De care habar n-aveai. Te-aşezi. Altfel decât până acum. Fiecare din gesturile pe care le faci are o altă structură, o altă încărcătură. Orice mişcare e-ntr-un sens. Pe care nu-1 pricepi de fiecare dată. Îl simţi, însă, deseori.
Ridicându-te, îţi coboară pe umăr o frunză. Alături, o nucă-şi desface coaja, prin spargere. Dacă te apleci, iei miezul, pierzi frunza de pe umăr... Ce vei face?
Te ridici. Încet. Şi mergi mai departe. Poate nu este bine ce ai ales... Asta e!
Reîncep glasurile să se-audă. Şi paşii. O rumoare uşoară, care nu disturbă, care nu răneşte. Unda caldă, a unei mulşimi asemenea. Întorci privirea. Începi să vezi oameni. Diferiţi, diverşi, trecuţi, TRECĂTORI PRIN PARC.
...Poate c-ai ales bine. Nuca .. poate mâncai miezul înainte să-1 fi înţeles!
Din momentul întoarcerii capului în faţă, într-un COLŢ ROTUND, ascuns, un mic izvor-fîntână. Cu o cană alături. Invităndu-te să bei. Apa (?). Bei. După alţi oameni, care erau în faţa ta, lăsându-i pe alţii în continuare la/în rând. Şi nu uiţi nimic. O altă cortină de pe ochi ţi se ia.
Mergi. Obsesia-mers continuă. Apare, după un colţ, alt colţ, tot rotund/jit şi el, parcă spre tine venind. Apare o lumină, rază a soarelui pe care aproape c-o simţi cum îşi face loc printre copaci.
!De-odată, totul dispare!
Te trezeşti pe o bancă. Într-un parc. ALT parc. Privind într-o depărtare din care de-abia sosiseşi.
Te ridici. Paşi grei calcă pe caldarâm. Paşi care, din povestea ce-ţi răsfira-n cuvinte respiraţia, anamneza, metanoia, poate vor şti pe unde să meargă. Sau, poate, vor uita!
De la capăt se poate lua totul. Totul?!
Fiecare drum îşi are şansa amintirilor proprii. Dacă eşti în stare să le ţii minte, să te laşi construit de ele. Să ştii mai mult decât ştii şi să-nfloreşti la timp.
... Mergi. Pe unul din drumuri.
Din care fel? Din cele ,,mecanice" sau din acelea care ajung, măcar, la ... sine? (Sinele ... tunelul acela!)
Pasul curge. Pe drumul continuu pe care, dacă ai noroc (DESCHISE FERESTRELE LUMII, adică!), vei găsi: ba o frunză, ba o altă frunză .. ce poartă-n sevele ei mesajul tăcut al stejarului de munte, această specie unică, inventată...
(2004)